Articole din categoria: Filme

Blue Valentine (2010)

Blue Valentine este povestea unei căsnicii în curs de destrămare între Dean (Ryan Gosling) şi Cindy (Michelle Williams), poveste spusă prin flashback-uri. Filmul dur, percutant, şi uneori chiar brutal, a emoţionat atât publicul cât şi critica după premiera de la Sundance, din week-endul trecut.

Filmul a fost nominalizat pentru Marele Premiu al Juriului la Premiile Sundance 2010.

Este regizat de Derek Cianfrance, creator de film independent ce a câştigat premiul special al juriului la Florida FIlm Festival pentru filmul Brother Tied (1998) şi premiul pentru cinematografie la Sundance pentru Streets of Legend (2003). mai mult »

Scris de Vlad Olaru | lun Feb 2010 | Adăugat şi în Film independent | Comentarii (0)

Alice nu merge în „Wonderland” ci în „Underland”, în viziunea lui Tim Burton

Din 5 martie 2010, Alice – interpretată de Mia Wasikowska – te invită în „Underland" (3D şi IMAX), la ani distanţă de prima ei călătorie în tărâmul fantastic. Acum are 19 ani şi se întoarce pentru a scăpa de o cerere în căsătorie.

UNDERLAND, spune scenarista Linda Woolverton, este pe Pământ. „Dar se întinde undeva, departe, mult sub lumea noastră. Singura modalitate de a ajunge acolo este să cazi prin vizuina unui iepure”. Este acelaşi tărâm fantastic pe care Alice l-a vizitat în copilărie, dar atunci nu a auzit bine cuvântul “Underland” şi a crezut că este „Wonderland”.

Alice, acum în vârstă de 19 ani, se întoarce în vizuina iepurelui şi, deşi nu mai ţine minte nimic din vechile ei aventuri în Underland, se reîntâlneşte cu locuitorii tărâmului, între care un Şoarece curajos, un Pălărier cam dus cu pluta, o Pisică de Cheshire care zâmbeşte tot timpul, o omidă pe nume Absolem, o frumoasă Regină Albă şi sora ei mai mare şi plină de ciudă, Regina Roşie.

mai mult »

Scris de Vlad Olaru | mar Ian 2010 | Comentarii (0)

Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii – Cătălin Mitulescu

Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii este un film de lung-metraj realizat de regizorul român Cătălin Mitulescu în 2006. Produs de către Strada Film în coproducţie cu Les Films Pelléas (Franţa), filmul a fost turnat în Bucureşti şi în suburbia Voluntari (cu excepţia câtorva secvenţe, filmate la Eşelniţa şi în apropierea cazanelor Dunării), în vara şi toamna anului 2005 (cca. 6 august – 15 octombrie).

Filmul tratează destinul unei mici comunităţi din preajma Bucureştilor, în pragul Revoluţiei din 1989, concentrându-se mai ales pe schimbările la care iau parte doi fraţi, Lalalilu (Timotei Duma) şi Eva Matei (Dorotheea Petre). Bucurându-se de o priză foarte bună la public în ţară, filmul a fost primit bine şi în străinătate, începând cu ediţia a 59-a a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes (unde actriţa Dorotheea Petre a primit premiul de interpretare feminină pentru secţiunea Un certain regard).

Sinopsis

"Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii" se petrece intr-un cartier marginas al Bucurestiului, in ultimul an al epocii de aur, si este povestea lui Lalalilu, un baiat de 7 ani care isi imagineaza ca ne-a scapat de Ceausescu, si a Evei, sora mai mare a lui Lalalilu, care are astfel sansa sa-si aleaga viitorul.

"Am facut acest film pentru ca imi era dor de gradinita, de liceu, de Romania…" – Cătălin Mitulescu

Cătălin Mitulescu despre film

"Sunt aproape 17 ani de la moartea lui Ceausescu, dar inca purtam in noi amintirea si mostenirea acelei perioade.

