Umanisnul în arhitectura lui Alvar Aalto

Alvar Aalto, părintele modernismului nordic, se detaşează cu uşurinţă în cadrul arhitecturii secolului 20 oferind o alternativă „greilor” funcţionalişti, printr-o arhitectura, paradoxal, mai raţionala decât a acestor, mai apropiata de nevoile reale ale omului, sub toate aspectele acestuia, inteles în întreaga sa complexitate. Tocmai aceasta atitudine aproape singulara în istoria arhitecturii îl transforma pe Aalto intr-un exemplu unic, cu o arhitectura ce continua sa inspire şi astăzi numeroşi arhitecţi în cele mai variate moduri, fapt ce se afla în concordanta cu crezul sau intr-o arhitectura fara stil, fara reguli prestabilite.

Sigfried Giedion,în lucrarea sa „Space, Time and Architecture”, denotând o atitudine mult mai personala faţă de restul cartii în capitolul dedicat lui Alvar Aalto, prezintă caracterul acestuia admirabil:

„Nu putem vorbi despre Aalto - arhitectul fara a vorbi despre Aalto - omul. Oamenii sunt pentru el cel puţin la fel de importanţi precum arhitectura. Pe Aalto îl interesează fiecare fiinţa umana, fiecare cu dorinţele şi experienţele ei personale, indiferent de locul de unde vin sau clasa sociala din care fac parte. El găseşte încurajare şi stimulare în oameni cu cele mai diferite vocaţii, la fel cum a făcut şi James Joyce. Într-adevăr, Aalto nu putea paşi înafara casei sale fara a se găsi implicat intr-o interacţiune cu alţii. El se apropie de oameni direct şi fara inhibiţii, în acelaşi mod în care se apropie de cel mai organic dintre materiale – lemnul.”

În timpul vieţii sale, Aalto era adesea considerat ca fiind incantator în ideile sale dar o personalitate mai puţin importanta printre pionierii arhitecturii moderne. Au trebuit sa treacă aproximativ 3 decenii de la moartea sa pentru ca lumea sa se aplece mai atent asupra operei sale, rezultând astfel nenumărate carti şi studii. Chiar şi el admitea ca valoarea unei arhitecturi va putea fi observata abia după 50 de ani de la inaugurare. El era chiar reticent faţă de noutate ca fiind un criteriu în critica a arhitecturii. În unul din ultimele sale interviuri nu uita sa releve, încă o data, un simt al economie mult deasupra celui promovat de funcţionalişti:

„Întrebarea principala nu este cât a costat o clădire până în ziua când a fost terminata, ci cât a costat după 50 de ani, incluzând costurile de încălzire şi mentenanta. Pierderile ulterioare pot depăşi de multe ori economiile făcute în timpul construcţiei.”

Arhitectura moderna a încercat sa ofere o senzaţie de atemporalitate, de un nou perpetuu, în loc sa exprime realitatea timpului şi sa incorporeze efectele trecerii sale în cadrul clădirilor. Clădirile aparţinând creaţiei lui mature induc un bine inteles simt al tradiţiei şi al timpului, incorporând deasemenea efectele inevitabile ale utilizării şi degradării. (în unele clădiri a creat înadins efecte psihologice pentru a amplifica impresia lăsata de timp, cum ar fi repetarea motivului ruinelor antice). În cadrul Casei experimentale din Muuratsalo, Aalto aplica aceasta ideea elementelor prezentate vădit în ruina, aplicând ideea filozofica a Sterben und Werdem (a morţii şi redevenirii). Confruntarea dintre cultura şi natura este grăbita de dorinţa lui de acest moment viitor al reconcilierii în timpul prezent. Majoritatea clădirilor lui Aalto au rezistat testului timpului, păstrându-şi şi astăzi acel aer de tinereţe şi vigoare asemenea oricărei mari opere de arta sau arhitectura.

Contrar credinţelor moderniştilor care căutau putere în polarizare şi reducere, el a aspirat la includerea şi fuziunea elementelor contradictorii. Arhitectura lui este una a integrării şi a sintezei. Pentru el, arhitectura nu are rolul de a produce obiecte arhitecturale impunătoare, şocante, ci are rolul de a suprima tensiunile şi conflictele dintre individ şi mediu său fizic împreuna cu tehnologia inclusă în acesta. Aalto se pare că a inteles, cu mult înaintea altor pionieri ai arhitecturii moderne, corespondenţa şi interacţiunea dintre material şi spiritual.

