Casa ţărănească

A vorbi despre casele ţărăneşti însemnează a vorbi despre arta populară în general. În aceste mici edificii alcătuite din materiale efemere, cuiburi făcute pentru adăpostirea uneia sau cel mult a două generaţii, se reface mereu după intuiţia aceleiaşi voinţi, repetând în formele lor elegante şi armonioase aceeaşi preocupare de surâzătoare modestie. Ţăranul român reuşeşte proporţiile casei sale cu aceeaşi siguranţă cu care albina reuşeşte în executarea alveolelor sale. Şi ceea ce spun nu este o simplă analogie. Artele populare, a căror formaţie se pierde în adâncul preistoriei, gândite, visate şi executate de un număr incomensurabil de generaţii, fac parte integrantă din chiar însuşirile rasei, nefiind supuse nici modelor trecătoare, nici şcolilor intelectuale, nici măcar civilizaţiilor superficiale, cari trec peste ele fără a le schimba.

Arta noastră populară exprimă, în mod foarte clar, unitatea şi omogenitatea românismului […]. Dar, pe când în portul românesc, în ţesăturile din scoarţe, se găsesc diferenţe în alegerea motivelor şi în interpretarea culorilor, în meşteşugul clăditului, elementele principale au rămas mereu aceleaşi. Casa ţărănească variază numai pentru a se potrivi cu clima sau cu materialele regiunii. De aceea, casele de la munte sunt întotdeauna clădite mai cu grijă, având lemn şi piatră la îndemână, pe când cele de la şes sunt făcute din lut. Casa îşi modifică aspectul numai în atingere cu mahalalele, luând o înfăţişare sărăcăcioasă şi stângace, ca un ţăran îmbrăcat în haine „nemţeşti“.

În ce constă farmecul unui sat românesc ?

În primul rând, el este expresia unui veşnice tinereţi. Prin faptul că este executat din materiale care nu-i asigură o durată seculară, satul este într-o perpetuă primenire. Gospodinele, în fiecare primăvară, îşi albesc casele, dând cu albastru în jurul ferestrelor şi, câteodată, cu un roş cărămiziu, pe stâlpii prispei. După câteva luni de la clădirea casei, şindrilele acoperişurilor uşoare iau o culoare argintie, care variază cu cerul zilelor de vară, ca şi sălciile şi plopii.

Casa ţăranului este clădită parcă în funcţie de lumină, şi albul varului nu oboseşte ochiul, pentru simplul motiv că streaşină prispei sau a cerdacului aruncă mereu o umbră odihnitoare asupra zidurilor văruite. Adânca poezie ce emană dintr-un sat românesc provine din faptul că aici comorile nu sunt decât sufleteşti. Tradiţia se exprimă printr-o veşnică renaştere şi o veşnică izbânda… ca şi natura.

La adăpostul nucilor bătrâni, la umbra sălciilor sau sub straja plopilor, la poalele munţilor sau pe malul apelor fugare, cu cruci la răspântia drumurilor, şi cu fântâni ale căror cumpene stau strâmbe, împinse de vânt, ca nişte semne ale unei religii uitate, satele noastre sunt o discretă lecţie de armonie. Pe când oraşele noastre, de o civilizaţie pripită şi improvizată, s-au balcanizat, crezând că se occidentalizează, satele au continuat viaţa lor de altădată, ca pe vremea cuviosului Mircea… ca pe vremurile şi mai vechi şi mai uitate.

Când te duci să vizitezi o mânăstire, ca să regăseşti în tine ecoul unei tradiţii istorice, trebuie să faci un oarecare efort pentru a evoca viaţa de altădată. Căci au murit de mult voievozii creştini, ziditori de biserici, şi domniţele harnice care ţeseau patrafirele, a murit boierimea care îi slujea cu evlavie, s-a pierdut tradiţia vlădicilor cărturari cari făceau din mânăstiri focare de civilizaţie.

De vrei să ştii însă cum era viaţa de la ţară din secolul al XV-lea, o atentă plimbare printr-un sat românesc ţi-o va arăta îndată.

Acolo sunt comorile unei civilizaţii tăcute, la adăpostul acoperişului de şindrilă. Această civilizaţie, această arhitectură, n-a fost întotdeauna izolată, ca astăzi. Până în secolul al XVII-lea şi chiar până la începutul veacului al XIX-lea, la noi, în ţările româneşti, arta era unitară. Vreau să spun că, de la casa plugarului până la conac si până Ia casa lui Vodă, de la bisericuţa din bârne până la cea mai mândră mânăstire, exista o continuitate. Toate erau expresia aceluiaşi suflet, în care reapărea acelaşi motiv fundamental al casei ţărăneşti, ca într-o simfonie. Nu există istorie fără înrâuriri. În artă, ca şi în alte domenii, nu există generaţie spontană.

Şi ţările româneşti au fost supuse la nenumărate influenţe. Dar, având un fond autohton, solid şi autentic, elementele străine erau îndată adoptate, încorporate şi însuşite stilului nostru specific. Era importaților trebuia să vie mai pe urmă.

La un moment dat al istoriei noastre, s-a produs o ruptură, oraşele s-au înstrăinat, iar satele şi-au continuat viaţa. Las pe cititor să mediteze asupra însemnătăţii sociale a acestui fapt.

