Colentina şi Plumbuita

Sentinela care păzea intrarea grădinilor domneşti a fost înlocuită printr-un servitor în zdrenţe, slab de suflet şi bâlbâit. O şosea a înstrăinat o bună parte a parcului care cobora spre lac, parc care, dealtfel, în părăsirea lui, mai are ici colea reminiscenţe de alei. Pe unul din cei doi puternici stâlpi de piatră de la intrare, deasupra cărora vulturi ciopliţi îşi întind aripile într-o simbolică mişcare de cucerire, se poate ceti această lapidară şi mândră inscripţie :

„Zidit a fost din temelie acest Palat Domnesc de către Voivodul Grigore Ghyka, Domn al Ţării Româneşti, pe moşia sa domnească Colentina, în anul mântuirii 1822. Aci fu odinioară falnica sa locuinţă de vară, alături de care, spre dreaptă cuviinţă, a înălţat apoi întru slava şi pomenirea Domnului Dumnezeu, biserica familiei cu hramul Domnului şi a împodobit-o cu frumoase daruri prin înalta şi statornica sa voinţă. Această moşie din domnească avere a trecut prin hrisov cu Dietă, de drept şi de-a pururi asupra Principilor Ghiculeşti, urmaşii lui mai de aproape cari vor purta grija locaşului domnesc şi a bisericii sale”.

Iată istoria acestei case de proporţii nobile care, albă şi simplă, îşi desfăşoară în dosul grilajului, în fundul unei curţi dreptunghiulare, armonia liniilor sale liniştite. Acest edificiu reprezintă un frumos exemplar al genului clasic de influenţă palladiană, ceea ce ruşii numesc la ei : „le style des annees vingt”.

Acest stil care ne-a parvenit probabil prin Rusia, a început să înflorească pe la sfârșitul domniilor fanariote. Mănăstirea Frumoasa de la Iaşi este cel mai complect şi cel mai desăvârșit exemplu al acestui stil. Mult mai cultivat în Moldova decât în Muntenia, genul neoclasic a dat o serie de palate şi de case de ţară care mai toate au dispărut sau au fost modernizate.

Palatul Colentina a rămas aşa cum a fost vu, atât în interior cât şi pe din afară. O şcoală de copii orfani întreţine între vechile ziduri un continuu zumzet de viaţă, iar terasa dinspre răsărit e teatrul unor jocuri zgomotoase.

Pe când priveam, deasupra intrării păzită dintr-o parte şi cealaltă a treptelor de nişte lei de piatră, o friză în puternic relief ce reprezintă teorii de nimfe care duc cununi de lauri, s-a apropiat de mine unul din micii locuitori ai palatului, în bluză albastră, şi m-a întrebat : „te uiţi la zâne ?“ … Ce admirabil abecedar al imaginaţiei trebuie să fie vechea locuinţă pentru acești copii, cu vulturi şi lei de piatră, cu zâne ce dansează şi grifoni cari duc pavăze domneşti ! Dar ce frumoasă lecţie de armonie pentru oricine !

Sunt aşa de puţini vizitatori care trec pe aci. Şi terasa pe care ne găsim acum, cu câmpia Colentinei în faţa noastră, este un loc atât de prielnic meditaţiei ! Terasele au fost întotdeauna semnul falnic al civilizaţiilor. Ele au somptuozitatea elementelor ce domină, şi imprimă peisajelor în care se găsesc şi pe cari le supun armoniei lor geometrice pecetea voinţei. Terasele au fost întotdeauna luxul suprem al civilizaţiilor, teatrul vast pentru desfăşurarea pompelor regale, şi platforma înălţată către cer de preoţii vechilor religii pentru citirea în stele, pentru meditarea destinului şi pentru adâncirea misterelor cunoştinţei. Terasele grădinilor suspendate din Babilon, palatele în etaje retrase ale Asiriei, grădinile cu opoziţii de granit şi apă ale Egiptului, parvizul templelor Eladei, grădinile bazileilor, parcurile cu jocuri de havuze şi dedale de scări ale Renaşterii şi, în sfârșit, măiastră armonie de la Versailles care rezumă şi întrebuinţează în arta grădinii, când scările imense, când terasele, când oglinzile de apă, Versailles, acel templu înălţat întru divinizarea soarelui, acea colosală scenă pe care se reprezintă în fiecare seară apusul astrului glorios, şi toate aceste decoruri nu sunt decât jocuri de terasă pe care secolele au defilat, pe care dramele istoriei s-au jucat.

Dacă arhitectura se numea pe vremuri artă regală, cu siguranţă că terasa poate fi considerată ca una din prerogativele sale.

