Biserica Antim

Până în timpul din urmă, trecutul istoric a fost întotdeauna invocat de fiecare generaţie ca o explicaţie a aspiraţiilor sale. Concepţia istorică a popoarelor a suferit astfel toate deformaţiile necesare pentru justificarea unor tendinţe şi pentru susţinerea unor teze.

Arhitectura, această parte integrantă a istoriei, această mărturisire hotărâtoare a vremurilor încheiate, a fost exploatată (mai ales în ultimul secol), ca o carieră din care fiecare îşi lua elementele eteroclite trebuincioase lipsei sale de imaginaţie. Aceasta trăda o lipsă de tendinţe bine definite. Astăzi însă, atitudinea sentimentală dictată de Ruskin faţă de trecut, funcţia de copist altor vremuri, preocuparea de adaptare a trecutului la o viaţă nouă, sunt jocuri cari pot avea un rost ca excepţie, şi nu pot servi nicidecum ca punct de plecare al unei generaţii noi. Căci astăzi, mai mult decât oricând, privirile sunt fixate spre un viitor care se poate ghici, un viitor de sforţări colective şi anonime a cărui asprime va suprima fără milă pe sentimentalii amatori de trecut. Nu mai este timp să ne întrebăm dacă va fi mai bine sau nu. Nu mai este decât o hotărâre de luat : una singură… aceea de a ne pune în fruntea civilizaţiei de astăzi sau, în orice caz, de a ne pune în armonie cu această civilizaţie.

Atitudinea lui Hamlet cu tragica-i dilemă : „a fi sau a nu fi“, este aceea a unor popoare întârziate care nu şi-au reînnoit credinţa. Aceasta nu înseamnă că fiecare popor nu trebuie să găsească în el însuşi particularităţi şi însuşiri cari îl vor distinge într-o colaborare generală. Dar sunt adânc convins că, oricât de drag ne-ar fi trecutul, el nu poate fi decât vătămător, dacă ne face să pierdem chiar numai o clipă în marşul de cucerire al vremurilor viitoare.

Vremurile creatoare au fost întotdeauna nemiloase şi dispreţuitoare faţă de trecut. Numai o epocă modernă, epoca noastră, arată o pornire religioasă pentru rămăşiţele pământești ale marilor epoci de înflorire ale civilizaţiilor perimate. Această atitudine este neaşteptată şi, la prima vedere, pare paradoxală. Cu toate acestea, o explicaţie mi se pare plauzibilă. Mulţumită progreselor mecanice cari au înlesnit publicaţia unui număr nemăsurat de studii şi de colecţii ale artelor cele mai diverse, s-a ajuns la oareşicare obiectivitate faţă de trecut. Această fază a fost urmată de o muncă de clarificare a diverselor studii şi diverselor elemente.

Critica artistică, părăsind căile bătute de Ruskin şi de şcoala lui, a procedat într-un spirit ştiinţific, dresând un imens catalog al celor şapte mii de ani de civilizaţie mediterană, şi adăugind acestui registru şi toate celelalte civilizaţii ale planetei noastre, desemnând în acelaşi timp schema unui gigantic arbore genealogic a diverselor înrudiri ale acestor civilizaţii.

Dar cauza principală a acestei obiectivităţi faţă de trecut îşi mai poate găsi explicaţia, şi chiar explicaţia esenţială, în faptul că viaţa modernă, având un caracter şi o tendinţă colectivistă şi industrială categoric marcată, nu mai consideră trecutul decât ca un material de muzeu al cărui prestigiu nu constă decât în calităţile sale estetice. Trecutul nemaifiind considerat ca piesă justificativă a unui dosar şi ca un argument pentru a pleda o cauză, îşi reia toată însemnătatea în domeniul esteticei şi al cugetului curat.

