Despre drumuri

Foarte mulţi români, s-ar putea zice chiar majoritatea românilor, nu îşi dau seama de frumuseţea ţării lor din pricina drumurilor.

De un utilitarism redus la nevoile carului cu boi, fără nici o preocupare de confort sau măcar de securitate, şoseaua, fie naţională, fie judeţeană sau vicinală, pare a fi concepută exclusiv pentru trebuinţele rurale, făcând dintr-un automobil o anomalie.

Largă cât o turmă de oi, mai întotdeauna convexă şi făcând una cu şanţurile astupate, măcinată de şinele înguste ale roţilor de căruţă, prăfuită şi fără umbră, trădând mereu în traseul ei preocuparea economiei şi efortului minim, cu poduri frânte sau crăpate, cu cantoanele ei părăsite, şoseaua românească este imaginea leneviei.

A fi grăbit pe astfel de drumuri cari parcă nu duc nicăieri, nu numai că este o imprudenţă, dar apare ca o obrăznicie faţă de aceia care te văd trecând. Pierzându-se în zare, lipsite de popasuri şi de fântâni, drumurile noastre parcă ar fi căile pocăinţei.

Însăşi noţiunea şoselei, la noi, pune un hotar între ţara noastră şi civilizaţia europeană. Astăzi viteza a devenit o trebuinţă şi nicidecum un lux sportiv. Viteza face parte din viziunea vremii, ea îşi are farmecul şi poezia şi, prin riscul care o însoţeşte, nobleţea. Priveliștile ţării noastre nu vor pierde nimic din biblica lor frumuseţe, când şoselele, cu un traseu nervos şi voluntar vor conduce pe călător peste văi şi munţi într-un simbolic avânt, expresie a unui stat care îşi cunoaşte demnitatea, şi satele noastre, cu căsuţele lor văruite de Paşti de harnicele gospodine, nu vor pierde nimic din farmecul lor, când copii, porci, găini, curcani şi căţei nu vor mai considera şoseaua ca un loc de întâlnire şi de joc. Fiecare element al unei civilizaţii îşi are însemnătatea simbolică, şi în viaţa modernă şoseaua spune multe despre o ţară, despre o naţiune, despre un stat.

Configuraţia şoselelor, felul cum sunt trasate, cum sunt împodobite, cum sunt îngrijite şi, mai ales, cum sunt croite, sunt atâtea şi atâtea puncte cari atrag atenţia călătorului asupra ţării în care călătoreşte.

Prin geamurile unui vagon, toate iluziile sunt îngăduite. Prin cristalul trenurilor de lux, orice ţară pare plăcută, şi peisajele trec grăbite şi ireale ca născocirile pe ecranul visului. Trecând însă în aer liber printr-o regiune, şi având posibilitatea de a te opri, de a bifurca sau de a te întoarce, se schimbă multe. Viziunea devine mai autentică. Arbitrarul trenului dispare.

Drumul nu mai este deci o simplă cale de comunicaţie. Devenind una din podoabele esenţiale ale ţării, drumul mulţumeşte dorul de ducă şi setea de noutate a călătorului, drumul dă avânt visului, aruncând peste hotare pe omul modern chinuit de nevoia de a cunoaşte, şi pentru care nostalgia porturilor şi gărilor, şoselelor şi căilor din văzduh, sunt atâtea posibilităţi de evadare.

În afară de toate acestea, drumurile mai sunt o armă de apărare naţională şi un mijloc pentru a menţine ordinea. Această concepţie a drumului, ca element de luptă, a fost dusă de romani la perfecţie. Tot imperiul era ţinut într-o plasă de drumuri. Inginerii imperatori-lor n-au cunoscut niciodată împotrivirea vreunui obstacol. Ei duceau cu o voinţă fără greş căile lor militare prin munţi, peste ape şi peste văile cele mai pustii. Datorită acestor drumuri, armatele lor se mişcau mult mai repede decât orice altă armată, şi graţie acestui pavaj de piatră care era acelaşi la porţile Capitalei, în Finister sau în Dobrogea, legionarul se simţea legat de marea Cetate ; călcând pe dalele largi şi potrivite cu grijă, el ştia că peste tot este acasă, căci toate drumurile duceau spre Roma.

