Biserica lui Bucur

Crescută ca o ciupercă pe malul unei ape, bisericuţa lui Bucur este, cu plăpânda-i înfăţişare, de o gingăşie vegetală.

Înghesuit între o casă burgheză şi o cazarmă de pompieri, strâns între două străzi, micul monument părăsit şi cu geamurile sparte este, cu toate acestea, simbolul începuturilor rurale ale capitalei noastre. Din mândra mânăstire a lui Radu Vodă n-a rămas nimic, din Curtea Veche, cu palatul, cazărmile, paraclisele, a mai rămas doar o bisericuţă, iar mănăstirea Mihai Vodă nu mai are nici un element din trecuta-i strălucire. Sfântul Gheorghe şi-a pierdut cerdacul, Schitul Măgureanu nu mai are nici o asemănare cu paraclisul din trecut, curţile boiereşti cu grădinile lor au dispărut una câte una, turle de tinichea au înlocuit pe cele clădite cu grijă de meşteri vechi, şi furia distrugerii, lucrând în strânsă tovărăşie cu tendinţele de înstrăinare şi de banalizare, au şters din vederea lumii un oraş întreg care şi-a avut şi rostul, şi mândria, şi istoria. Singură bisericuţa lui Bucur, apărată de bucolica-i legendă, păstrează amintirea unui păstor şi linia unei tradiţii.

Fiind modestă, a scăpat de atenţia oficialităţilor, fiind zidită din materiale uşoare, n-a fost zdruncinată de cutremure, fiind izolată pe un dâmb, în mijlocul unui cimitir, n-a fost atinsă de lăcomia flăcărilor cari au mistuit în trecut de mai multe ori Bucureştii, şi fiind iubită de poeţi, a fost înzestrată cu o legendă care a transformat-o în templul unei divinităţi locale. Căci bisericuţa pe care o zăreşte trecătorul de pe cheiul Dâmboviței sau cel din strada Negru-Vodă este cu siguranţă din secolul al XVIII-lea, deci mult mai recentă decât oraşul Bucureşti.

Elementele din cari se compune micul edificiu ne permit a-l clasa fără şovăire în acea epocă, căci atât arcurile trilobate ale prispei, motiv care se repetă în firide împrejurul bisericii, cât şi ferestrele refăcute după cele vechi, cu capete de serafim şi specifica ornamentaţie brâncovenească, nu lasă nici o posibilitate de îndoială asupra epocii. Toate amănuntele arhitectonice ale acestei biserici sunt, din păcate, refăcute fără multă grijă. Pe gravurile secolului al XIX-lea, bisericuţa avea un fronton la faţada intrării. Restauratorii l-au suprimat. Nu ştiu dacă graba de a da paraclisului părăsitului cimitir o înfăţişare mai ţărănească era în vederile ctitorilor necunoscuţi, însă am impresia că această schimbare a fost făcută cu intenţia vădită de a adapta biserica lui Bucur legendei lui Bucur.

Dar aşa cum este, cu turla acoperită de un mic dom de şindrilă, foarte original, şi cât se poate de proporţionat, cu acoperişul ei de casă ţărănească, cu uşoarele arcade de lemn ale prispei, cu bolta-i în arc plin-cintru, primind intradosul turlei fără nici o tranziţie, ca o penetraţie a două volume simple într-o problemă de geometrie descriptivă, cu tâmpla bogată în culori şi zidurile văruite, cu pardoseala-i de piatră, cu cele trei trepte în semicerc de la intrare, cu proporţiile ei sigure, expresia unui gând simplu şi cucernic, împrăştiind o atmosferă de sobrietate şi de eleganţă, sanctuarul legendei bucureştene este un frumos exemplu de arhitectură ţărănească, foarte apropiat de casa plugarului.

Exemple asemănătoare de arhitectură bisericească şi populară au fost cu siguranţă mai multe şi trebuie să mai fie. Chiar la Bucureşti, biserica lui Bucur avea probabil surori cari au avut soarta întregului trecut bucureştean, adică uitarea şi distrugerea. Dacă mai toate oraşele Europei ţin cu atâta înverşunare la vechile lor monumente, nu este atât pentru a se făli cu trecutul lor, cât pentru a da locuitorilor oraşului impresia continuităţii tendinţelor şi statorniciei marilor instituţii la adăpostul cărora trebuie să se desfăşoare viaţa zilnică. Oricare ar fi tendinţele vremii, oricât de precipitat ar fi ritmul timpului, omul întotdeauna se va simţi făcând parte dintr-un lanţ puternic legat de timpurile duse. Căci în marea nelinişte a întrebării : unde ne ducem ? trebuie să ne fie îngăduit cel puţin să ştim de unde venim.