Cred că această atitudine este mult mai frumoasă şi mai demnă şi chiar mult mai rodnică. Căci un lucru frumos nu trebuie să fie numaidecât un document, şi o operă de artă, fie arhitectonică, picturală sau sculpturală, nu trebuie neapărat să se transforme în model. Fiecare operă de artă conţine în ea legile propriei sale reuşite. Ea ne aminteşte mereu că acei cari au făcut-o aveau fruntea îndreptată spre viitor. în afară de aceasta, zestrea pe care ne-a lăsat-o trecutul are o mare valoare etică, care este poate cea mai însemnată şi care, după toate probabilităţile, are o însuşire veşnică. Ea este legată de cele mai vechi credinţe ale omului şi de aspiraţiile sale cele mai eroice şi cele mai tragice : aceea a utilităţii efortului spre frumos şi spre perfecţie, a credinţei în continuitatea acestui efort care este mereu negat de capacitatea de distrugere a oamenilor şi, în sfârșit, de moartea care, în fiecare zi, în fiecare ceas, îşi spune cuvântul. Această credinţă, această îndârjire de a lucra cu pasiune la lucruri cari sunt pieritoare, de a lucra la ele ştiind că sunt pieritoare, că va veni o zi când vor fi distruse şi uitate, de a pune în ele tot ce sufletul are mai bun şi mai scump, este parcă o continuă protestare împotriva vorbelor Ecleziastului : „deşertăciunea deşertăciunilor, totul nu este decât deşertăciune“.

Pe când gândul meu formula aceste ultime cuvinte, pe când memoria strecura către sfârșitul argumentaţiei mele tăcute aceste vorbe din Scriptură, mă găsii în faţa uşii, adânc şi bogat săpată în lemn, a bisericii Antim, pe care două secole de ger, de mucegai şi de praf pusese somptuozităţi de bronz. în drum spre vechea mânăstire, îmi reveniră în minte aceste gânduri care s-au depus în mine în timpul anilor de studii la Paris, de-a lungul călătoriilor mele prin Italia şi peregrinărilor prin ţară, monolog fără sfârșit pe care-l duc de-a lungul vieţii, în căutarea unui echilibru şi în stabilirea unei discipline.

Trecând prin străzile fără perspective, de-a lungul caselor fără stil, prin pieţi fără fântâni, şi de-a lungul bulevardului fără umbră, gândul meu luă formă în contact cu acest Bucureşti haotic…

Nicăieri suprapunerea şi antagonismul eforturilor nu sunt mai vizibile decât într-un oraş. Mai ales astăzi focarele civilizaţiei îşi schimbă decorul cu repeziciune, şi până n-a dispărut o generaţie, o alta azvârle la pământ ceea ce prima încercase. Chiar Bucureştii noştri oferă imaginea acestei schimbări, însă într-un ritm mai lent decât în restul Europei…

La Bucureşti, trei oraşe se suprapun, nu ca în săpăturile de la Histria, sub pământ, ci vizibil la lumina soarelui, în orice cartier : Bucureştiul arhaic, cu case tăcute, străzi liniştite, grădini umbrite şi părăsite, oraş patriarhal fără pretenţii, care şi-a avut şi rostul şi frumuseţea ; pe urmă, oraşul dezordonat şi vulgar al bogăţiei pripite, cu toate stilurile, cu toate pretenţiile, cu toate vanităţile neîndreptăţite, şi în sfârșit, răsărind ici colo, singur şi dispreţuitor, oraşul de mâine cu case moderne şi luminoase, cu bulevarde largi, parcuri şi pieţe, oraşul care apucă cu siguranţă calea progresului, punând premisele unei adevărate capitale.

Liber de orice formulă particulară unui naţionalism rău înţeles, liberat de preocupările de pitoresc ofilit şi îndreptat spre rezolvarea marilor probleme sociale ale locuinței, higienei şi profilaxiei, călăuzit de idei umanitare precise şi realizabile, oraşul Bucureşti poate deveni o capitală a cărei estetică nouă va fi emanaţia unui suflet colectiv care a ştiut la timp să privească spre viitor.

Cunoaştem de mult mănăstirea Antim sau, mai bine zis, ce rămâne dintr-însa. Am văzut această curte la toate ceasurile zilei, în toate anotimpurile, şi chiar noaptea, câteodată. Trecând pe acolo, rămâneam câteva clipe în acea insulă a tăcerii. Dar acum venisem aci înainte de apusul soarelui, dus de dorinţa de a vedea ceva autentic şi curat. De aceea mă duseră paşii cu siguranţă în faţa acestei uşi de lemn, cioplită cu atâta măiestrie, şi pe care legenda o atribuie chiar mitropolitului Antim, ctitorul acestei mânăstiri.