În discursul său inaugural ca proaspăt membru al Academiei finlandeze (în 1953), Aalto atrage încă o dată atenţia asupra importantei pe care o are integrarea elementelor aflate în conflict:

„Indiferent de lucrare, mai mică sau mai mare, născuta din banalitate sau din cel mai sensibil şi emoţional lucru, fie ea un oraş sau o parte a acestuia, o clădire sau o reţea de transport, o pictură, o sculptură, sau un simplu obiect utilitar, există o singură condiţie absolută pentru creaţia acesteia, înainte de a primi o valoare ce o califică a face parte din cultură … în orice caz, contrariile trebuie reconciliate … Aproape orice decizie formală presupune zeci, adesea sute, uneori chiar mii de elemente conflictuale ce pot fi forţate într-o armonie funcţionala doar printr-un act de voinţă. Aceasta armonie nu poate fi atinsă prin alte mijloace decât prin artă.”

Tocmai această capacitate de a aduna la un loc elemente opuse dă unicitate, bogatie şi o sensibilitate profundă în acord cu viata, în contrast cu creaţiile formaliste, unidimensionale ce urmăresc doar aspectele estetice. Integrarea naturii şi culturii, a tehnologiei şi artei, a raţiunii şi emoţiei, a practicalitatii şi senzualităţii, a noutăţii şi a unui simt al tradiţiei – toate acestea oferă creaţiilor lui Alvar Aalto atât caracterul lor uman cât şi autoritate.

Aalto nu a avut încredere în idei conceptuale sau intelectuale – adevăratele calităţi arhitecturale sunt măsurate de simţurile umane şi de experienţele trăite. Clădirile lui trebuie trăite într-o manieră fiziologică; impactul şi înţelesul lor trebuie trăite la faţă locului, în mişcare, în context, nici o fotografie neputând descrie în totalitate forţa acelor locuri.

Pentru a înţelege mai bine esenţa gândirii şi modalităţii de a aborda proiectarea a lui Alvar Aalto, un articol nepublicat de-al lui este de o importanţa aparte. A fost scris după ce a revenit din luna sa de miere petrecută în Italia. În acest eseu, Aalto preamăreşte imaginea oraşului italian aşezat pe un deal din fundalul picturii lui Andrea Mantegna, „Cristos în gradină”, considerându-l un „peisaj sintetic”. Observaţiile sale privitoare la caracteristicile şi calităţile picturii descriu, întâmplător, aspiraţiile sale în materie de proiectare de mai târziu :

„Aceasta este viziunea unui arhitect asupra peisajului, un mic indiciu pentru felul în care urbaniştii de astăzi ar trebui să-şi abordeze sarcinile. Mai mult, este o analiză strălucită a crustei terestre… Pentru mine „oraşul în trepte” a devenit o religie, o boala, o nebunie, numiţi-o cum doriţi; oraşul dealurilor, linia curbă, vie, imprevizibilă ce se mişca în dimensiuni necunoscute matematicienilor, este pentru mine o încarnare a tot ceea ce constituie un contrast în lumea modernă între brutalitatea mecanicistă şi frumuseţea religioasă. Este o formă de artă cotidiană şi totuşi minunată, şi una pe care era modernă o neagă; într-adevăr, mentalitatea predominantă de astăzi face mari eforturi în a o evita.”

Acest eseu este important din mai multe puncte de vedere; subliniază importanţa naturii, a peisajului mercurial, a imaginii picturale în gândirea lui Aalto, şi arată că încă de la începutul carierei avea conturate ideile de bază ale întregii sale filosofii arhitecturale. A urmărit crearea unui „peisaj sintetic” întreaga sa viaţă; scopul său era fuziunea dintre clădiri şi mediul lor înconjurător, şi crearea de microcosmosuri artistice complete – clădiri ca şi peisaje inteligibile construite de om decât obiecte arhitecturale detaşate. Chiar şi în siturile ce nu prezentau calităţi topografice distincte, Aalto a creat peisaje artificiale prin utilizarea solului terasat şi interrelaţionarea diferitelor nivele, a pereţilor, scărilor, plantelor agaţătoare şi a vegetaţiei. Compoziţia din prim-planul tabloului, cu Cristos în centru, pe vârful stâncii, este un motiv recurent în opera lui Aalto; o formă sculpturală dominantă plasată deasupra unui volum orizontal ce serveşte drept piedestal. Această compoziţie se poate observa la Sala Consiliului de la Primăria Saynatsalo, la Primăria Seinajoki, la sala de concerte a Finlandia Hall.