Dar aci, cu faţa îndreptată spre răsărit, privind spre ruinele Plumbuitei, suntem departe de măreţiile de cari vorbeam. Modesta terasă a cinstitului voievod, purtând încăpătoarea locuinţă de vară, nu este decât vestigiul unei bune gospodării şi unei demnităţi autentice. Fără alte preocupări decât de a răspunde rolului ei de casă a unui domnitor a cărui cârmuire se întindea asupra ţărişoarei româneşti, domnitor nici prea bogat, nici prea puternic, care trebuia să scape prin diplomaţie şi răbdare, câteodată cu preţul unei umilințe, de ingerinţele împărăţiilor împrejmuitoare, palatul exprimă foarte bine preocuparea unei societăţi conştiente şi a unei familii mândre de a juca rolul care trebuia jucat în hotarele fixate de către destin. Vreau să spun că arhitectura este bună atunci când e făcută pe măsura subiectului ei, când exprimă în întregime o tendinţă izvorâtă dintr-o mentalitate bine definită.

Colentina reprezintă tendinţa şi dorinţa de occidentalizare a generaţiilor de la începutul veacului trecut, tendinţa de a orienta ţara spre căi cari nu mai duceau neapărat spre Ţarigrad. Acest palat a fost clădit în anul 1822, adică şapte ani înainte de semnarea tratatului de la Adrianopol, care trebuia să aibă o atât de mare însemnătate în istoria renaşterii noastre. Iar terasa acestui palat care domină atât de frumos Valea ţigănească a Colentinei, subliniază în mod precis dorinţa de a ne dezorientaliza. Faptul că tendinţele de occidentalizare ne veneau din Rusia, nu are importanţă. Trebuie însă constatat că influenţa lor biruise. Arhitectura Colentinei este în armonie perfectă şi cu moda, şi cu uniformele de pe atuncea. Dorobanţii noştri semănau cu infanteria lui Napoleon. Doamnele noastre purtau crinoline.

În orice caz Colentina reprezintă un document asupra căruia se poate medita, mai ales pentru cei cari cred că România a început în 1848.

Micul pavilion care se găseşte pe terasă, zidit pe un plan dreptunghiular cu trei travee, cu coloane dorice bine proporţionate, servea probabil de sufragerie ori de loc de odihnă. El este lucrul cel mai reuşit din acest ansamblu arhitectural.

Biserica şi turla care, privită din vale, la un loc cu palatul şi terasa, au o siluetă plăcută, nu merită de aproape o atenţie deosebită. Tot ce se poate spune este că aceste două edificii nu strică atmosfera locului. în cimitir este chiar mormântul domnitorului, exemplu rar de arhitectură funerară reuşită.

În micul cimitir se simte grija de a nu lăsa pe morţi în prada buruienilor şi uitării. în interiorul casei, saloanele şi-au păstrat decoraţia cu mari peisaje romantice pictate în frescă, perspective de grădini şi păsări rare. Camerile au o proporţie plăcută, şi toată casa mai păstrează o atmosferă de intimitate, cu toate că viaţa familiară a părăsit-o de mult. Prin ferestrele cari dau spre răsărit, adică spre Valea Colentinei, se vede în lumina oblică a serii un oraş de lut cu străzi nisipoase, un oraş misterios cu mici edificii asiriene, fără ferestre, dintre cari unele ard de un foc continuu şi interior. Nu ştii dacă această arhitectură, de o sobrietate funerară, e aproape sau departe, deoarece scara ei de comparaţie nu corespunde obicinuinţei ochiului nostru. Aşezaţi în stânga şi în dreapta apei, ciudatele edicule dau Colentinei, adăpostită prin faleze, importanţa unui fluviu, resfrîngînd imagina lor în apele sale de-abia curgătoare. Iar ceva mai la o parte de ele, măreaţă în singurătatea ei, mănăstirea Plumbuita domină paşnica metropolă a cuptoarelor de cărămizi care, în aurul acestui asfinţit de seară, ne-a redat cu umbrele sale violete mirajul unui Palmir legendar. Vom apuca drumul nisipos ce duce spre Plumbuita, după ce poarta parcului, scârțâind, se va închide în urma noastră. Apusul pune în geamurile palatului Ghika lumini de apoteoză, parcă s-ar pregăti vreo nuntă domnească, iar lacul Colentinei păstrează încă ceva din lumina zilei, pe când prima stea se iveşte pe cer.

Drumul este greu. Un podeţ ne trece peste Colentina, şi iată, la vreo zece metri deasupra noastră, zidurile de cetate ale Plumbuitei. În jurul ei nici un copac. Spre apus, sub zidurile sale roase, numai lemnul câtorva cruci sărace.