Din nefericire pentru amatorii de armonie, frumoasa proporţie a curţii mânăstirești a fost mutilată dintr-o neîndreptăţită preocupare de aliniere. O stradă neînsemnată care taie unghiul nord-vest al mânăstirii a permis Sfântului Sinod să-şi clădească localul asupra căruia voi păstra tăcerea, în semn de respect pentru înalta instituţie pe care o adăposteşte, şi care merită în faţa lui o frumoasă plantaţie, care să-l ascundă.

Turla de intrare, cu joasa şi adânca-i boltă, este de o proporţie bună, cu toate că cel puţin partea inferioară care suportă clopotniţa este cu siguranţă de o dată recentă. Silueta turlei aşa cum este, e de un efect fericit şi arcul bolţii de intrare încadrează bine colonada strânsă a prispei. Afară de turlele care s-au prăbuşit în urma unui cutremur şi au fost refăcute în tablă şi lemn, biserica în exterior ne-a rămas aproape aşa cum era la început. O tencuială, care dealtfel se cojeşte, lasă să apară frumoasa structură de cărămidă a bisericii. Grija cu care zidurile au fost lucrate, felul cum este întrebuinţată cărămida, dovedeşte că la început biserica era de cărămidă aparentă cu rosace de piatră lucrate într-un stil îngrijit.

Pe faţada intrării, o mare rosace înconjurată de un motiv veneţian de lalele dă un dispozitiv original şi un motiv nou acestei biserici. Elementele decorative seamănă mult cu cele de la mănăstirea Văcăreşti : aceeaşi bogăţie brâncovenească, acelaşi simţ decorativ, aceeaşi vervă, aceeaşi siguranţă în expresie. Atât cadrul de piatră al ferestrelor, cât şi gratiile de fier, au aceleaşi calităţi ornamentale. Pictura din interior a dispărut, ca şi catapeteasma. Dar nu trebuie prea mult pentru a reintegra această biserică în înfăţişarea ei de odinioară. Acelaşi lucru se poate spune despre chiliile curţii, cu arcade de piatră destul de joase, care, prin contrast, dau bisericii o însemnătate voită. în axa curţii se vede încă bolta astupată a unei intrări. În colţul de nord-vest, sfidând ruina şi uitarea, fără nici o crăpătură coaptă de soare şi înnegrită de vremuri, un mic edificiu de cărămidă aparentă cu o turlă de o proporţie rară a rămas neclintit în mijlocul dărăpănării generale ; altul în colţul simetric şi-sa pierdut turla. Unul trebuie să fie bucătăria, şi celălalt baia. În afară, ele au o proporţie aproape cubică, cu un acoperiş de olane, iar în interior sunt de o neîntrecută virtuozitate în meşteşugul bolţilor, întrebuințând, pentru a trece de la forma pătrată a încăperii până la planul octogonal al turlei, toate felurile de „trompe“ şi de „penetraţii“. Astfel de bolţi se mai pot vedea în toate construcţiile brâncoveneşti, fie la Mogoşoaia, fie la Hurez. Dar aci la Antim, frumuseţea construcţiei şi întrebuinţarea măiastră a cărămizii sunt cu totul excepţionale.

După toate probabilităţile, curtea mânăstirii a fost concepută după calapodul adoptat pe acea vreme, cu diferenţa că proporţiile generale par, la biserica Antim, deosibit de reuşite. La fiecare colţ al dreptunghiului format de curte se află câte un volum mai mare, despărţind în două laturile mai mici, probabil două intrări, fiecare cu turlă, şi chiliile joase făcând un motiv continuu de legătură.

Astăzi, în stânga intrării, se găseşte o casă de pe la începutul secolului trecut, cu stucaje mari, care este un frumos model de conac. Această casă cu cerdac este prelungită printr-un paraclis unde Antim, bătrânul monah, se ruga sau poate conspira în tăcere. Iată ce se mai vede din opera acestui tragic şi nedreptăţit Vlădică.