Arhitectura românească

Arhitectura unei ţări este poate cea mai exactă expresie a istoriei sale şi nimic nu ne dă o intuiţie mai sigură a trecutului şi o mai autentică cunoştinţă a unei civilizaţii. Arhitectura românească, prin ceea ce a realizat în decursul vremurilor, are, pe lângă caracterul ei de frumuseţe, şi această valoare de cunoaştere istorică.

Monumentele ei formează cronica vie a trecutului românesc. Cu elementele specifice epocii lor, cu inscripţiile şi picturile cari le împodobesc, fiecare din ele reprezintă o pagină de istorie ; a unei istorii risipite în nenumărate sforţări colective sau individuale. Căci, dacă Principatele Române au cunoscut o eră de prosperitate şi de grabnică evoluţie spre civilizaţie, între veacul al XIII-lea şi al XV-lea, căderea Constantinopolului şi distrugerea Imperiului Bizantin au încheiat acest capitol. De la această dată înainte, problema vitală pentru Principate era să se poată menţine.

După dezmembrarea Poloniei, o eră de scădere ne desparte de renaşterea unui stat nou, acel pe care războiul l-a desăvârșit. în genere se poate spune că, atât prin structura sa socială şi caracterul deosebit de rasă, cât şi prin împrejurările istorice, România n-a văzut ridicându-se pe pământul ei construcţiuni a căror executare să se continue în mai multe generaţii, monumente cari să fie rezultatul efortului unui oraş sau al unei regiuni. Se clădeau biserici în amintirea unei bătălii câștigate sau pierdute, cu prilejul unei rugi împlinite; şi dacă multe bătălii erau câștigate şi multe rugi satisfăcute, multe biserici erau clădite.

Având mereu în faţa lor un viitor întunecat şi ameninţător, românii — moldovenii ca şi muntenii —, aveau ca principiu de viaţă să-şi pună toată încordarea în clipa prezentă. Activitatea voievozilor se dezvoltă în două direcţii, în ceea ce priveşte arta de a construi : arhitectura acestor vremuri este religioasă şi militară.

Dacă cetăţile basarabene şi cele câteva castele din Carpaţi sunt singurele urme ale arhitecturii militare, nenumăratele biserici şi mânăstiri cari se întâlnesc peste tot dovedesc de câtă cinste se bucura arta religioasă.

În unele cazuri, chiar mânăstirile slujeau de cetăţi, sintetizând astfel atmosfera istorică a timpului. Aproape nici o arhitectură civilă. Doar puţinele şi neînsemnatele clădiri trebuincioase unei curţi, pentru a putea trăi în cadrul modest al unei vieţi aproape monahale. […]

Din punct de vedere istoric, arta românească se împarte în trei capitole, cari corespund celor trei mari provincii româneşti: 1) Muntenia, care după o epocă de influenţe bizantine, apoi sârbești, ajunge la apogeul ei în veacul al XVIII-lea, sub domnia vestită a lui Constantin Basarab Brâncoveanu. 2) Moldova, care atinge desăvârșirea încă din veacul al XV-lea, sub domnia lui Ştefan cel Mare şi a fiului său Petru Rareş. 3) Transilvania, care evoluează în marginea artei Europei Centrale şi nu are un caracter definit, cu excepţia artei sale populare, asupra căreia vom reveni.

La începuturile lor, Moldova şi Muntenia nu aveau acelaşi centru de gravitaţie. Muntenia făcea parte din sistemul bizantin, pe când Moldova era legată de Occident. Cu timpul, o mişcare în sens invers se produse. Pe când, în veacul al XVIII-lea, Muntenia se apropia într-o oarecare măsură de Occident, prin influenţele italiene, Moldova se orientaliza. […]

Dar, oricare ar fi fost sistemele politice în care erau atrase Principatele, oricât de diferite ar fi fost izvoarele, nu este vorba decât de capitolele aceleiaşi cărţi, a căror unitate le-o dădea arta populară care a influenţat în toate vremurile orice activitate artistică desfăşurată pe acest pământ latin.

Arta populară evoluează după alte legi, după un alt ritm ; pentru dânsa timpul nu există. Zadarnic am căuta epoci. Executată din materiale efemere, secretul duratei sale stă în neîncetata ei reînnoire.

Dacă cercetăm cu luare-aminte această artă, descoperim simbolurile sale caracteristice. Sub înfăţişarea ei mereu aceeaşi se ascunde miracolul veşnic reînceput al utilului şi al imitativului ce capătă pe nesimţite valoare de simbol.

Înfăptuită de răbdarea anonimă a unei rase întregi, şi prefăcută prin cataclisme istorice, nici marile năvăliri nu au izbutit să-i schimbe principiile iniţiale. Să privim aceste biserici, mânăstiri, turnuri, fântâni şi case în cadrul lor firesc, aşa cum apar ele călătorului.

Bucureştii erau în veacul al XVIII-lea un târg liniştit, compus din câteva mânăstiri împrejmuite cu ziduri de cetate, dintr-un număr restrâns de locuinţe mari, grupate în jurul palatului domnesc ; dintr-un cartier comercial cu o înfăţişare orientală, în care se concentra toată activitatea economică a oraşului, şi dintr-un foarte mare număr de proprietăţi cu un caracter rural, care îndreptăţeau pe un călător al timpului să spună că a întâlnit la Bucureşti mai mulţi copaci decât locuitori. Din această vreme au rămas prea puţine amintiri arhitectonice. Şi ceea ce a rămas, a fost aproape întotdeauna desfigurat de nepăsarea pe care o au renaşterile faţă de timpurile apuse.