Tratand evenimentele care se petrec prin fata ochilor unei fete de 17 ani si ai fratelui sau de 7 ani, "Cum mi-am petrecut sfârsitul lumii" reflecta un amestec de tristete si bucurie, de realitate si vis pe care le asociez acelei epoci. mai mult »

Scris de Vlad Olaru | mie Ian 2010 | Comentarii (1)

Lumea văzută de Ion B.

Sinopsis

Filmul urmareste in viata reala visul oricarui om al strazii: sa devina candva celebru si sa scape definitiv de saracie, mizerie si umilinta. Ion Barladeanu va deveni probabil unul dintre cei mai importanti artisti romani contemporani, dar in mai 2008 era inca un anonim om al strazilor din Bucuresti.

Trailer

Povestea

Ion Barladeanu este un om al strazii de 62 de ani. Doarme pe o saltea murdara la capatul unei ghene a unui bloc de pe Calea Mosilor, din bunavointa proprietarilor carora in schimb le sorteaza gunoiul. In “locuinta” sa, Ion recupereaza ceea ce ii cade langa pat si astfel ajunge sa citeasca toate cartile, revistele si ziarele pe care ceilalti nu le mai folosesc.

Cand era tanar, Ion visa sa devina regizor de film. In anii 70 a inceput sa creeze colaje pe care le numeste “filmele mele”, dar acesta este un secret pe care nu il impartaseste decat cu oamenii pe care ii considera destul de inteligenti ca sa ii inteleaga si sa ii aprecieze lucrarile. Pe Ion nu il intereseaza sa se imbogateasca din arta pe care o face, ci isi doreste doar o bicicleta simpla.

Dan Popescu este un tanar galerist care a auzit din intamplare despre Ion Barladeanu si s-a hotarat sa-l viziteze. Tanarul a fost coplesit de cele peste 800 de colaje facute de artistul din ghena intre anii ’70 – ’90, colaje care se incadreaza in suprarealism si popart, venind dintr-o vreme in care manifestarile artistice de acest fel erau interzise si complet inaccesibile romanilor. In mod ironic, acest artist autodidact crede ca el a inventat colajul, caci nu a mai vazut o astfel de forma de arta inainte.

La de 62 de ani, Barladeanu a expus la Bucuresti pentru prima oara 20 de lucrari pe teme politice.

Popescu i-a gasit o noua locuinta, in care s-a mutat dupa cateva luni, caci a fost reticent in a-si parasi cuibul de la ghena. Odata mutat, Ion incepe sa creeze noi colaje, care, ca si cele vechi, reconstituie trecutul din experientele personale ale artistului sau prezinta lumea prin prisma sa personala. Urmele experientei sale de gropar sau ale experientei in inchisoare pe vremea comunismului se regasesc in personajele din lucrarile sale.

Ion vrea sa se confrunte cu trecutul sau şi işi viziteaza dupa aproape 20 de ani familia si casa parinteasca a copilariei de unde a evadat cand era foarte tanar. A fugit de familia care vroia sa il faca zidar comunist si care l-a respins, considerandu-l un “nebun, bun de nimic”.

Popescu pregateste primele expozitii ale lui Ion in strainatate. Este prezent la Basel si Londra in 2009 si la Paris in 2010.

Nota regizorului

La inceput am fost impresionat de calitatea cinematografica a lucrarilor lui Ion Barladeanu. Cand am auzit si povestea vietii lui, am decis să explorez personalitatea si opera acestui artist care s-a slefuit singur intr-o lume subterana intr-un regim totalitar. In plus, am fost mereu fascinat de oamenii care traiesc la marginea societatii, care isi duc viata dincolo de conventii si comoditate si care devin deseori creatorii discursului critic, cinicii, excentricii.

In piesele lui Shakespeare, nebunii au intotdeaua rolul important de a sublinia adevarul in drama. Ion Barladeanu mi-a parut a fi criticul excentric, cu calitatile nebunului shakespearean. Ion nu a avut niciodata o “existenta onorabila”, si a reusit sa isi traiasca viata atat in afara societatii cat si in interiorul ei. El si-a creat arta intr-un mediu izolat, in care nu au razbatut influentele criticilor, trendurilor sau ale pietei si nici orice alte asteptari si comparatii exterioare. Ion este pentru mine un fenomen rar in piata artei oficiale unde artistii sunt curtati si “corupti” de la foarte inceputul manifestărilor lor artistice, incepand chiar in timpul educatiei lor institutionale.

