Grădinile româneşti

Grădina este întotdeauna, în evoluţia artistică a unui popor, ultima expresie a civilizaţiei sale. Cu cât un popor este mai primitiv, cu atât caută să dea sforţărilor sale un scop bine definit, cu iluzii de eternitate. Cu cât civilizaţia evoluează, cu atât scepticismul asupra duratei operelor omeneşti se măreşte, lăsând spiritului libertatea de a se lega de preocupări cu scopuri mai imediate şi de un rost mai subtil. în această categorie intră, în primul rând, grădinile cari reprezintă poate cea mai vie colaborare între om şi natură, şi una din artele cele mai complete, compuse din materii vii, artă în care şi lumina şi umbra şi jocul apelor şi cerului intervin mereu cu veşnicele lor schimbări şi infinitele lor neprevăzute.

Există credinţa că arta gradinei sau mai bine-zis arhitectura grădinilor sau a peisajului nu ar fi decât un atribut complimentar al arhitecturii propriu-zise, o artă minoră care ar crea cadrul monumentelor şi care este lăsată mai întotdeauna la voia întâmplării.

Marile principii de compoziţie sunt comune arhitecturii şi grădinăriei. Aceeaşi preocupare de armonie în decorul vieții, aceeaşi tendinţă de organizare în spaţiu şi în timp, însă cu mijloace diferite. Pe când o clădire pune hotare simţurilor noastre, creând un decor voluntar limitat, grădina, fie parc, fie o modestă grădiniţă, tinde să facă un decor care să ne puie în legătură cu natura şi cu infinitul cu ajutorul vegetalelor cari, prin schimbările lor, sunt ca un calendar viu al vieţii cu simbolicele sale repetiţii şi cu trecătoarele ei frumuseţi.

Fiind în funcţie de climă şi totodată de gospodăria ţării în care ia naştere, estetica grădinilor are o foarte întinsă gamă de posibilităţi. Fiecare civilizaţie a avut nenumărate expresii în grădinărie, şi dacă s-ar face un istoric al stilurilor grădinilor, cred că s-ar putea găsi mai multe varietăţi încă decât în celelalte arte plastice. Dar esenţa chiar a grădinii fiind durata ei efemeră, este greu sau chiar imposibil să reconstituim grădinile biblice sau cele din Asiria, grădinile cu jocuri de apă pe parvize de granit ale faraonilor, dedalele bizantine, şi parcurile Persiei. Câteva miniaturi, câteva fragmente de basorelief oferă documente necomplete şi numai imaginaţia poeţilor va putea reconstitui grădinile suspendate din Babilon.

Despre grădinile legendarelor noastre domniţe ştim şi mai puţin decât despre cele din Babilon. înainte de a încerca o reconstituire nedocumentată a umbrarelor dispărute, mă întreb dacă această curiozitate, în afară de o uşoară sentimentalitate pe care orice evocare din trecut o creează, are un alt rost decât de a încerca gândurile pe o temă arbitrară ?

Cu ciudatul obicei de a căuta mereu în trecutul nostru atât de bogat în sforţări, adesea neizbutite, justificări pentru ideile de astăzi şi înfăptuirile de mâine, nu ne împovărăm oare zadarnic ? Adevărata tradiţie nu are nimic retrospectiv. Ea se simte în chiar educaţia şi firea creatorului şi nu în preocupările sale documentare. N-ar fi mai bine oare să visăm grădinile de mâine, în cari un popor liber şi conştient de posibilităţile lui îşi va petrece orele sau zilele de odihnă ? Căci în jurul bisericilor voievodale, singurele grădini cari ne-au parvenit sunt cimitirele părăsite, în care pasc vitele cu nepăsare „şi noaptea nu propovăduiește decât noapte“.