Privesc şerpuitul complicat al Colentinei. Ciudată apă care, sub aparenta ei lenevie, înfrumuseţează atâtea privelişti încântătoare, cunoscute numai de bivoli şi de ţiganii mahalalei, alimentează marele lac de la Buftea şi cel de la Mogoşoaia, servind drept oglindă luminosului palat al lui Constantin Brâncoveanu, şi trece în şerpuiri de neînchipuit, urmând un drum misterios ca hoinăreala unui pierde-vară sau a unui amator nostalgic de artă. Ajuns pe platforma Plumbuitei, mâncată din toate părţile de cărămidarii, zăresc silueta Bucureştiului cu primul plan masiv al palatului Colentina. îmi revine în minte atunci acel pasaj, citat de Gion, al Efemeridelor dace ale lui Dapontes, poate singura pagină de entuziasm scrisă asupra capitalei noastre :

„Din frunte, ca din răsărit, apar străluciţii Bucureşci, auriţii Bucureşci, dulcii Bucureşci, mândrul şi prea însemnatul şi prea slăvitul tron al Domnilor. Cu o mână acest binecuvântat oraş prinde Moldova şi cu alta stăpânește Serbia ; cu dreapta a îmbogăţit într-alte rânduri Veneţia, şi cu stânga a împrumutat înainte Germania. Măreţia lui a ajuns până la Ierusalim, şi belşugul lui s-a vărsat până asupra Sfântului Munte. Ochii Bucureşcilor văd vara şi iarna, dar nici precum Egiptul, nici precum Moscova. în loc de sprâncene, Bucureşcii au mânăstirile lui Mihai Vodă şi a lui Radu Vodă, cele prea vestite. Şi, în loc de gene, Cotroceni şi Văcăreşti, în loc de nas ei au Plumbuita, renumitul Metoh al Xeropotamului”.

Silueta oraşului s-a mai schimbat de la Dapontes până la noi, dar astă-seară iluziile luminii şi farmecul mahalalei, care singură şi-a păstrat tradiţia, pe când centrul o reneagă, mai dă încă iluzia că seamănă cu idilica descriere a dascălului grec.

Plumbuita este una dintre cele mai vechi mânăstiri ale Bucureştiului. Ea a fost zidită sau la începutul secolului al XVII-lea, sau la sfârșitul secolului al XVI-lea. întemeietorii n-au fost identificaţi. Se pomeneşte de această mânăstire în cronicile ţării, cu ocazia luptei dintre Alexandru-Vodă Iliaş şi Matei Basarab, luptă care s-a petrecut chiar sub zidurile mânăstirii. Nu este exclus ca mănăstirea, care în acelaşi timp este şi o cetate, să fi jucat un rol însemnat în acea bătălie.

Afară de arcul de intrare, care poate fi o rămăşiţă a structurii vechiului turn, clopotniţa este refăcută pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Această indicaţie ne e dată prin pilaştrii clasici cari se mai văd încadrând ferestrele în arcadă. Având, cum am spus, şi rolul unei cetăţi, mănăstirea Plumbuita e mică, iar zidurile de apărare îi sunt înalte. La dreapta şi la stânga intrării, se văd ruinele chiliilor. Cele din dreapta au încă elemente destule ca să reconstituim silueta unei frumoase case domneşti sau egumeneşti.

Cerdacul, ale cărui coloane de cărămidă mai sunt în picioare, este de o proporţie şi de o dimensiune excepţională şi exprimă o mare virtuozitate în meşteşugul ziditului, şi în special al ziditului în cărămizi. O boltă, acoperind un larg coridor în rampă, duce spre pivniţele înalte, de o concepţie şi de o simplicitate romană. Graţie diferenţei de nivel a terenului, aceste pivniţe sunt luminoase şi fiind foarte încăpătoare, serveau cu siguranţă de sală de gardă pentru păzitorii cetăţii, în vremuri de luptă.

Chiliile din stânga intrării sunt prea ruinate, pentru a fi reconstituite în minte cu uşurinţă. Urme de colonade, plecând de la nivelul pământului, se mai pot vedea prin iarbă. E de presupus însă, că cele două case trebuiau să fie concepute, în acelaşi ritm viu cu arcade şi coloane, în stilul care caracterizează una din cele mai sănătoase epoci ale artei noastre. În fund se vede biserica mânăstirii, o siluetă nehotărâtă. Prea multe prefaceri au luat bisericii orice caracter. Numai cadrul ferestrelor pare a fi din epoca originară. Lângă bucătăria care mai păstrează ceva din silueta structurii sale prime, cu cărămizile ce au căpătat o patină verzuie care contrastează cu roşul închis al petelor de umezeală, e o portiţă care ducea probabil în grădina mânăstirii, grădină care astăzi este cimitirul săracilor din mahalaua dimprejur. Cei înstăriţi sunt înmormântați în interiorul mânăstirii, cu fotografii pe porţelan şi cripte de beton. Poetica curte, transformată în cimitir, îşi va pierde încetul cu încetul frumuseţea, şi cavourile de familie îşi vor întinde pretenţiile până la zidurile mândre şi coapte de veacuri ale mânăstirii.

Aceste morminte neestetice şi triviale nu sunt decât un simbol al nerespectării unui trecut modest, dar autentic. Trecutul şi estetica lui sunt o odihnă pentru suflet. Nu este vorba să le privim ca model. Trecutul nu este poate decât vasta terasă înălţată prin munca continuă a nenumăratelor generaţii pentru ca, de pe înălţimea ei, să ne putem arunca cât mai departe privirile spre viitor.