În acest sens, oraşele au o menire cu totul specială, aceea de a întrupa şi de a cristaliza aspiraţiile unui popor şi conştiinţa unui neam.

În mijlocul tendinţelor de improvizare cari readuc haosul în viaţa socială de la noi, este bine să ne aducem din când în când aminte de vorba lui Lucreţiu : „nimic nu se face din nimic“. Când trec prin faţa bisericii lui Bucur, fie că o văd de pe cheiurile meschine ale Dâmboviței, fie că ea apare pe neaşteptate, după ce am înconjurat tăcutele ziduri şi liniştitele case ale străzii Negru-Vodă, veşnic umbrită, când o văd pe dâmbul ei plin de oseminte de pe suprafaţa căruia crucile au dispărut, îmi revine mereu în minte versul unui poet român care scrie în limba lui Ronsard şi trăieşte pe malurile Senei : „Tout ce qui est vivant, est bâti sur les morte“.

Oamenii nu ţin atât la trecut, nici din vanitate naţională, nici din spirit de tradiţie. Pentru a crea însă în linişte, pentru a privi viitorul cu ochi limpezi şi sufletul împăcat, atât meşteşugarul cât şi artistul au nevoie să se reazăme pe un trecut plin de legende şi de experienţe realizate. Trecutul stă în urma noastră nu pentru a fi copiat, ci ca o chezăşie a posibilităţilor viitoare.

Locuitorii Bucureştilor au adăpostit legenda întemeierii oraşului lor în modestul lăcaş văruit, cu acoperiş de şindrilă şi colonete de lemn. Legenda lui Bucur trăia probabil în închipuirea populară şi făcea parte din ciclul bogat al folclorului nostru. Poeţii, mai târziu, au localizat legenda, şi neținând seamă de elementele arheologice cari dezminţeau aserţiunile lor, au atribuit construcţia paraclisului, făcut probabil pentru cimitirul mânăstirii Negru-Vodă, păstorului legendar care îşi cânta dorul pe malurile Dâmboviței, pe vremea când apa-i era limpede şi malurile umbrite.

Dar legenda, în astfel de cazuri, are mai multe drepturi decât istoria. Dacă Bucur ciobanul n-a zidit bisericuţa pentru a-şi adăposti credinţa şi rugăciunile, astăzi ea adăposteşte amintirea lui şi ilustrează o legendă veche care leagă începuturile românismului de viaţa păstorească.

Legenda este întotdeauna imaginea pe care şi-o face un popor despre sine însuşi. De aceea, biserica lui Bucur, în liniile sale curate şi în proporţiile sale juste, ne apare ca o mărturisire directă a sufletului românesc.

În faţa micului edificiu rural, nu se poate vorbi de înrâuriri străine. Aşa cum au făcut-o meşterii noştri, cum ne-au transmis-o restauratorii, aşa cum a rămas ea, cam deoparte de viaţă şi de dezvoltarea capitalei, izolată şi părăsită, biserica lui Bucur exprimă în mod foarte complect o legendă asupra căreia nu s-a meditat destul, căci legendele nu sunt făcute numai pentru copii, ci sunt adesea parabolele prin care vorbeşte un neam, şi, din punct de vedere arhitectonic, momentul de tranziţie între arta ţărănească şi cea bisericească. Căci, dacă arta românească are diferite capitole, aceasta nu înseamnă că nu este unitară şi că maeştrii mănăstirilor nu găseau mereu izvoare de inspiraţie în bogăţia folclorului românesc. Astăzi biserica lui Bucur, de pe dâmbul ei, propovăduieşte în deşert noului oraş principiile de armonie şi de măsură care sunt la temelia oricărei înfăptuiri trainice. Noul oraş s-a întins fără ordine şi fără măsură. […]

În iconografia veche, speranţa este adesea reprezentată printr-o floare plăpândă ce răsare pe un mormânt. Fie-ne îngăduit ca bisericuţa care exprimă o aşa de frumoasă legendă şi pe zidurile căreia parcă se mai zăresc încă urmele mâinilor umile cari s-au străduit să înalţe acea rugăciune materializată, să-şi mai însuşească pe dâmbul ei ticsit de morminte imaginea nădejdii într-un viitor mai armonios şi mai demn.