În lectura lui din 1935, „Raţionalismul şi omul”, Aalto afirma:

„… Am putea spune că o cale de a produce un mediu construit mai uman este extinderea definiţiei raţionalismului. Trebuie să analizăm calităţile asociate unui obiect mai mult decât am făcut-o până acum. … Daca ar exista o cale de a dezvolta arhitectura pas cu pas, începând cu aspectele economice şi tehnice, iar mai apoi să acoperim funcţiile mai umane, mai complicate; în acest caz funcţionalismul tehnic pur ar fi acceptabil; dar nu există o asemenea posibilitate… Nu raţionalizarea în sine a fost greşită în prima perioadă a arhitecturii moderne. Greşeala se ascunde în faptul că raţionalizarea nu a mers până în profunzimi. În loc să combată mentalitatea raţională, cea mai nouă fază a arhitecturii moderne încearcă sa impună domeniul uman şi psihologic metode raţionale din domeniul tehnic. Funcţionalismul tehnic este corect doar dacă este extins astfel încat să acopere şi domeniul psihico-fizic. Aceasta este singura cale de a umaniza arhitectura.”

În această lectură Aalto îşi exprimă şi dorinţa de a lărgi în continuare gândirea raţională pentru a include fenomene studiate de neurofiziologie şi psihologie:

„Scopul meu a fost să demonstrez că adevăratul raţionalism înseamnă rezolvarea tuturor problemelor legate de obiectul în cauză, şi a ne asuma o atitudine raţională presupune de multe ori să categorisim nevoi ca detalii vagi ce ţin de gusturile individuale; dar aceste nevoi, la o analiză mai atentă, se dovedesc a fi derivate parţial din neurofiziologie şi parţial din psihologie. Salvarea poate fi atinsă doar sau în principal printr-un concept extins de raţionalism.”

La fel cum Aalto extinde metodologia raţională pentru a include factorii fiziologici, la fel el identifică natura şi procesele ei ca fiind un model valid pentru standardizare, spre deosebire de modelul arid impus de raţionalişti:

„Natura, biologia, are forme forme bogate şi luxuriante; cu principii asemănătoare organizării celulare, poate crea miliarde de combinaţii, fiecare reprezentând o formă definitivă, extrem de complexă. Viaţa omului se încadrează în aceeaşi categorie. Obiectele ce-l înconjoară sunt rareori fetişisme sau alegorii cu valoare mistică eternă; mai mult decât orice, ele sunt celule şi ţesuturi, fiinţe ca şi el însuşi, materiale de construcţie ce alcătuiesc existenta umană.”

La 8 ani după aceasta argumentaţie, Aalto face încă un pas pe calea acestui concept afirmând că „ arhitectura şi detaliile ei fac parte, într-un anumit fel, din biologie.”

Spre deosebire de atitudinea funcţionalismului pur, de stricteţe şi rigiditate – aproape un nou academism -, Aalto evidenţiază importanţa jocului şi experimentului în arhitectură:

„Convingerea mea fermă şi instinctivă este că în această epocă a muncii, calcului şi utilului, trebuie să credem în continuare în importanţa crucială a jocului atunci când construim o societate pentru fiinţele umane, acei copii mari. Aceeaşi idee, sub o formă sau alta, rezidă cu siguranţă în inima oricărui arhitect responsabil… În consecinţa trebuie să combinăm munca de laborator cu joaca, sau vice versa.”

Într-un alt eseu, el continuă acest concept :

„În experienţa mea aceasta [o experimentare de tip meşteşugăresc] ia forma un joc cu elemente constructive şi estetice, utilizând materiale ce se pretează cu uşurinţă producţiei industriale. În acest fel au apărut detaliile arhitecturale propriu-zise. Este convingerea mea fermă că această fază preliminară de laborator ar trebui sa fie cât mai liberă, de fapt eliberată complet de constrângeri utilitare, pentru a fi atins rezultatul dorit.”

Această înţelegere extinsă a raţionalismului se afla la baza gândirii mature a lui Alvar Aalto. Este prezentat frecvent ca fiind romantic, organicist, şi chiar iraţional, dar această caracterizare nu ia în considerare faptul ca arhitectura şi designul lui sunt ghidate întotdeauna de o logică şi o practicalitate fără compromisuri. Raţionalismul său extins pătrunde adânc în aspectele sociale, mentale şi psihologice ale vieţii şi arhitecturii. Paradoxal, Aalto a rămas un clasic şi un raţional întreaga sa viata, în ciuda diverselor faze ideologice şi formale prin care a trecut. Chiar şi soluţiile ce par cele mai iraţionale şi improvizate au o logica psihologică. Vis-a-vis de cinematograful Scandia din Stockholm afirma în 1940 :

„Am avut impresia că aceasta a fost o arhitectură unde sistemele obişnuite nu au servit ca parametri. Aici punctul de plecare a fost omul, cu toate nuanţele nenumărate ale vieţii sale emoţionale.”