A mai existat un alt punct de atractie pentru mine ca regizor in aceasta poveste, atractie care vine din faptul ca am auzit de multe ori, dar nu am vazut niciodata cu ochii mei, ca “talentul adevarat iese la suprafata in orice conditii”. Ion Barladeanu a iubit mereu filmele si a vrut sa se faca regizor. Si-a implinit visul inventandu-si un mediu personal de a spune povesti intr-o maniera cinematografica, cu resurse putine sau chiar fara resurse. Ion Barladeanu a lucrat cu toate marile staruri din istoria filmului. De la Chaplin si Liz Taylor la Alain Delon, de la Brigitte Bardot la Sylvester Stallone, toti marii actori au jucat in filmele regizate de el. I-a decupat din reviste si ziare si i-a distribuit in colajele sale. Ca filmele bune, colajele lui Ion sunt de diferite genuri, spun povesti complexe si dezvolta personaje intr-un limbaj universal, atingand visul fiecarui creator de film: sa faca filme usor de ințeles pentru oameni din generatii diferite, culturi sau medii diferite.

Acest film este pentru mine o metafora a schimbarilor de generatii in societatea si in cultura romaneasca. Reprezinta totodata o buna ocazie pentru a vedea daca societatea romaneasca, inca dominata de mentalitatea comunista, este pregatita sa accepte ca normale si valoroase o asa numita “arta degenerata” si pe autorul ei “degenerat”. Si vreau sa vad pana la capat daca arta candva subversiva a lui Ion Barladeanu si-a gasit momentul de recunoastere oficiala.

Sursa: http://www.lumeavazutadeionb.ro

Scris de Vlad Olaru | sâm Ian 2010 | Comentarii (4)

“Concertul” – Interviu cu Radu Mihăileanu

Cum a luat naştere acest proiect?

Am fost mai întai abordat de un producător care mi-a propus un sinopsis scris de doi tineri autori: are ca subiect o orchestră falsă de la Bolshoi care a debarcat la Paris. Mi-a plăcut mult ideea principală, mai puţin restul. Atunci i-am cerut acelui producător dacă aş putea să dezvolt propriul meu scenariu pornind de la acel punct de plecare iar el şi-a dat acordul.

Cum s-a desfăşurat scrierea scenariului?

Împreună cu complicele meu Alain-Michel Blanc, am plecat imediat în Rusia timp de două săptămâni pentru a-i întâlni pe toţi cei care, pe rând, au inspirat personajele noastre. Acest lucru a hrănit enorm dialogurile, scenele şi ideile care au sfârşit prin a lua formă în scenariu. Se întâmpla în 2002, înainte de filmările pentru “Trăieşte”. Atunci Productions du Tresor a reluat proiectul Concertul, având în acel moment ideea de a turna un film în engleză cu actori americani. Din fericire, destinul a decis altfel şi am revenit la limbile de origine ale poveştii: franceza şi rusa. Scenariul a fost adus la structura sa de acest nou trio format din: producătorul Alain Attal, Alain-Michel Blanc şi cu mine.

Regăsim în Concertul tema imposturii pozitive…

Este o temă care m-a invadat împotriva voinţei mele. Probabil are legatură cu faptul că tatăl meu, care se numea Buchman, a trebuit să-şi schimbe numele în timpul războiului pentru a supravieţui. A devenit Mihăileanu pentru a rezista regimului nazist, apoi regimului stalinist. Chiar dacă trăiam acel optimism, exista în mine un conflict între aceste două identităţi.
Pe de altă parte, am suferit că am fost considerat un “străin” oriunde mă aflam: în Franţa sau în România şi evident peste tot în cele din urmă. Astăzi văd asta ca un har şi sunt fericit să fiu peste tot: când înăuntru, când afară. Iată de ce, fără dubiu, personajele mele au mari dificultăţi la final şi se dau drept ceea ce nu sunt, pentru a se elibera de ei înşişi şi pentru a încerca să întindă o punte peste ceilalţi. mai mult »