De la Bucureşti, drumul cercetării artistice duce spre Curtea de Argeş. Reşedinţă domnească în veacul al XIV-lea şi al XV-lea, ea are cea mai veche biserică cunoscută în Muntenia : Biserica Sf. Niculae, cu o structură pur bizantină. La câteva sute de paşi de dânsa, se ridică biserica lui Neagoe-Vodă, pe care regele Carol I a refăcut-o prin arhitectul Lecomte du Nouy. Biserica aceasta, renumită prin ornamentaţia ei bogată, a fost concepută ca un mausoleu. Destinaţia ei actuală justifică idealul meşterilor constructori din veacul al XVI-lea.

Urmând drumul care duce de la un monument la altul, privirea ni se opreşte asupra caselor ţărăneşti. Tipul acestor case îl întâlnim, cu foarte mici variante, în toată ţara românească. Armonizându-se cu peisajul biblic al României, ele dau satelor o înfăţişare veselă. Văruite, cel puţin o dată pe an, căsuţele acestea sunt tot atâtea ecrane pentru jocul luminii. Dacă trecem Oltul, pentru a pătrunde în regiunea aceea în care tradiţiunile s-au păstrat mai curate, vom vedea casele ţărăneşti căpătând mai multă însemnătate. în locul micei colonade de lemn care filtrează lumina, şi care serveşte de loc de odihnă în timpul nopţilor de vară, colonadă care se rezumă adesea la patru sau şase stâlpi, un element nou apare : cerdacul. Chiar casele de boieri nu sunt decât case ţărăneşti evoluate.

În apropiere de Cozia, întâlnim cea dintâi mănăstire întărită, Cornetu, veghind ca o santinelă pe un defileu, şi în apropiere de mănăstirea Dintr-un Lemn, întâlnim prima biserică de lemn, care de-abia se deosebeşte de o casă ţărănească.

Într-una din văile apropiate ale Prahovei, se găseşte turnul de intrare al mânăstirii Brebu, care trebuie luată în seamă nu numai pentru proporţiile sale elegante, dar şi pentru că ea reprezintă cea mai frumoasă construcţie de cărămidă aparentă ce există în România. Şi-acum, să luăm drumul văilor Moldovei, pentru a ne urca la izvorul apelor şi al legendelor. Aşezată pe o coastă de deal, dreaptă şi canelată asemenea unui fragment dintr-o coloană antică, biserica din Borzeşti ne dă măsura artei de a construi în veacul al XV-lea, în Moldova. Fiind de o concepţie lipsită de orice şovăire şi într-un spirit de o riguroasă geometrie, biserica aceasta, ca şi toate celelalte construite în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pare că rezolvă o temă limpede şi abstractă a muzicii maselor.

Dar să ne urmăm drumul de-a dreptul spre Bucovina. Să lăsăm Romanul şi vechea sa episcopie care veghează pe valea Şiretului ; laşul, înălțându-și turnurile şi clopotniţele în faţa Basarabiei, însemnând o piatră de hotar a influenţei latine şi a lumii occidentale. Să ocolim Suceava, strânsă ca o tablă în cutele ei de teren, şi să ne oprim în inima Bucovinei. Mănăstirile Bucovinei, fie că sunt din veacul al XV-lea sau din veacul al XVI-lea, fie că au fost ridicate de Ştefan cel Mare, de Petru Rareş sau de Ieremia Movilă, au, în afară de înrudirea lor de proporţie, un caracter comun : picturile ce le acoperă în întregime.

Sculptura nefiind admisă de canoanele bisericii greceşti, care prin această măsură redusese arta la limitele unui joc pur ornamental, a făcut loc mozaicului, mai întâi, şi picturii mai pe urmă. A trebuit ca, pentru motive de ordine economică, arta mozaicului să decadă la Constantinopol, către veacul al XII-lea, pentru ca pictura să înceapă să se dezvolte, ajungând la apogeul ei chiar în timpul când imperiul din Orient dispărea. Această artă a frescei a continuat să trăiască până la sfârșitul veacului al XVIII-lea în ţările noastre.

Începând cu frescele bisericii din Argeş şi până la bogatele picturi ale mânăstirii Hurez, zidită de Brâncoveanu, sau chiar mai târziu, sub Mavrocordaţi, în mănăstirea Văcăreşti, pictura în Muntenia s-a menţinut într-o tradiţie nobilă şi sigură.

Dar nicăieri această artă nu s-a aliat mai bine arhitecturii ca în Moldova, unde ea acoperă nu numai pereţii interiori ai bisericii, dar şi pereţii exteriori, de la soclu până la cornişă. Nu este locul să examinăm acum această artă desăvârșită, ramură întârziată, dar plină de roade, a arborelui bizantin. Să spunem numai că, făcând parte din pictura bizantină ce se întinde pe o zonă ce cuprindea tot sud-estul Europei, de la insulele greceşti şi până în Rusia meridională, pictura moldovenească are totuşi un farmec special, autohton şi regional. Bisericile bucovinene îşi datoresc poate perfecţiunea lor faptului că ele sunt expresiunea unei colaborări omogene, unei societăţi patriarhale, unui feudalism atenuat, unei societăţi care lucra sub imboldul credinţei şi cărţilor sfinte.

Arhitectura, mai bine decât oricare altă artă, ne dă măsura unei epoci istorice, căci gloria şi credinţa au fost întotdeauna temele ei favorite. Dacă ne-am oprit mai mult la mănăstirile bucovinene, am făcut-o fiindcă ele ne-au apărut ca o cristalizare a unui moment esenţial şi culminant al istoriei şi artei româneşti.