Chiar titlul de „artă ţărănească“, care caută să diferenţieze şi să izoleze această expresie a sufletului românesc, este destul de semnificativ. Căci nu arta ţărănească a rămas izolată. S-a crezut că, luând unele elemente ale artei ţărăneşti şi introducându-le în necesităţile artelor noastre orăşeneşti, se va ajunge la formarea unui stil românesc, refăcând şi restabilind punţile rupte cu tradiţia noastră. Intenţie bună, de ale cărei realizări nu voi vorbi. Dar trebuie ştiut că arta ţărănească este o şcoală şi nu o carieră în care fiecare vine să răpească elementele pe cari le crede necesare nevoilor sale. Precum, fără nici un spirit critic, s-au plagiat, la un moment dat, artele străine, tot astfel, cu aceiaşi lipsă de atenţie, s-a plagiat trecutul nostru şi arta noastră populară, puţin mai târziu. În orice caz, unitatea trebuie restabilită, pentru ca să se poată vorbi odată de o artă românească. Şi aceasta nu se poate face copiind elemente ţărăneşti, ci însuşindu-ne calităţile, intenţiile şi experienţa acestei arte legendare.

Casa ţărănească este o arhitectură în devenire. Ea aşteaptă o dezvoltare, ca acele seminţe găsite într-o criptă egipteană, care, puse în pământ sănătos, au încolţit după veacuri, așteptând în umbra uitării soarele care trebuia să le trezească la viaţă. Cine nu cunoaşte o casă de ţară, cu planul ei bine chibzuit, cu vatra aşezată în aşa fel ca toate încăperile să fie încălzite, cu tinda, cu prispa care îmblânzește lumina, cine nu cunoaşte casa românească fără coş şi fără obloane, aşezată mai întotdeauna pe un mic soclu care o ridică deasupra curţii, ca un templu închinat zeilor vieţii casnice?… Nu există casă ţărănească fără prispă ; câteodată lipsesc stâlpii de lemn cari au rolul unei colonade, câteodată casa e lipsită de soclu, şi, prea adeseori, ea este acoperită cu tablă. Dar proporţia ei pe plan dreptunghiular nu variază. Raportul de volum între acoperiş şi casa propriu-zisă este mai întotdeauna acelaşi, afară de casele din şes cari sunt adesea acoperite cu papură şi al căror acoperiş are o pantă mai puţin înclinată.

În Oltenia şi în regiunile deluroase de vii, acolo unde casele sunt zidite pe pivniţe, intrarea în beci se face sub un cerdac. Acest ultim element al arhitecturii ţărăneşti duce casa românească poate la maximul ei de efect… Când aceste case sunt făcute mai cu grijă de gospodari mai înstăriţi, ele ne dau destul de bine imaginea fostelor case boiereşti, demonstrând continuitatea care se poate stabili în arhitectura noastră. Căci tema casei de ţăran, fie cea de la şes, cu proporţii joase, sau cea de la munte, mai zveltă, se poate dezvolta până la palat, iar stâlpii de lemn ai prispei pot deveni o colonadă monumentală. Acest element al stâlpilor tindei nu este decât principiul logiei clasice sau al peristilului. Mică şi modestă cum este, casa ţărănească are în ea elemente de monumentalitate.

În Ţara Moţilor, casa ţărănească are o înfăţişare de un arhaism cu totul particular. Acoperişul de paie afumate şi înnegrite este mult mai înalt, în forma unei căciuli trasă peste urechi. Casele de lemn, netencuite, sunt mai mici, mai joase, iar prispa este împodobită cu arcade de lemn care păstrează cine ştie ce tradiţie uitată.

Căci trebuie observat că arcada în construcţiile de lemn nu este o formă logică şi uşoară de executat, rezultând chiar din contextura materialului. Este o formă care se obţine anevoie. Şi cu toate acestea, nici una din aceste case nu este lipsită de acest motiv. Ele ne redau poate, pentru Transilvania, tipul cel mai vechi de casă românească, parvenit până la noi. Dar oricât de excepţionale apar ele călătorului în Munţii Apuseni, aceste case nu sunt decât varianta unui motiv unic, acela al casei cu prispă.

Cari sunt sfaturile şi îndrumările ce se pot da ţăranilor faţă de materialele noi şi de metodele moderne de construcţie ? În mod sincer, cred că nici unul.

Căci cel mai inteligent şi mai priceput chimist n-ar fi în stare să sfătuiască albina cum să-şi facă mai bine mierea, presupunând că s-ar putea înţelege cu albinele. Ţăranul nostru îşi va alege ce-i trebuie din confortul de astăzi. Sperăm că nu se va lăsa atras de unele materiale ieftine şi urâte, cari pentru ochii lui naivi au prestigiul fabricaţiei din oraş. Sperăm că nu se va lăsa hipnotizat de confortul oraşelor, care, întrebuinţat fără metodă şi fără larga intervenţie a edilităţii satelor, ar avea efectul contrar celui dorit. Putem, cel mult, exprima dorinţa ca protagoniştii grăbiţi ai civilizaţiei şi ai progresului material să nu turbure liniştea şi limpedea fire de artist a ţăranului nostru cu forme periculoase şi simpliste. Căci nu este zis că ceea ce a rezistat secolelor de năvăliri, de robie şi de suferinţă, va putea supravieţui unei civilizaţii materiale importate fără o prealabilă adaptare.

Nădăjduim din tot sufletul că ţăranii de pe tot întinsul ţării, în al căror cămin arde încă flacăra vechilor datini, nu vor lepăda şi ei vestmântul tradiţiei, pe care mai toată lumea l-a lăsat cu ruşine sau indiferenţă, ca o haină nedemnă, aruncând-o în graba unei modernizări cu iluziile sale de mincinoasă fericire.