Crucea de la Călugăreni

Ca şi natura, arta nu are început. Chiar din cele mai îndepărtate timpuri, disociaţia între util şi frumos a existat, căci atunci când, ieşind din amorţeala animalităţii, umanitatea a încercat să-şi înjghebe primele gânduri, mâinile sale puţin îndemânatece au început să construiască. Lăsând instinctelor grija utilului, primele încercări nelămurite ale inteligenţei au iscat unele întrebări din cari trebuiau să se nască răspunsuri împăciuitoare pentru sufletele de atunci, chinuite de cunoştinţă. Primele mese de lucru pe cari frunţile oamenilor s-au aplecat, obosite, au fost altarele de piatră ale preistoriei, şi omul a construit temple poate înainte de a-şi fi zidit casa. În orice caz, a crede că omul a început prin a-şi face gospodăria ca pe urmă să-şi ridice fruntea spre cer pentru ca să se ocupe ca de un lux suprem de forţele misterioase şi divine, nu poate fi decât o eroare, înainte de a fi existat cuvinte, omul ştia să cânte, şi dacă a căutat să doarmă sub un acoperiş, nu era atât pentru a se feri de intemperii, cât de nemărginirea cerului. Dacă utilul are şi a avut mereu o înrâurire asupra formelor plastice, aceasta nu înseamnă că utilul a creat aceste forme.

În arhitectură, de exemplu, regăsim toate figurile geometrice. Aceste figuri, care îşi au obârșia în sforţarea gândului de a înţelege, organizând ceea ce înţelege, şi cari sunt cea mai uşoară metodă de cercetare în domeniul abstractului, nu s-au născut din util, cu toate că sunt la fundamentul artei de a clădi. Utilul nu este decât un element component şi secundar în artă, şi care, în cazul cel mai fericit, poate fi un pretext pentru o creaţie artistică. Dar precum figurile geometrice nu s-au născut din necesităţi constructive, tot aşa nici formele plastice nu îşi au obârșia lor în util, chiar când utilul intervine în mod imperativ. Iar istoria a şters, parcă pentru a pune în evidenţă şi a preamări eterna voinţă a omenirii de a-şi întruchipa râvna de mai bine şi de apropiere de dumnezeu, mai tot ce programele utilului impusese cu efemerele lor cerințe, lăsând numai ici colea, ca mărturie a dispărutelor civilizaţii, câte un templu, câte un palat, câte o biserică, câte o statuie sau chiar numai o inscripţie. […]

Mai ales când, pe drumurile ţării, întâlnești asociate aceste două elemente ale peisajului românesc, cumpăna şi crucea de piatră, ai intuiţia depărtărilor în cari se pierd obârșiile artei noastre. Tragica siluetă a cumpenelor este cu siguranţă una din ultimele forme create de mecanica arhaică, iar crucea, aşa cum a fost înţeleasă la noi, bloc de piatră cioplit în forma semnului mântuirii, ieşind, fără soclu, de-a dreptul din țărână, te face să te gândești la toate pietrele votive pe cari popoarele primitive le înfigeau pe podişurile Asiei pentru a însemna drumurile cuceririlor. Aplecate ca un om în mers, ele au rămas ca nişte soldaţi împietriţi. Armata a trecut de mii de ani, uitându-și sentinela într-o veşnică meditaţie. Iar crucile pe cari le întâlnim pe Bărăgan, n-au fost puse în mijlocul câmpului numai pentru a însemna locul unde a fost ucis ori a murit un creştin. Sunt cruci cari, cine ştie, indică poate punctul geometric unde s-au încrucişat două destine, locul unde dorul a poposit, în amintirea unei întâlniri din care s-a născut un gând bun. Multe din ele n-au nici o inscripţie… sau vremea le-a şters înţelesul. Rămase în calea unui plugar care nu se miră de ele, ocolite de pasul trudit al boilor cu priviri adânci, ele sunt ca pietrele de hotar ale unei împărăţii dispărute.