Scris de Vlad Olaru | Soare Dec 2009 | Adăugat şi în Cinematografie | Comentarii (0)

Un film ca o confesiune – „Concertul“

"Le concert" e o apologie a sufletului rus, a artistului care traieste prin si pentru pasiunea sa. Asistam la atingerea unui vis de 30 de ani care se implineste la capatul unui drum presarat cu peripetii, situatii comice, uneori tragice, drame personale ale unor suflete de artisti talentati care gusta nedrepatatea unei vieti ruinate de regimul politic dintr-o tara in care nonvalorile au invins bunul simt. Visul poate fi implinit doar prin evadarea din acest spatiu, iar finalul e triumfal si emotionant, la unison cu muzica divina.

mai mult »

Scris de Vlad Olaru | | Comentarii (2)

Câteva luni din viaţa lui Aurel. „Cealaltă Irina“

Filmul care a câstigat „Trofeul Anonimul“ în acest an, în urma voturilor oferite de public, a ajuns în sfârsit în cinematografe.

„Cealalta Irina“ este un „produs“ onorabil, realizat cu fonduri putine si care ne arata un altfel de Andi Vasluianu, în rolul lui… Aurel.

Cine e Aurel?

Numitul Aurel e un paznic la mall. Un tip negricios, maruntel si absolut comun. Nici urma de baiatul rau cu aura de sex simbol cu care ne-a vrajit pâna acum domnul Andi Vasluianu.

Nu. Aici el este un sot iubitor si cuminte a carui viata trece printr-un proces ireversibil de schimbare în decursul a doar câteva luni. Un titlu mai potrivit pentru film ar fi fost: „Câteva luni din viata lui Aurel“.

Inspirându-se dintr-o poveste reala, regizorul Andrei Gruzsniczki si co-scenaristii sai (Ileana Muntean si Mircea Staiculescu) au scris o poveste cu o premisa destul de neobisnuita în peisajul cinematografic românesc, dar pe care, din pacate nu au tinut-o foarte bine în mâna. Cel putin nu tot timpul.

Prima jumatate a filmului a avut multe momente moarte. Da’ moarte tepene, nu alta, regizorul fiind influentat probabil de noul val realist românesc (cum îmi place mie sa numesc ceea ce se întâmpla azi la noi în cinema), ceea ce l-a facut sa uite ca în filmele pe care le-a vazut domnia sa momentele alea moarte aveau si o justificare. Aici… nu prea au.

Trailer Cealaltă Irina

Pâna într-o zi când…

Dar sa ne întoarcem la Aurel.

Numitul Aurel îsi iubeste nevasta, pe Irina (Simona Popescu), pentru ca asa o cheama pe ea. Si zice el ca s-au luat din dragoste. Tot din dragoste pentru Irinuca s-a mutat din oraselul de munte în care s-a nascut într-o garsoniera cu chirie la Bucuresti si s-a angajat ca paznic într-un mall.

Toate zilele lui erau la fel. Pleca la lucru, se întorcea de la lucru, mânca si se uita la televizor. Un laitmotiv al filmului este construit pe momentul în care Aurel se întorcea acasa, se descalta constiincios si îsi aranja frumos pantofii. Da, numele ei era Obisnuinta.

Pâna într-o zi când… când ce? Când nevasta-sa dispare definitiv prin tari straine (nu va spun mai mult, ca stric surpriza) si Aurel începe sa o descopere pe cealalta Irina, în timp ce se pierde în valurile birocratiei din tarisoara noastra draga (si aici chiar vorbim despre realism), facând cercetari pseudo-politiste interminabile (dar total justificate) într-un decor de pseudo-film politist, cu… iz de drama.

Ei bine, acum Aurel+Irina ar mai putea da „love“?

Asta ramâne sa descoperiti singuri.

