Biserica Fundenii Doamnei

În vara anului 1921 lucram la restaurarea palatului brâncovenesc din Mogoşoaia. Cu o ceată de meşteri iscusiţi în cioplirea şi întrebuinţarea cărămizii, cu o şatră întreagă de ţigani şi cu doi pietrari greci, mă străduiam să schimb mândrei locuințe domneşti înfăţişarea ei de ruină tragică, ca o poveste de Edgar Poe. încetul cu încetul, bolţile prăbuşite se refăceau, crăpăturile adânci ale zidurilor se umpleau, pietrele căzute erau puse la loc, şi întreg palatul se scutura de țărâna adunată la picioarele sale de vânturile vremii şi ale uitării.

Când eşti în contact zilnic cu o mare operă din trecut, când cauţi să adâncești principiile şi legile esteticei care au ordonat şi armonizat concepţia unei astfel de opere, pierzi foarte uşor noţiunea vremii în care trăieşti, eşti cucerit de un farmec primejdios care, destăinuindu-ţi tainele artei trecute, te desprinde de realitatea prezentă, cum ar face curentul unei ape cu o barcă nelegată de mal şi care ar ajunge cine ştie unde.

Obişnuit să văd la fiecare răsărit de soare palatul rumenindu-se de primele raze ale dimineţii, devenind incandescent spre amiază şi aprinzându-se spre lac mai târziu, pentru a împrăştia parcă după o zi întreagă de soare şi căldură o lumină proprie atunci când începea să se înnopteze, trăiam în faţa acestei reînnoite minuni o viaţă al cărei ritm era dictat de activitatea unui şantier tăcut. Parcul împrejmuitor izola şi mai mult de sat şi de şosea anacronica noastră echipă. Eram obligat, cu toate acestea, să ies din limitele domeniului fermecat. Aceste vizite în oraş le făceam cât mai scurte şi în acelaşi timp căutam mereu să dau un ocol printr-o mahala oarecare, unde se mai găseau amintiri din trecut, fiindcă, nu ştiu dacă aţi observat, contrar celorlalte oraşe unde centrul este conservator, mândrindu-se şi apărând operele din trecut, în Bucureşti amintirile artei noastre din alte vremuri trebuie căutate la periferie, unde bunăvoinţa administrativă şi necompetența oficială nu le-au atins încă. Astfel am cunoscut Colentina Ghiculeştilor, Pantelimonul, mănăstirea Văcăreşti şi Plumbuita. Vizitând din când în când aceste locuri, îmi întregeam viziunea pe care o urmăream ca un miraj. Într-o zi, aflându-mă pe şoseaua care duce spre Urziceni, chiar la ieşirea oraşului, după ce trecusem podul Colentinei, întrebai pe un căruţaş unde ducea drumul care se desprindea chiar acolo din şoseaua mare. „Spre Fundenii Doamnei“, îi fu răspunsul. „Fundenii Doamnei“… Cine ştie ce o mai fi pe acolo ! Un nume aşa de frumos şi atât de muzical nu putea să fie purtat de un sat oarecare.

Când intrai în satul acela, după un drum destul de lung, dezamăgirea mea fu adâncă. Case sărace, apăsate spre pământ, acoperite cu tablă, un drum de ţară care făcea să scârțâie şi să geamă osiile trăsurii, obosind caii, oţetari plini de muşte şi vite plictisite de căldură. Dar deodată, în mijlocul satului, în fundul unui teren rămas liber, împrejmuită de un zid vechi de cărămidă, cu o portiţă umbrită de un nuc, se desprinse în lumina acestei zi de vară o biserică albă ca o mireasă, în care se recunoştea îndată expresia epocii brâncoveneşti. în faţa acestei neaşteptate apariţii, mi-am adus aminte de Cântarea Cântărilor :

        Vino din Liban, mireasă, vino din Liban. 

Şi când trecui sub umbra răcoritoare a nucului care te înveselea ca urarea unui bun-venit, şi mă găsii în micul cimitir închis ca o cetate şi pradă buruienilor mirositoare şi florilor de câmp, îmi reveniră în minte crâmpeie din imnul lui Solomon :

        Grădină închisă este sora mea mireasă, grădină închisă, izvor pecetluit. 
        Scoală-te, vântule cel de la miazănoapte, 
        Şi vino, boare de la miazăzi, 
        Şi suflă din grădina mea, şi să curgă mirosurile. 
        Şi în grădina nucului m-am pogorât. 

În mijlocul acestui mic cimitir de ţară, cu mormintele strânse unele lângă altele, atât de strânse încât nici un colţ de sub pământ nu era nelocuit de câte un neam de morţi, pe această țărână bogată în oseminte şi acoperită de iarba uitării, bisericuţa apărea ca simbolul învierii.

Cine ştie pentru ce nuntă domnească fusese zidită, căci pe zidurile ei albe se desfăşoară o întreagă decoraţiune făcută de un maestru persan, ale cărei motive sunt flori şi fructe, păuni şi peşti în bazine răcoritoare, palate luminoase ca acele din O mie şi una de nopţi, şi chiparoşi punând în acest ansamblu punctuaţia unui ritm. Toată gingăşia miniaturilor persane, multe din motivele favorite ale acestor iscusiţi decoratori se regăsesc la Fundeni, transpuse în relief şi lucrate cu măiestrie în ipsos. Această ornamentaţie delicată, lucrată cu uşurinţă şi cu o sensibilitate care se vede în fiecare amănunt, produce o impresie de tinereţe şi de veselie.