Odată cu perioada celui de-al doilea război mondial, Aalto şi-a redirecţionat atenţia către problema reconstrucţiei şi a dezvoltării de noi tipuri de clădiri care să satisfacă nevoia mare de locuinţe, ca urmare a dezastrului războiului. În această perioada (1939-1945) a participat la crearea de case tip şi sisteme de construcţie prefabricate pentru a fi utilizate în proiecte de urgenţă menite să adăpostească zeci de mii de oameni rămaşi fără casă. În loc să promoveze ideea unor locuinţe temporare, Aalto a militat pentru construirea unui nucleu de bază a unei case, în jurul căruia locuinţa permanentă putea să se dezvolte:

„Pentru a satisface nevoia de adăpost intr-o manieră organică, trebuie mai întâi să gândim un adăpost ce va asigura nevoile esenţiale pentru familie şi comunitate. În acelaşi timp, acest adăpost ar trebui sa ofere posibilitatea de dezvoltare, pas cu pas, odată cu grupul social. În situaţia actuală este o nevoie imediată de adăposturi elementare ce pot fi produse în număr mare. Dar în acelaşi timp, caracterul permanent al vieţii umane impune ca aceste adăposturi să ofere posibilitatea de a se dezvolta în adăposturi de un nivel mai înalt, mai precis, de a se transforma în locuinţe.”

Considera că o soluţie temporară este o risipă de resurse şi de emoţii umane. În colaborare cu compania A Ahlstrom, unul dintre cei mai importanţi clienţi ai săi încă din anii `30, Aalto a dezvoltat sistemul AA format din panouri de lemn, acesta fiind utilizat la scară largă în diverse proiecte de locuinţe în perioada reconstrucţiei.

Pe lângă participarea practică în proiectarea locuinţelor pentru reconstrucţie, Aalto avea şi aspiraţii politice. Chiar înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Aalto şi prietenul său suedez Gregor Paulsson iniţiază un jurnal politic internaţional, săptămânal, intitulat „Latura umană” („The Human Side”), reprezentând ideologia liberaliştilor de stânga nordici. Deşi s-au făcut planuri pentru publicare câţiva ani, şi în ciuda listei impresionante de colaboratori ( Lewis Mumford, Walter Gropius, Morton Shand, Alexis Carrel, Laszlo Moholy-Nagy, Frank Lloyd Wright, JJ Sweeney, Frederick Gutheim şi Richard Buckminster-Fuller), jurnalul nu a văzut niciodată lumina tiparului.

Aalto a promovat industrializarea prin „standardizarea flexibilă” sau „standardizarea descentralizată” într-un mod prin care spera el să înlăture disensiunile dintre un produs de masă standardizat şi utilizatorul individual. „ Obiectul standard nu ar trebui sa fie produsul final; dimpotrivă, ar trebui sa fie produs în aşa fel încât să poată fi perfecţionat de oameni, cu toate legile individuale ce-i guvernează. Doar obiectele cu o anumită neutralitate pot atenua constrângerea exercitată de standardizare şi-i pot utiliza aspectele pozitive pentru a promova cultura.”

Aalto a insistat în repetate rânduri asupra faptului ca arhitectura trebuie sa apere „omul simplu” sau „omul neputincios” – „ Orice decizie este pe de o parte un compromis, care poate fi obţinut mai repede considerând oamenii în starea lor cea mai neputincioasă.” Pe parcursul carierei, a proiectat case pentru clienţi obişnuiţi şi proiecte de locuinţe pentru lucrători în industrie, în acelaşi timp rezolvând comenzi culturale şi industriale importante. A profitat de comenzi privilegiate, cum a fost Villa Mairea, pentru a experimenta cu noi idei arhitecturale, idei pe care le-a aplicat mai târziu în cadrul locuinţelor sociale. Nu-l interesau barierele politice, putând concepe sedii pentru marii industriaşi finlandezi în timp ce proiecta birourile Partidului Comunist din Finlanda.

„Societatea este divizată în facţiuni, dar eu construiesc pentru oricine. În alte cuvinte, trebuie să privesc societatea ca pe o unitate… Societatea a creat instrumente ce permit anumitor grupuri, cum sunt uniunile comerciale sau partidele politice, să-şi promoveze propriile interese, dar ca arhitect nu pot sa mă situez la acest nivel. Punctul meu de plecare este acela al unui umanist, daca pot sa folosesc un asemenea termen solemn.”