De atunci, orice stat care ieşea din amorţeala nelămuritului şi a improvizării, care căuta să afirme faţă de cetăţeni şi faţă de străinătate voinţa lui de perpetuare a unei stări de lucruri durabile şi unei dorințe de perfecţionare, dădea mare atenţie construirii şi împodobirii şoselelor.

Există oare o arhitectură a drumurilor ? Voi răspunde „da“, fără şovăire, dacă înţelesul cuvântului arhitectură cuprinde preocuparea proporţiei, aplicată la toate construcţiile, fie chiar cele mai utilitare.

Un drum nu se compune numai din calea propriu-zisă de comunicaţie. Un drum are un complex de lucrări şi de plantaţii cari fac din el o operă de artă.

Să analizăm aceste diferite complemente ale drumului, pentru a fi mai expliciţi. Odată proporţia raţională a drumului stabilită, materialul de pavare ales, curba bombării pentru scurgerea apelor dată şi distanţa şanţurilor fixată, rămâne de văzut traseul, care este esenţialul, aş spune chiar sufletul drumului.

Adesea traseul unei şosele urmează un drum vechi care se îndreaptă pe ici colea, fără însă ca să se atingă de concepţia originară, în cazul acesta, numai complementele şoselei, despre cari vom vorbi mai pe urmă, intră în joc.

Dacă însă traseul este nou, ingeniozitatea inginerului intră în joc. Atunci inginerul pătrunde, vrând nevrând, în domeniul artei. Mai mult decât oriunde, în arta de a trasa o şosea, se verifică şi se demonstrează teorema lui Lobacevsky, că linia dreaptă nu este drumul cel mai scurt între două puncte. Ținând seamă de locul înspre care trebuie să ducă şoseaua, de configuraţia terenului care trebuie utilizată pentru a pierde un minimum de timp şi un minimum de energie, inginerul de şosele trebuie să ţină seamă şi de priveliştea înconjurătoare, pentru ca drumul pe care îl croieşte să se folosească cât mai mult de frumuseţile naturii. Astăzi nu se poate concepe o şosea fără a ţine seamă de ceea ce aş numi valorificarea ei turistică. Odată şoseaua concepută după aceste principii, şi cum am spus, felul ei de a fi făcută, stabilit, intră în joc atributele şoselei, începând de la pietrele kilometrice şi plăcile indicatoare. Pe o şosea modernă, într-o ţară civilizată, călătorul trebuie să ştie oricând unde se află.

Proporţia pietrelor kilometrice, semnalele pentru poduri, bifurcaţii şi obstacole, — fie că sunt pete albastre de smalţ pe care un ieroglif uşor de descifrat se desprinde în alb, fie că sunt inscripţii mari, fie că sunt, ca pe drumurile Marocului, piramide de beton cu semnale luminoase, — dau şoselei un aspect de îngrijire şi de civilizaţie, ușurând rolul celui care este la volan sau care conduce chiar numai o pereche de boi. După aceasta intră în joc plantaţiile. Este evident că plantaţiile variază după regiunea pe care o taie o şosea. In principiu, copacii plantaţi de-a lungul drumurilor trebuie să fie înalţi, cu crengi începând de la câțiva metri peste capul călătorilor, pentru ca umbra să nu fie totală, ținând şoseaua într-o continuă umezeală, şi pentru ca să dea, prin trunchiurile lor zvelte şi îngrijite, impresia unei colonade care scandează peisajul ca un lung poem. Pentru a evita monotonia, aceste plantaţii trebuie să fie întrerupte din loc în loc, dând astfel călătorului impresia că trece prin aleile unui parc imens.

