Cernica şi Pantelimonul

De când istoria s-a apropiat de ştiinţele exacte, legenda şi-a reluat libertatea de a interpreta trecutul cu toată umanitatea şi cu toată duioşia trebuincioasă pentru a cuceri şi a pătrunde sufletul anonim al celor mulţi şi simpli. Împletind în povestirile ei dragostea cu vitejia, fiind mereu atentă la gândul fericirii care rămâne la urma urmei scopul iniţial al oricărei civilizaţii, legenda evocă trecutul într-o lumină idealizată, desenând pe planuri simplificate de feerie silueta celor cari în viaţă au ştiut să iubească şi să cucerească.

Poporul odată stăpân pe aceste legende, şterge din el tot ce ar putea semăna cu viaţa lui de necazuri şi de greutăţi materiale. Toate zilnicele împotriviri ale soartei, toate micimile, toate amărăciunile sunt şterse pentru a lăsa [loc] marilor sentimente cari determină pasiunea, nealteratul şi întregul lor înţeles. Există într-o universitate a Franţei o frescă reprezentând Evul Mediu. În curtea unei mânăstiri aurită de lumina unui apus fabulos, monahii harnici lucrează la isprăvirea unor arcade, pe când alţii cioplesc căpiţele. Superiorii mânăstirii se plimbă cu privirea pierdută în cărţi, iar într-un colţ un grup de tineri cavaleri discută cu compasul în mână, pe când un camarad de al lor cu lancea ruptă soseşte grăbit ca să-şi povestească isprava.

Nu se poate spune că această reprezentare a Evului Mediu este inexactă. Ea transpune însă pe planul visului o epocă zbuciumată şi dureroasă în care totul s-a făcut cu o voinţă dârză şi printr-o luptă cruntă. Nici Renaşterea n-a fost o epocă de belşug şi de reuşite uşoare. Căci dacă legenda face apel la sentimentele cari există mai mult sau mai puţin în fiecare din noi, ar fi o eroare să credem că vremurile ideale sunt necesare creaţiei artistice, pentru simplul motiv că acele vremuri apar ca atare numai în mod retrospectiv. Dacă legenda păstrează din sforţările eroilor săi esenţialul şi suprimă tot ce ar putea semăna cu viaţa comună, nu trebuie să deducem din aceasta că lupta nu s-a dat cu toate meschinele contingenţe cari sunt mereu la pândă pentru a zădărnici pornirile nobile ale oamenilor.

Sunt în viaţa popoarelor momente de fericire în cari totul se petrece sub semnul reuşitei. în acele momente, toate însuşirile unui neam, care căutase posibilităţi de manifestare timp de veacuri, găsesc pretextul unei forme sau ritmul unui gând. Tot ce era în germen, tot ce dormea în posibilităţi se descătuşează şi ia fiinţă, tot ce fusese pregătit în umbră de hărnicia generaţiilor uitate, dă din belşug elemente acelor vremuri de frenezie creatoare, dând iluzia spontaneității şi câteodată a improvizării.

Izbânda a făcut să se uite şi truda, şi oboseala, şi amărăciunea, iar înfăptuirea, fie catedrală, biserică, palat, statuie, frescă pură de orice urmă de suferinţă, rămâne ca minunea născută dintr-un joc. Şi tocmai legenda vede pururea „jocul“, fie al iubirii, fie al vitejiei, fie al înfăptuirii. Dacă, lăsând un moment deoparte planul superior pe care se mişcă legenda, cercetăm cu luare-aminte condiţiunile în cari au fost create operele cele mai de seamă cu cari o civilizaţie se poate făli, vedem, în cele mai multe cazuri, ce tragică opintire a sufletului a trebuit pentru ca acel joc superior al gândului totuşi să se facă, şi ce voinţă a trebuit ca din acea sforţare nici urmă să nu se vază. O colonadă nu evocă nici scârțiitul macaralelor, nici strigătul muncitorilor, nici ciocănitul pietrarilor, ci stabilitatea şi acel simţ al veşniciei pe care are darul s-o dea armonia. Iar bolţile cari apasă pe arcuri, şi arcurile cari apasă pe ziduri nu dau defel impresia greutăţii apăsării, ci, aeriene şi uşoare, dau iluzia unui echilibru imaterial. Frumoasa mânăstire care veghează deasupra laşului n-a păstrat urmă de atmosferă de ură, de răzbunare şi de viclenie în care a fost zidită de tragicul ei ctitor, iar Cozia n-a fost atinsă în concepţia ei de evenimentele războinice de atunci mai mult decât de apele Oltului, şi nici Cernica, mare adăpost în vremuri de năvăliri, nu poartă urmele meschine ale sărăciei.