E de retinut partea cu „pâna când“, caci de acolo începe filmul, cam de pe la jumatate.
Tot atunci îl descoperim pe Gabriel Spahiu, foarte bun într-un rol mic, dar suficient de consistent, si-i vedem desfasurându-se pe Doru Ana si pe Dana Dogaru, ambii la fel de misto ca întotdeauna.

Interesanta la film, dupa cum va spuneam, e povestea, usor „exotica“ fata de ce am vazut pâna acum în filmele noastre, si faptul ca regizorul s-a miscat destul de bine prin foarte multe locatii, desi banii au fost putini si actorii mai pe gratis.

Mai pe gratis a fost si Vivi Dragan Vasile, directorul de imagine, care aici a realizat o lumina de exceptie, dar sincer, am fost foarte dezamagita de cadre din punct de vedere compozitional. Nu stiu daca a fost intentionata „miscarea“ (nu de aparat, ci de logica), însa un cadru „frumos“ n-am vazut în tot filmul. Decorurile erau voit urâte si reci, da-ti vine sa zici ca parca nici (chiar) asa!

Aceeasi Irina

E trist si ca actrita din rolul principal, Simona Popescu, nu s-a ridicat la înaltimea asteptarilor. Sunt optimista si cred ca putea sa dea mai mult.

Dar, una peste alta, universul mic si mediocru al lui Aurel, care în sinea lui îsi dorea sa ramâna la tara, sa aiba multi copii si o nevasta supusa, te tine în fata ecranului si îti ofera si câteva furnicaturi de emotie, cel mai bun lucru fiind acela ca, la un moment dat, desi tu ca spectator te-ai prins înaintea lui cine e cealalta Irina, înca mai speri ca bietul om o va descoperi pe cea pe care doreste sa o descopere si anume pe Aceea, sau pe Aceeasi Irina, cea din mintea lui, ridicata pe un piedestal, în ciuda faptului ca ea nu era nici prea frumoasa, nici prea sexi si mai facea si (degeaba) pe desteapta.

Sursa:http://revistacultura.ro

Scris de Vlad Olaru | | Comentarii (0)

AVATAR

Avatar ne duce într-o lume spectaculoasă dincolo de imaginaţie, unde un nou venit de pe Pământ porneşte într-o aventură epică, luptând, în cele din urmă, pentru a salva lumea extraterestră pe care ajunge s-o îmbrăţişeze ca pe propria sa casă. James Cameron, regizorul laureat cu Oscar pentru filmul "Titanic", a conceput filmul cu 15 ani în urmă, atunci când mijloacele pentru a realiza viziunea sa nu existau încă. Acum, după patru ani de producţie, Avatar, un film de acţiune cu o nouă generaţie de efecte speciale, oferă un nou gen de experienţă cinematografică atrăgătoare, în care tehnologia revoluţionară inventată pentru a face acest film se pierde în emoţia personajelor şi învăluirea poveştii.

Pătrundem în lumea extraterestră prin ochii lui Jake Sully, un fost puşcaş marin paralizat într-un scaun cu rotile. În ciuda handicapului său, Jake are încă o inimă de războinic. E recrutat să se deplaseze la ani lumină depărtare, la un avanpost al pământenilor de pe Pandora, unde un consorţiu corporativ extrage un minereu rar care este cheia soluţionării crizei energetice de pe Pământ. Deoarece atmosfera Pandorei este toxică, aceştia au creat Programul Avatar, în care "piloţi" umani îşi conectează conştiinţa la un avatar, un corp biologic teleghidat care poate supravieţui în aerul letal. Aceste avatare sunt nişte hibrizi construiţi genetic din ADN uman amestecat cu ADN-ul localnicilor de pe Pandora, Na'vi.