Unele însă, mai mari, cu caractere săpate mai adânc, de o proporţie mai mândră, sunt mărturia unui fapt istoric. Aşa este crucea lui „Ferenţ“, de lângă Iaşi, înfiptă în coasta dealului încununat de mănăstirea Cetăţuia, aşa este mai ales crucea de la Călugăreni, acest monolit de cinci metri înălţime, scos dintr-o stâncă desprinsă din poalele Carpaţilor.

Această cruce, astăzi pe jumătate ascunsă de un mic edificiu pe plan circular, compus din arcade cari suportă un dom, se găseşte lângă drumul care duce de la Giurgiu la Bucureşti, drumul tuturor năvălirilor dinspre Dunăre. Era aproape noapte când, pentru prima oară, trecui pe la Călugăreni, spre Giurgiu. Ştiam că şoseaua trebuia să treacă peste vestitul câmp de bătălie, căci drumul de astăzi urmează cu foarte mici variaţiuni traseul cel vechi. îndată după trecerea Neajlovului, când drumul o ia printr-o mică strâmtoare cuprinsă între două dâmburi cari au fost pe vremuri împădurite, pe dreapta şoselei, într-o vâlcea, zării în umbra serii un edificiu de o formă neobişnuită la noi, semănând mai mult a fântână turcească acoperită, sau cu pavilionul unui parc oriental. Numai după ce trecui pragul acestei ciudate clădiri îmi fu dat să văd crucea. Atunci numai am înţeles unde eram şi ce rost de pioasă conservare avea edificiul care mă mirase atât. Izolată de vale şi de umbra câtorva copaci prin hora arcadelor, izolată de cer printr-o boltă naivă de cărămidă, crucea în materialul ei lapidar îngălbenit prin secole de viscol, de ploi şi de soare, se desprindea pe paloarea varului.

Inscripţia şi ornamentele ei nu se vedeau. Nu se putea zări decât esenţialul, adică proporţia. Braţele crucii se desprind la o înălţime de patru metri ; ele sunt scurte, pentru a nu întrerupe mişcarea ascendentă care este oprită printr-o piramidă retezată, aşezată pe vârful crucii ca o frunte largă.

În faţa crucii de la Călugăreni mi-am dat seama că o singură proporţie reuşită, care a ştiut să dea naştere armoniei, cuprinde toată arta arhitecturii, că o proporţie care, cu jocul umbrelor şi luminii reuşeşte, în afară de orice preocupare a utilului, să trezească în noi o stare sufletească în acord cu frumuseţea, conţine în ea elementele necesare şi suficiente ale esteticei.

Am fost deseori, de atunci, să privesc marele monolit de la Călugăreni care sintetizează parcă tot spiritul istoriei noastre jertfită de atâtea ori creştinătăţii. Pe câmpurile de bătălie, monumentele comemorative caută mai întotdeauna să se desprindă pe cer cu siluete tragice pentru a trezi mereu în sufletul trecătorilor groaza sângelui şi mărirea sacrificiului. Crucea de la Călugăreni este într-o vâlcea. Chiar dacă nu ar fi păzită, ca statuia unui sfânt, de capela care o apără, totuşi numai de aproape ea s-ar descoperi trecătorilor. O preocupare de discreţie, o eleganţă deosebită în concepţia gloriei, a făcut ca urmaşii lui Minai să proslăvească vitejia unui neam şi înţelepciunea unui domn cu măsură şi în afară de orice preocupare teatrală.

Crucea de la Călugăreni a fost aşezată lângă drum, între cutele de lut ale unei movile, la umbra unor copaci, nu departe de o fântână, pentru ca românul obosit de cale să poposească câteva clipe acolo şi pentru ca să se reculeagă.

Această cruce, în simpla şi marea ei concepţie, face apel nu la glorie, şi mai puţin încă la orice derivat periculos al şovinismului sterp, ci la răbdarea noastră, la puterea noastră de rezistenţă, la simţul nostru al măsurii şi realităţii.