Legenda că marilor înfăptuiri le trebuie pace şi belşug poate fi înlăturată din mintea celor cari caută să înţeleagă istoria artei, căci dacă este adevărat, cum am mai spus-o, că sunt momente de convergenţă ale reuşitei în viaţa unui popor, nu este mai puţin adevărat că istoricul artei unui popor se compune dintr-o lungă şi tragică continuitate care nu este decât mărturisirea râvnei lui spre izbândă, şi dorinţa lui de a se apropia de idealul pe care chiar el l-a exprimat în legendele sale. Acei cari au ceva de spus nu aşteaptă vremuri mai bune şi încearcă să se exprime, oricari ar fi împrejurările, oricare ar fi mijloacele. Dacă ar fi altfel, nimic din arta noastră n-ar exista, căci vremuri de bogăţie şi belşug au fost prea puţine în ţările româneşti, iar când, acum un secol, bogăţia a venit, noi am început să ne pierdem, sau cel puţin să ne uităm tradiţia. Dar ceea ce vreau să spun în rezumat este că arta în viaţa unui popor nu este în funcţie nici de bogăţie, nici de energie, cum o cred mulţi, şi nu este produsul ideal al unor vremuri excepţionale. Ea face parte integrantă din viaţa acestui popor, şi atunci când sunt energii creatoare, oricât de vitregi ar fi timpurile, ele biruiesc greutăţile pentru a da legendelor din ce să adape mai departe setea de iluzii necesară oricărui progres. Şi este bine să se mediteze asupra acestui subiect astăzi, când sub pretextul unor vremuri grele nu se mai face nimic, sub influenţa unui egoism generalizat şi unei demnităţi atrofiate.

Toate aceste gânduri mi-au venit răsfoind istoria mânăstirii Cernica şi evocându-i silueta, întrezărită pentru prima oară într-o dimineaţă de iarnă.

Deasupra unei văi de papură care lasă să se zărească din când în când metalul unei ape îngheţate, având câteva urme de păduri pe coastele joase, dar ferm desemnate, ale unor movile, turlele mânăstirii apar prin ceaţă, dând acestei privelişti întregul ei înţeles. Drumul şerpuit al apei este croit cu lenevie prin şes. După această primă impresie evocatoare, schiţată prin desenul închis al pădurii de pini de la Pantelimon, cu cât ne apropiem, după ce am lăsat deoparte şoseaua naţională, mănăstirea ni se sustrage privirilor, pentru ca deodată, să reapară în. tot complexul ei, cuib ocrotitor, adăpostit de movile păduroase, de râpe de lut şi de ape cari se pierd prin trestii.

