Flamencoul este, cu adevărat, una dintre manifestările artistice cele mai puternice ale tradiţiei culturale spaniole. Eu sunt din nordul Spaniei, din Asturias, aşadar departe de centrele importante în care s-a dezvoltat arta flamenco, adică Andalucia în primul rând, apoi Murcia şi Catalunia şi, în mai mică măsură, Extremadura. Arta flamenco este, cu prioritate, o artă a sudului şi trebuie să recunosc că, aflându-mă la mare depărtare geografică de această matcă, flamenco a fost mult timp, chiar şi pentru mine, un fel de loc comun, o imagine de carte poştală bună pentru turişti, un stereotip. Am intrat cu adevărat în contact cu flamenco atunci când am devenit director de centre Cervantes, în diverse locuri ale lumii. Mi-am dat seama repede că e vorba nu doar despre o artă profundă, ancestrală, ci despre o artă de o mare versatilitate şi astfel, câteodată, ajunge cu mare rapiditate în zone cu totul avangardiste. Este o artă ce posedă o enormă capacitate de a se transforma în izvor de inspiraţie pentru importante creaţii ale modernităţii artistice şi culturale spaniole.

Flamenco este o sinteză perfectă între tradiţie şi avangardă, iar autenticul flamenco are o estetică aproape minimalistă, care pune în scenă o tragedie şi o acompaniază discret. Doar copiile proaste după adevăratul flamenco intră în zona kitsch-ului şi doar acolo strălucesc lumini orbitoare.

O altă caracteristică a artei flamenco este capacitatea sa de comunicare transculturală. Aceasta se datorează acelor sentimente ce ţin de zona profundă a fiinţei umane, de trăirile cele mai adânci, dar totodată şi cele mai contradictorii. Există agonia, aşa cum există tragedia şi renaşterea, pasiunea şi conflictul. Este o artă a echilibrului tocmai pentru că pune alături, întotdeauna, contrariile şi astfel aşează fiinţa umană într-o perspectivă totalizantă. În timpul unui autentic spectacol de flamenco, artiştii şi spectatorii se simt traversaţi de un fior constant care lasă loc sentimentului metafizic.

Flamenco şi teatrul Kabuki – artă a esenţei

Jan Kott, faimosul teoretician al teatrului, din păcate dispărut dintre noi, mi-a spus odată că ceea ce el numea "teatrul esenţei" – adică acea gestualitate ritmică şi sonoră, ce reuşeşte să transmită în actul artistic întîlnirea dintre esenţă şi existenţă – se găseşte doar în flamenco şi în teatrul japonez Kabuki.

Arta flamenco, deşi profund spaniolă, nu se limitează nici la spanioli, nici la un anumit teritoriu geografic. Aş putea să vă spun că, spre surpriza mea, am întâlnit, de pildă, o foarte bună şcoală de flamenco în Israel. Tot astfel, deşi mulţi dintre artiştii de flamenco sunt de etnie gitană, la fel de mulţi nu sunt. Flamenco, în general, nu iubeşte prejudecăţile.

Deşi încă nu ştiu foarte mult despre cultura românească, am speranţa că arta flamenco va ajunge la inima publicului de aici şi cred că festivalul care a început pe 8 februarie 2010 şi va ţine o lună întreagă va deveni un festival bucureştean dintre cele mai stabile şi mai aşteptate, în fiecare an.

Juan Carlos Vidal este directorul Institutului Cervantes din Bucureşti

Sursa: www.observatorcultural.ro/