Crucea de la Călugăreni, în mândria ei ascetică, îndeamnă spiritul la meditaţie şi la pace. De sus până jos, atât pe o parte cât şi pe cealaltă a crucii, o lungă inscripţie spune trecătorului jertfa care s-a făcut în acest loc, cu ce slove sigure se scria pe atunci istoria neamului românesc.

Când mă duc la Călugăreni, în mod firesc mă gândesc la celălalt mare câmp de bătălie al românilor, la Valea din Războieni, unde astăzi paşnica mânăstire de maici fabrică şerbeturi de trandafiri, şi îmi amintesc pisania de la uşă unde este spus că această mânăstire a fost ridicată pe locul unde, […] creştinii fură învinşi şi unde pieriră toţi boierii Moldovei. Aceeaşi cinstită grijă a adevărului, aceeaşi mândrie a celor cari sunt în armonie cu destinul. Simbolismul, sau mai bine-zis înţelesul acestei cruci de la Călugăreni, nu este exprimat numai prin proporţie şi prin ornamentele cari (ca toate ornamentele din acea epocă) nu contrazic niciodată simplicitatea volumelor şi, oricât de bogate ar fi, nu dau ansamblului decât mai multă unitate, acoperind toată masa lapidară cu o dantelă bogată şi discretă, ci mai este subliniat şi prin alegerea locului, cam ascuns şi umbrit, la adăpostul vijeliilor distrugătoare ale vremii.

Un singur exemplu va lămuri pe deplin la ce cunoştinţe şi la ce adânc înţeles ajunsese meşterii cari au lucrat-o. Pe toate muchiile crucii se întinde fără întrerupere un mic brâu în torsadă, element decorativ întrebuinţat în ornamentaţia noastră de pe-atunci. Acest brâu, destul de gros şi de energic la ieşirea crucii din pământ, se subţiază în mod imperceptibil până sus. Iar cu aceeaşi preocupare, tot trunchiul crucii are o uşoară tendinţă de a se subţia mergând în sus. Liniile crucii nu sunt absolut paralele. Iar piramida retezată care acopere ca o căciulă crucea, îşi avea mai ales rostul când silueta monolitului avea să suporte singurătatea. Aceste două preocupări : prima de a subţia forma spre partea de sus, dând o mişcare de înălţare, şi a doua preocupare de a termina motivul în mod energic printr-un volum categoric opus, demonstrează în mod hotărâtor că cele mai subtile reguli de plastică erau cunoscute de meşterii noştri.

Atât proporţia cât şi realizarea, atât ornamentele cât şi preocuparea de ansamblu, atât dimensiunea crucii cât şi locul ales, tind a exprima acelaşi gând de demnitate şi de cuviinţă. La vreo două sute de paşi de locul unde este înfiptă crucea de piatră, stă pe o movilă o cruce modernă. […] Multă lume puţin atentă crede că aceasta este crucea de la Călugăreni şi trece fără a insista, fără a băga în seamă pe cealaltă. Enormă şi disproporţionată, cocoţată pe o platformă amorfă de piatră, cu forme umflate şi vulgare, ea îşi desemnează fără ruşine pe cer intenţia ei megalomană.

Nici câmpiile dimprejur, nici păduricea de alături, nici apele Neajlovului, nici zarea românească nu sunt în armonie cu acest monument. Ar fi uşor să ne oprim aici într-o atitudine sceptică, zicând : „iată trecutul, iată prezentul, iată ce s-a făcut pe vremuri, şi ce se face astăzi“. Este aşa de uşor să fii crud cu prezentul, şi mai ales aşa de inutil. A ne umili faţă de trecut este poate tot atât de zadarnic ca şi a ne îngâmfa faţă de dânsul. Căci fiecare epocă îşi are înţelepciunea sa şi îşi exprimă adevărul, iar ceea ce este esenţial în calităţile unei rase, persistă.

Pe drumul dintre cele două cruci, să trecem deci cu timpul, cu istoria, cu vântul, comparând reuşita de pe vremuri cu eşecul de astăzi, fără a trage consecinţe cari s-ar întoarce împotriva inimii noastre.