Biserica Stavropoleos

Prinsă între zidurile băncilor împrejmuitoare, înalte ca nişte stânci, acoperită cu ţigle vopsite, înzestrată cu o colonadă apocrifă, şi înghesuită de un grilaj la un colţ de stradă, biserica Stavropoleos te uimeşte şi te încântă ca o mahalagioaică gătită în haine de sărbătoare, care s-ar fi pierdut prin străzile din centru. Înălţată pe vremuri cucernice din evlavia locuitorilor câtorva străzi şi din învârtelile lui Ionikie Stavropoleos sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, ea a rămas mărturia unor vremuri în care creştinismul era un element fecund pentru spiritul românesc.

Pe atunci, bisericuţa era deschisă toată ziua şi toată noaptea adăpostind pe evlavioşi în timpul slujbei, primind cuvenitele mătănii şi închinăciuni de la clienţii hanului, noi sosiţi în capitală şi grăbiţi să se puie în regulă cu cele sfinte. Apropierea hanului atrăgea cerşetorii şi haimanalele de toate soiurile pentru care fiecare străin era o pomană în perspectivă. Când n-aveau ce face, când nici o telegă, nici o braşoveancă nu se vestea prin sunetul clopoţeilor, bisericuţa devenea un adăpost pentru acea lume bătută de soartă. Cerşetorii se adunau în biserică, așteptând ca mila lui Dumnezeu să le mai facă rost de o colivă gustoasă, prin dispariţia vreunui boier de seamă sau unui târgoveț agonisitor de galbeni. […]

Biserica Stavropoleos, fiind de dimensiune mică (trebuie să fie aproximativ de dimensiunea capelei lui Gala Placida de la Ravenna), poate fi cuprinsă într-o singură privire, iar povestea ei iconografică este uşor de urmărit, oriunde te-ai afla. Pictura ei, cu toate că e lipsită de stil, are o vigoare în colorit aproape populară. Ansamblul decorativ este reuşit. Dispoziţia motivelor, în strânsă legătură cu subiectele, felul ingenios de a sublinia arhitectura prin motive picturale, şi alegerea unei game calde de culori exprimă un talent obicinuit cu probleme mai grele. Dealtfel, atât din punct de vedere arhitectural, cât şi din punct de vedere pictural, biserica este un frumos exemplu de virtuozitate.

La începutul secolului al XVIII-lea, existau în România meşteri buni cari puteau trata cu îndemânare temele ce li se propuneau. Nimic silit, nimic artificial în această bisericuţă. Dacă astăzi biserica are un aspect fardat şi o notă neautentică, aceasta este datorită restauratorului care a crezut de cuviinţă să completeze edificiul cu o turlă, schimbându-i astfel silueta.

Această turlă ad-hoc, acoperită printr-un mic dom de olane, a schimbat caracterul bisericii, dându-i un aspect de monument în miniatură care supără armonia exterioară. Afară de pridvorul, cu admirabila proporţie a colonadei, unul din cele mai frumoase exemple ale sculpturii noastre ornamentale, interiorul bisericii este mult superior, cel puţin cum se prezintă astăzi exteriorului. Sobrietatea şi delicateţa liniilor, simplicitatea bolţilor, logica cu care volumele se deduc unul din celălalt, clasează biserica Stavropoleos printre cele mai bune exemple de arhitectură românească.

Există gravuri, de la începutul secolului al XIX-lea, care înfăţişează biserica cu hanul ei, din veniturile căruia întreţinea o şcoală. Extrem de joasă în proporţie, cu bogăţia şi verva ei ornamentală, cu prispa de piatră al cărei motiv se continuă jur împrejurul bisericii prin coloane incastrate şi arcuri în acoladă, ctitoria lui Stavropoleos are un aspect cât se poate de oriental şi de baroc. Nimic din acest decor supraîncărcat nu lasă să se ghicească paşnica armonie din interior. Voit sau nu, efectul de surprindere este mare. Dealtfel, când venim pentru a critica o operă de artă, fie contimporană, fie din trecut, trebuie să ne limităm la aprecieri şi constatări, fără a încerca să-i pătrundem geneza însăşi. A despărţi partea construită de cea intuitivă, în crearea unei opere de artă, este imposibil, fiindcă între aceste două regiuni nu există hotare geometrice şi în orice caz colaborarea acestor două elemente se împleteşte într-o arabescă indescifrabilă. O reuşită rămâne întotdeauna un mister, ca orice minune.