Trei biserici, două paraclise, turnuri şi case, un cimitir, grădini, curţi, o tipografie sunt dispuse de diferite planuri şi la diverse niveluri. Mănăstirea care veghează asupra vieții paşnice a acestei văi este de dată destul de recentă. Ea poate fi considerată ca una din ultimele expresii ale vieţii monahale. Ctitorul ei este mitropolitul Calinic. Mănăstirea a fost terminată acum un secol. […] Chenarul ferestrelor şi în general toate lucrările de piatră sunt foarte spirituale şi graţioase, de un gust perfect şi de o neaşteptată originalitate. Proporţiile vaste ale bisericii sunt armonioase, şi o mare sobrietate se poate observa în toate motivele arhitectonice. Turla intrării are aproape silueta unui campanii, şi simplicitatea chiliilor face un cadru prielnic bisericii şi un decor potrivit pentru rugăciune. Spre răsărit, chiliile au ars şi au rămas în ruină. Aceste chilii dau spre o baltă care se pierde în golfurile misterioase ale unei pădurici.

O veche casă boierească şi mai multe locuinţe cu grădiniţe sunt aşezate dincolo de chilii, pe laturea de sud a mânăstirii, privind spre vechea ctitorie care, împrejmuită de apă, este legată printr-un pod de ctitoria cea nouă. Observaţia esenţială care se poate face în faţa acestei tardive opere a fostei noastre vieţi sociale este acea impresie de armonie, de paşnică siguranţă.[…]

Din vechea ctitorie n-a rămas mare lucru, căci din zidurile Vornicului Cernica, acel credincios prieten al lui Mihai Viteazul, poate că numai fundaţiile bisericii au servit de premisă pentru înălţarea lăcaşului actual edificat de părintele stareţ Paisie. În orice caz, planul este conceput în mod foarte vast.

Biserica veche poate fi clasată printre cele mai mari din ţară. Cele patru coloane ale naosului cari simbolizează pentru mine pe cei patru Evanghelişti, de o proporţie impunătoare, dau sfântului locaş un aspect monumental.

Exteriorul bisericii a suferit multe modificări. Atât la biserica cea veche, cât şi la cea nouă, turlele s-au prăbuşit din cauza unor cutremure, ceea ce strică mult efectului general. Chiliile împrejurul bisericii au dispărut aproape cu totul. Pe teren se văd urmele unor case, acoperite cu iarbă. Spre răsărit, chilii în ruină sunt încă în picioare. Un turn izolat strejuieşte intrarea. Spălăcită de ploi, vopsită într-o culoare cafenie, cu turlele sale de tinichea, vechea biserică apare printre copacii desfrunziţi, ca ultimul monument al unui oraş distrus. În apropiere, un puţ adăpostit de un mic dom ce se reazemă pe o graţioasă colonadă aşteaptă prima furtună pentru a îngenunchea.

Spre răsărit, un cimitir prezintă în această privelişte paşnică cacofonia mausoleelor pretenţioase cari pun o notă de stridentă vulgaritate în acea armonie de linii orizontale, iar pe ici colo, brazi răzleți îşi desenează silueta neagră pe catifeaua cenuşie a iernii fără zăpadă. Dacă părăseşti mănăstirea, pe dreapta drumului întâlnești câțiva stejari noduroşi ținând sfat în jurul unui puţ.

Pe urmă, drumul drept şi neumblat spre Bucureşti. Înainte de a intra în mahalaua Pantelimon, pe mina stingă, rămăşiţele unui parc, silueta unei biserici, şi un turn înalt atrag atenţia trecătorilor. Aci au fost în secolul al XVIII-lea una dintre reşedinţele Ghiculeştilor. Doi domni din această familie sunt îngropaţi în bisericuţa care astăzi este prizonieră în curtea tristă a unui spital. Afumată de prea multe slujbe, refăcută şi prea bine reparată, biserica este totuşi încă frumoasă, cu un pridvor de plan pătrat care se reazemă pe patru coloane de piatră. După farmecul de la Cernica, acest decor fără suflet întristează. Pe când la Cernica trăieşte sufletul cald al unui trecut care este gata să-şi dea comorile cui ar vrea să-l cerceteze, aci spitalul rece a gonit blândul farmec al vremurilor duse. Parcul, concesionat unor restaurante, este plin de sticle sparte, şi un abator roşeşte cu sânge apa limpede ce curge spre Bucureşti.