Figura centrală din AVATAR, Jake Sully (Sam Worthington) este un om obişnuit, în care ne putem regăsi toţi, care devine, în mod neaşteptat, erou, când evenimentele îl atrag tot mai adânc într-o ciocnire între civilizaţii, între corporaţiile de pe Pământ hotărâte să "dezvolte" Pandora şi indigenii Na'vi. Jake e un fost puşcaş marin care pune datoria şi onoarea mai presus de toate, dar e nevoit, în cele din urmă, să aleagă între onoarea personală, apărând ceea ce e drept, şi presupusa datorie faţă de cei care l-au însărcinat cu această misiune.

"Am vrut să creez un soi familiar de aventură într-un mediu nefamiliar", explică Cameron, "prin plasarea poveştii clasice a unui nou-venit pe un teritoriu şi într-o cultură străină pe o planetă extraterestră. Povestea e clasică în linii mari, dar avem multe răsturnări de situaţie pentru public. Am visat să creez un film ca acesta, într-o altă lume de mare pericol şi frumuseţe, de când eram copil şi citeam SF-uri de duzină şi tone de cărţi de benzi desenate şi stăteam la ore şi desenam pe spatele caietelor creaturi şi extratereştri. Cu Avatar, am avut în sfârşit această şansă."

Unde şi când

Avatar are loc pe Pandora, o lună cu un mediu asemănător celui de pe Pământ, de pe orbita unei planete gazoase uriaşe numite Polyphemus din sistemul stelar Alpha Centauri-A. La 4,4 ani lumină depărtare, Alpha Centauri este cel mai apropiat vecin stelar al nostru şi când se descoperă că Pandora este bogată într-un minereu rar pe Pământ, numit Inprocurabiu, rasa începe să exploateze resursele noii lumi.

Inprocurabiu nu există în sistemul nostru solar, dar este soluţia pentru criza de energie de pe Pământ din secolul XXII, aşa că Administraţia Resurselor de Dezvoltare cheltuieşte sute de miliarde de dolari pe minerit într-o lume îndepărtată. Povestea noastră are loc în 2154, la trei decenii după ce o colonie minieră a fost instalată pe Pandora. Invazia activităţilor umane pe teritoriul autohton Na'vi a creat tensiuni tot mai mari între cele două specii şi le-a condus spre drumul războiului.

Printr-un capriciu al destinului, moartea fratelui său geamăn, Jake Sully este împins în mijlocul acestei situaţii încordate. Se află pe Pandora pentru a fi noul pilot în Programul Avatar, o încercare a oamenilor de ştiinţă de crea o punte "de încredere" cu Na'vi prin utilizarea corpurilor de avatar construite genetic pentru a merge printre aceşti extratereştri gigantici într-o formă familiară. Dar Jake este co-optat de colonelul Miles Quaritch, şeful securităţii coloniei umane, ca să se infiltreze în clanul local şi să înveţe cum să îi controleze sau să îi învingă. Quaritch este comandantul Secops, forţa de securitate privată care apără Poarta Iadului împotriva prădătorilor feroce de pe Pandora şi la fel de crunţii Na'vi. E o armată mai dezordonată, dar bine echipată de mercenari, cu aeronave înarmate şi "Costume AMP" – costume de luptă externe uriaşe.
Jake devine omul nepotrivit pentru a fi plasat într-o poziţie atât de volatilă. Când se trezeşte între Na'vi şi forţele ARD care sunt pornite să distrugă lumea lor ancestrală de 10 mii de ani, Jake ia măsuri. Şi se declanşează haosul.

Este animaţie?

Dacă întrebaţi animatorii de la Weta, vor spune că avatarele şi Na'vi sunt animate. Dacă-l întrebaţi pe Jim Cameron, el va spune că personajele au fost interpretate de actori. Adevărul este că ambii au dreptate. A fost nevoie de îndemânare în animaţie pentru a se asigura că personajele interpretează exact ca actorii.

În acelaşi timp, nu şi-au permis alte libertăţi în aceste interpretări. N-au fost înfrumuseţate sau exagerate. Animatorii au căutat să fie cât mai fideli muncii actorilor, făcând nici mai mult, şi cu siguranţă nici mai puţin decât Sam, Zoe sau Sigourney. Fireşte că au adăugat un pic la mişcarea cozilor şi urechilor, mişcări pe care actorii nu le puteau face ei înşişi. Dar chiar şi aici, obiectivul a fost de a rămâne în concordanţă cu emoţiile redate de actori în timpul captării originale.