Dar în ceea ce priveşte interiorul bisericii, de care am mai vorbit, nu voi putea spune destul de bine ce impecabil exemplu de proporţie reprezintă. Dacă partea întâmplării este mare în aspectul romantic al exteriorului, interiorul bisericii este expresia precisă a unui gând limpede şi luminat. E uimitor ce vitalitate, ce persistenţă a avut arta bizantină ca până în epoca modernă să fi păstrat cele mai curate principii ale originii sale, şi să nu se fi pierdut, ca atâtea alte arte, în complicaţiile decadenţelor. Sunt cincisprezece secole cari separă capela funerară din Ravenna a Galei Placida, de biserica bucureşteană, şi cu toate acestea tradiţia s-a menţinut vie, se simte vibrând sub ecoul bolţilor, mici în dimensiune şi mari în proporţie, a edificiului românesc.

Afară, fantezie uşoară, dezordonată şi bogată, în interior disciplina aplicată fără şovăire a unei arte care se exprimă cu maximum de efect şi de sentiment, cu minimum de mijloace. În afară, biserica apare ca decorul spiritual al unui maestru de balet ; în interior, ne stăpânește prezenţa unui gând care a străbătut timpurile pe o traiectorie sigură şi neîntreruptă.

În afară, o cacofonie hazlie şi o fantezie plină de farmec ; în interior, austeritatea credinţei şi expresia certitudinii. În afară, volutele închipuirii ; în interior, rectitudinea geometrică a rațiunii şi echilibrului sufletesc. Într-un cuvânt, armonie. […]

S-a vorbit mult, foarte mult, la noi, de arta bizantină. S-a zis, cu drept cuvânt, că România ar fi una din moştenitoarele directe alei acestei împărăţii strălucite. Împotriva acestei ideologii tradiţionale, s-a răspuns că adevărata tradiţie românească se găseşte în arta populară… că totul trebuie să purceadă de acolo. Fiecare teorie are o parte de dreptate şi de eroare. Dealtfel, aceste două teorii nu se exclud. Nici arta noastră populară nu este lipsită de influenţe străine, şi ea face parte dintr-un mare ciclu care se întinde pe o făşie de continent din Norvegia până în Grecia.

În Italia nu există o artă populară şi o artă zisă superioară sau intelectuală. În Italia, pe vremea Renaşterii, arta era emanaţia unei rase întregi, era iubită, admirată şi creată de popor, rămânând păturilor conducătoare rolul unui şef de orchestră. Catedralele din Franţa, din sudul Germaniei, din Anglia, toată arta gotică este o expresie superioară a spiritului popular împletit cu cea mai subtilă şi ermetică ştiinţă constructivă şi de estetică transcendentă. Tot aşa a fost şi la noi până în secolul al XVIII-lea. Până atunci, casele boiereşti nu erau decât case ţărăneşti evoluate şi în ornamentaţia şi pictura bisericească se găsesc nenumărate urme ale vervei şi spiritului popular. În artă, disociere nu poate exista. Pot fi moduri diferite de expresie, variaţiuni de teme, deosebiri în intensitatea exprimării unui sentiment, diversităţi de tehnică, dar nu poate fi vorba de o artă populară, de o parte şi de o artă suprapusă, de altă parte. Ruşii, de pildă, au fost minaţi de un instinct mult mai sigur şi de o concepţie mult mai sănătoasă. Ei nu s-au preocupat de nici un specific rusesc, n-au căutat să identifice izvorul la care se adăpau. Cu o vitalitate şi o forţă gigantică, au adunat şi au apropiat tot ce le dădea atât Orientul, cât şi Occidentul. În arta lor sunt motive persane, indiene, chineze, turchestane, bizantine. Cu verva şi spiritul lor decorativ excepţional, cu ingeniozitatea lor inventivă, cu preocuparea numai de a crea, au ţinut, şi ţin încă Europa sub farmecul artei ruse. […]

Suntem în căutarea unei arte care să ne fie proprie. Sentimentul este legitim şi nobil. Biserica lui Ionikie Stavropoleos, ultima şi târzia expresie a unui ciclu românesc care a evoluat timp de cinci secole, ne arată în mod neîndoielnic că arta, pentru a continua nu trebuie stânjenită în nici un fel sub impulsia unei preocupări mărunte. Societatea românească de sub cârmuirea fanarioţilor a făcut artă mai autentic românească decât aceea a epocii noastre, pentru că românii sau străinii, adresându-se meşterilor autohtoni, n-aveau nici o preocupare ascunsă şi nici o complicaţie intelectuală. O biserică, un palat se făceau în funcţia unei reguli elaborate de-a lungul veacurilor, în care şi fantezia şi inovaţiile îşi găseau loc. Tradiţia vechilor meşteri este încă destul de vie, arta ţărănească destul de puternică ca să ne împăcăm cu firea ţării noastre, ocolind de acum înainte balcanismele dubioase. Fiecare epocă vede în trecut elementele de justificare şi de îndemn pentru activitatea ei proprie. Ceea ce ne trebuie nouă este imaginea unui românism sănătos, care să fie un îndemn pentru ziua de mâine şi o mărturie că ce a fost n-a dispărut din posibilităţile noastre.

Acestea au fost gândurile unui trecător nu prea grăbit din strada Stavropoleos.