Podurile, după obstacolele peste cari trebuie să ducă pe călător, îşi schimbă şi ele atât materialul, cât şi aspectul, când uşoare ca o săritură, când compuse ca un fragment al unei enorme pânze de păianjen.

Cantoanele, aceste mici posturi de supraveghere, trebuie să-şi varieze înfăţişarea după regiuni. Intrarea şi ieşirea unui oraş trebuie să fie îngrijite, mai ales când oraşul merită atenţia călătorilor.

Şoselele astfel concepute vor contribui mult la unificarea unei ţări. Oamenii din provincie fac efortul de a se vizita unii pe alţii, şi acel dispreţ care îşi are obârșia în necunoaşterea calităţilor vecine dispare încetul cu încetul. Oamenii îşi dau seama că fiecare regiune îşi are rostul şi idealul, iar hotarul certitudinilor sterpe şi al îngâmfărilor vane tinde să dispară.

Dar regiunile nu îşi pierd caracterul din pricina aceasta. Omul nemaifiind izolat în adăpostul lui provincial, nu mai simte cu atâta insistenţă nevoia de a se pierde în anonimatul centrului. Şoselele devin astfel prin turism — această nouă necesitate a timpului — marile bulevarde pe cari circulă şi se schimbă valorile morale, strângând într-o continuă mişcare afinităţile unui neam. Ideea de neam, de stat şi de naţiune se schimbă. Aceste noţiuni devin realităţi palpabile. Ţara sau patria, după gradul de sentimentalitate al călătorului, iau o realitate fizică, iar regiunile prin cari ai călătorit îţi lasă amintiri vii şi mereu controlabile. Să ne închipuim un moment că România a devenit şi ea o ţară cu şosele îngrijite.

Plecând în zorii zilei din Bucureşti, de pildă spre Iaşi, automobilul ar fugi cu o viteză constantă şi normală pe macadamul luciu şi umezit de roua dimineţii, oglindind imaginea ştearsă a copacilor cari strejuiesc şoseaua, mult după ieşirea din capitală.

Viteza s-ar micşora la Tâncăbești pentru trecerea digului, înainte de şerpuitul drumului, tocmai când ceaţa de pe lac se destramă. înainte de Ploieşti, pentru a evita trecerea prin oraş, o alee de plopi ar întâlni, lângă un pod de piatră, drumul spre Buzău şi Râmnic.

Soarele este sus, dar grupuri de copaci, din când în când, dau călătorului, în jurul unei fântâni, o oază de umbră. Şoseaua este plantată cu plopi, formând o lungă colonadă aeriană ca drumul triumfal din Palmyra. La intrarea şi la ieşirea fiecărui oraş, stă scris pe tăbliţe indicatoare numele localităţii. Fiecare pod de asemenea arată numele apei pe care o trece. Călătoria se face fără praf pe luciul unei şosele unde şi carul cu boi ar ţine dreapta.

Nemaifăcând praf, automobilul nu mai devine un subiect de ură pentru ţărani. Văile Moldovei se deschid cu farmecul lor călătorului care este dus pe drumurile ţării într-o odihnitoare amorţeală. Iar seara, după un popas la Bacău sau Roman, turlele laşului apar în' valea stearpă a Bahluiului, puţin înainte de venirea nopţii. Totul s-a petrecut ca într-un vis. Un hotel curat primeşte somnul călătorului care, înainte de a aţipi, are o imagine sintetică a ţării sale, cu şesuri cari se pierd în zare ca marea, cu văi în cari şerpuieşte argintul viu al apelor, cu oraşe tăcute şi sate vesele cu miros de fum spre seară, cu zări în cari se desprinde din când în când silueta gânditoare a unei vechi biserici.

România nu şi-ar fi pierdut prin aceasta din caracterul ei, nici românul din dragostea lui pentru ţară, iar carul cu boi, atât de iubit de Grigorescu, ar continua veşnica şi înceată lui călătorie, imaginea răbdării unui neam necăjit…