AVATAR merge un pas mai departe, prin plasarea acestor personaje fotorealiste într-o lume care este generată pe calculator, dar pare complet reală. Fiecare plantă, fiecare copac, fiecare piatră este creată şi redată în calculatoarele de la Weta Digital din Noua Zeelandă. Progrese semnificative de iluminare, umbre şi de redare a permis studioului Weta să creeze o lume foto-reală, care e străină în detalii, dar care frapează prin naturaleţe. Peste un petabit (o mie de terabiţi) de stocare digitală a fost necesară pentru Weta pentru toate componentele CG din film … miriada de plante, animale, insecte, roci, munţi şi nori. Pentru a pune acest lucru în perspectivă, "Titanic" a necesitat 2 terabiţi pentru a crea (şi scufunda) vasul şi miile de pasageri, aproximativ 1/500 din cantitatea utilizată pentru Avatar.

În plus faţă de toată această complexitate, Avatar a fost făcut în 3D stereoscopic. Deci, nu numai că Weta a trebuit să lucreze în 3D creând scenele generate pe calculator, dar şi scenele de acţiune au trebuit să fie filmate de asemenea în 3D. Pentru asta, Cameron a folosit un sistem Fusion Camera pe care l-a co-dezvoltat cu Vince Pace. A fost nevoie de şapte ani de dezvoltare pentru a crea sistemul Fusion, care e cel mai avansat sistem stereoscopic de filmare din lume. Aparatele de filmat au funcţionat fără cusur pe platoul de filmare, permiţând scenele filmate live să se îmbine fără probleme cu scenele generate pe calculator.

* * *

RealD 3D este o nouă generaţie de divertisment, cu imagini ultra-clare, luminoase, realiste atât de naturale, încât simţi că ai păşit în film. RealD 3D adaugă o profunzime care te introduce în miezul acţiunii, fie că te alături personajelor preferate într-o lume nouă, fie că te fereşti de obiecte care par să zboare prin sala de cinema. RealD e pionierul 3D-ului digital de astăzi şi e cea mai folosită tehnologie 3D din lume în peste 9000 de ecrane contractate. RealD va instala peste 4500 de ecrane în peste 48 de ţări odată cu lansarea filmului AVATAR. Şi spre deosebire de vremurile vechi cu ochelarii de hârtie, ochelarii RealD 3D arată ca ochelarii de soare, sunt reciclabili şi concepuţi pentru a se potrivi confortabil tuturor spectatorilor de cinema şi uşor peste ochelarii de vedere. Nu e doar o vizionare de film, RealD 3D e o experienţă a unei noi dimensiuni de divertisment.

Concomitent cu lansarea filmului la nivel naţional în cinematografele convenţionale, Avatar: O experienţă 3D IMAX va fi lansat în cinematografele IMAX începând cu 18 decembrie 2009. Avatar a fost re-adaptat pentru imaginea şi calitatea de sunet de neegalat a experienţei IMAX prin intermediul tehnologiei IMAX DMR®. Cu imagini clare ca lacrima, sonor laser şi un câmp vizual maximizat, IMAX oferă cea mai captivantă experienţă cinematografică din lume.

Sinopsis Avatar

200 de ani în viitor, Jake, un veteran de război paralizat, este adus împreună cu alţi pământeni pe planeta Pandora. Aceasta este locuită de o rasă umanoidă, Na'vi, o veche civilizaţie deloc încântată de oaspeţi. Jake şi semenii săi trebuie să lupte pentru a-şi găsi locul pe luxurianta Pandora şi între timp tânărul se îndrăgosteşte de Neytiri, o localnică. Avatar este primul lungmetraj pentru marele ecran al lui James Cameron după cel mai profitabil film din toate timpurile, Titanic.

Scris de Vlad Olaru | mar Dec 2009 | Adăugat şi în Cinematografie | Comentarii (2)