Prin urmare, paradoxal, un arhitect care aspiră la aservirea întregii societăţi, trebuie să stabilească o independenţă ideologică personală.

Degradarea fizică cauzată de lipsa inevitabilă de mentenanţă şi reparaţie a clădirilor funcţionaliste, adesea fragile şi experimentale, în timpul războiului a determinant arhitectura finlandeză să se depărteze de construcţiile abstracte, „curate”, albe, acoperite în terasa. S-a orientat în schimb spre materiale brute şi soluţii tehnice mai puţin vulnerabile. Decada de după război a dat naştere unei modernitati finlandeze adaptate atât geografic cât şi cultural, publicată şi prezentată internaţional ca un exemplu de o noua arhitectură umanistă pentru o democraţie modernă. Aalto s-a aflat la baza aceste schimbări stilistice; s-a reorientat spre o arhitectura intens emoţională şi expresivă utilizând cărămida roşie, cuprul şi lemnul. Comenzile lui de după război erau adesea proiecte publice şi instituţii culturale. În ciuda faimei dobândite, cele mai importante proiecte ale sale au fost obţinute în urma competiţiilor arhitecturale. Astfel, prin numeroasele edificii şi proiecte realizate pentru competiţii rămase nerealizate, Aalto a dezvoltat o nouă arhitectură civică ce exprima o monumentalitate umană şi intimă, şi care degaja un simţământ admirativ faţă de instituţii şi comunitate. În viziunea lui Aalto, clădirile publice erau menite să servească drept exemple pentru întreaga activitate de construcţie din societate :

„Poziţia clădirilor publice într-o comunitate ar trebui să fie la fel de importantă ca organele vitale în corpul uman, asta dacă dorim sa prevenim comunităţile noastre în a deveni respingătoare şi distructive psihologic faţă de cetăţenii lor.”

Expresia „omul simplu” („the little man”) este folosită destul de des în contexte diferite cum ar fi : „Dorim să construim o societate unde omul simplu să aibă cele mai înalte posibilităţi pe care i le putem oferi.” Acest om simplu a fost clientul ultim al întregii sale opere.

Un exemplu concludent asupra umanismului în arhitectura lui Alvar Aalto îl avem şi în Sanatoriul Paimio. Aici a atacat proiectul dintr-un punct de vedere aproape corbusian , creând o „maşină” pentru însănătosit. Proiectul a subordonat arhitectura luminii, confortului, relaxării fizice şi morale. Mai presus de orice arhitectura a fost creată pentru a susţine omul în starea lui cea mai neputincioasă. Întregul sistem de iluminare a fost regândit pentru a corespunde nevoilor fizice şi psihologice reale ale unui bolnav, ci nu principiilor rigide funcţionaliste.

„O persoana slăbită de boală suferă tulburări psihologice în strânsa legătură cu lipsa toleranţei fizice (cum ar fi iritarea nervului optic). Am avut o asemenea experienţă . Mi-a arătat că iluminarea utilizată curent în spitale, constând în obiecte opace albe, era complet nepotrivită şi conducea la iritare chiar şi la cea mai mica rază de lumină. Plasamentul central convenţional al corpurilor de iluminat, pe tavan, trebuie schimbat în întregime, şi iluminatul general al camerelor trebuie gândit cu pacienţii slăbiti de puteri şi în poziţia lor înclinată în minte.”

Până şi lavabourile sunt gândite aşa încât să fie evitată stropirea cu apă.

Umanismul lui Aalto este în mod sigur seducător, confortabil şi totuşi adesea surprinzător în unghiurile şi curbele sale. Are mare parte din caracteristicile ideale ale unei arhitecturi umaniste. Singurul lucru de care ar putea fi acuzat Aalto şi arhitectura acestuia este lipsa fiorului, lipsa emoţiei şocante caracteristice marilor oraşe, acel sentiment de forţă şi putere ce mişcă şi şochează omul. Însă aceasta i se poate ierta celui care, după cum spunea Goran Schildt,

„În loc sa accepte legea tragică a anihilării, a încercat prin arhitectura lui să creeze o lume durabilă, obiectivă, şi mai presus de toate o profundă armonie cosmică.”

La fel cum el a ştiut sa asculte nevoile „omului simplu”, este timpul ca şi noi să începem a asculta lecţiile pe care ni le oferă această arhitectură.

• Alvar Aalto Through the Eyes of Shigheru Ban -Shigeru Ban, Editura Black Dog Publishing
• Modern Architecture a critical history – Kenneth Frampton, Editura Thames & Hudson
• Nature and Space: Aalto and Le Corbusier – Sarah Menin, Editura Routledge