Oaspetele vechilor boieri care trecu pe aci ca să-şi încerce norocul, înfrumusețând case şi biserici cu iscusinţa mâinilor sale, a luat cu siguranţă ca temă un cântec de dor şi de dragoste, Cântarea Cântărilor, sau poate chiar imnul lui Solomon. Căci, atât florile şi fructele, şi mesele gătite, cât şi bazinurile şi palatele, „căci de este zid, să zidim peste el cămări de argint, şi de este uşă, să o astupăm cu scânduri de cedru“, toate nu sunt aci decât aluzii la Sulamita, „ca să se întoarcă şi ca s-o vedem“. Şi de este adevărată credinţa egiptenilor că zugrăvelile de pe lăcaşurile mortuare nu sunt decât o chemare către morţi, pentru ca din împărăţia umbrelor să se trezească aceste zugrăveli şi să-şi continue prin ele viaţa în veşnicie, cucernicii şi umilii plugari cari dorm somnul cel bun în ţintirimul din Fundenii Doamnei au, pentru a-şi distra veşnicia celeilalte vieţi, o lume de chiparoşi, de palate uşoare ca norii, de flori nenumărate, de bazine, de cupe pline cu vin şi de fructe rare, o lume de iubire plină de miresme.

Prispa gingaşă, cu arcade trilobate purtate de coloane ornamentate şi de căpiţele bogate, are deasupra intrării medalioane cu motive florale care alternează cu chiparoşi stilizaţi. Această alternanţă de verticale şi de cercuri se regăseşte împrejurul bisericii într-un ritm neîntrerupt deasupra brâului. Pe urmă, motivele se repetă în mod simetric pe faţada dinspre nord, cât şi pe cea dinspre sud.

Aceste motive încep mai jos, la înălţimea ferestrelor. Ele sunt în număr de nouă, lucrate în relief în acel material alb care se cheamă ipsos. Acest soi de ornamentaţie, foarte obicinuit în Orient, s-a întrebuinţat destul de des la noi, mai ales prin secolul al XVIII-lea. Chiar în arta noastră populară se văd reliefuri lucrate în tencuială. Pentru a înţelege bine această ornamentaţie, este nevoie să se ştie că ipsosul este un material fragil, care trebuie lucrat foarte repede, deoarece se întăreşte curând, astfel că timpul care rămâne artistului pentru a-l modela este relativ foarte scurt. De aceea, poate, toate ornamentaţiile de acest fel au un aspect de spontaneitate şi de improvizare, care le dă atâta farmec. La Fundeni, însă, dacă forma pare improvizată, dacă tehnica apare ca un joc al unei extraordinare îndemânări, compoziţia în panouri şi dispoziţia motivelor sunt expresia unui gând sigur de posibilităţile sale. Impresia de spontaneitate provine şi din observarea şi redarea vegetalelor, calitate decorativă frecventă în artele orientale.

Micul palat aerian, pe un soclu în bosaje puternice, la care duc două scări simetrice spre o galerie deschisă în arcade, în care atârnă lămpi, al doilea etaj cu gratii la ferestre şi obloane are peste el încă o galerie. Totul este acoperit de cupole persane, în dosul cărora apar vârfurile chiparoşilor.

Al doilea motiv reprezintă, între doi chiparoşi, un bazin în care apa cade din trei vase suprapuse. Grifoni scuipă apă în el, şi doi peşti se joacă în bazin. În ultimul vas se văd trandafiri.

Mergând spre sânii bisericii şi spre altar, ornamentaţia devine exclusiv florală : o masă octogonală cu trei vase de flori, între ele smochine, pere şi struguri, un panou numai cu trandafiri, altul cu bănuţei, floarea soarelui şi crini, prune grele, lămâi cu crengile încărcate de fructe acoperă fără întrerupere zidurile exterioare ale bisericii. Pe faţa de nord a bisericii, materialul fragil este foarte înnegrit şi stricat de crivăţ ; înspre sud, însă, ornamentaţia pare făcută de ieri, şi urmele degetelor dibaciului artist se pot vedea încă în ipsosul întărit de mai bine de două sute de ani. Pe micul palat dinspre nord este o dată : 1689 IV, în cifre obicinuite. Era deci pe vremea lui „Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin“.

Pe turle decoraţia este sobră : câteva floricele în jurul îngustelor firide. În interior, după ce ai trecut sub uşa de piatră, în stânga şi în dreapta căreia doi îngeri sună învierea, despărţiţi printr-un vultur bicefal, găseşti obicinuitele bolţi în cupolă, cu o pictură foarte înnegrită, cu coroane mortuare atârnate pe zid şi cu o pendulă al cărei tic-tac este în contrazicere cu cariul ce bate mai puţin grăbit în lemnul tâmplei.

Ctitorii de-abia se mai zăresc pe zidul spălăcit din fund. Nici unul din ei nu doarme aci. De conac nu se mai pomeneşte. Bisericuţa de mult nu mai este a lor. Este a satului sărac şi plictisit dimprejur, a buruienilor, a florilor de câmp, a ierburilor mirositoare, a morţilor din ţintirim şi a trecătorilor din drum.