La diferitele popoare grădinile au exprimat mereu gradul de înţelegere şi, în sfârșit, răbdarea necesară pentru cunoaşterea şi aplicarea subtilităţilor botanice. Grădina este poate cea mai frumoasă imagine a bogăţiei, cea mai zâmbitoare expresie a civilizaţiei şi luxul suprem al unei culturi. Cine cunoaşte istoria românească poate judeca uşor că nici una din condiţiile prielnice pentru dezvoltarea artei grădinăreşti n-au prea existat. De-abia am avut timpul să ridicăm biserici relativ mici şi mânăstiri la umbra zidurilor cărora monahii harnici îngrijeau grădinile în care creşteau „flori de nalbă şi de mărgărit“, iasomie şi garoafe, sau poate chiar crini pe lângă casele domneşti.

O adevărată artă a grădinii româneşti de abia astăzi se naşte. Parcurile din Iaşi de cari ne vorbeşte prinţul de Ligne, par a-şi fi avut măreţia. Vorbind despre ele, nobilul francez rosteşte pentru prima oară cuvântul „romantic“ : „c'etaient de beaux jardins roman-tiques“. Erau probabil grădini cum se concepeau în Orient, cu o vegetaţie abundentă, cu pavilioane pierdute în funduri de alei şi bazinuri pe luciul cărora pluteau câteodată bărci grele. O statuie de lut răsărea poate din tufişuri, un pod de lemn trecea o apă vie, iar vase de marmoră, aduse din Italia, puneau o reminiscenţă occidentală în civilizaţia noastră de caftane şi ciubucuri. A căuta ceva specific al nostru în acel decor, cred că ar fi o iluzie. Dacă a fost, s-a pierdut tot atât de iremediabil ca şi conversaţiile şoptite pe greceşte ale domniţelor fanariote.

În jurul obicinuitelor case boiereşti se organiza o viaţă gospodărească cu livezi, grădini de zarzavaturi, curţi pentru numerosul personal, şi curţi pentru grajduri. îmi închipui o astfel de gospodărie semănând cu o fermă patriarhală mai mult decât cu un parc. în jurul casei au fost poate flori din belşug, livada va fi fost îngrijită, alei vor fi fost întreţinute, dar toate acestea nu constituiesc o artă a grădinăriei şi elementele unei arhitecturi a peisajului. Câmpul este liber pentru fantezia noastră. Dar prea multă libertate sau chiar libertatea absolută este un pericol, dacă nu cel mai mare pericol.

Fără a copia textual din străinătate nici elementele grădinilor italieneşti, nici geometrismul parcurilor franţuzeşti, nici intimitatea grădinilor spaniole sau unele tendinţe de modernism, vom putea să cunoaştem prin deducţie cari sunt elementele arhitecturii de grădini ce s-ar potrivi cu clima, cu flora şi cu gustul românesc.

Gustul românesc este dealtfel departe de a fi format. Viaţa noastră urbană nu şi-a găsit încă un echilibru nici etic, nici estetic. Elementele ţărăneşti, transplantate în oraş, s-au balcanizat, s-au vulgarizat şi s-au deformat. Arhitectura noastră nu a izbutit să depăşească genul vilelor şi n-a găsit nici o formulă monumentală. Dacă arta populară a dat elemente arhitecturii orăşeneşti, ea nu a avut de unde să influenţeze arta grădinii. După război, atenţia dată grădinilor în toate oraşele ţării a fost simţitoare. La Bucureşti s-a făcut o mare sforţare în acest sens, sforţare care dealtfel a dat rezultate.

O grădină, fie parc public sau particular, fie că este deschisă mulţimii sau rezervată unei familii, cere o atenţie continuă. De aceea arta grădinii este atât de strâns legată de gospodărie şi de aceea poate că este o artă feminină.

Oricare ar fi desenul răzoarelor de flori, oricare ar fi terenul şi configuraţia lui, pentru ca o grădină să iasă din categoria locurilor virane, ea trebuie să aibă o floră destul de variată care să ţie seamă de anotimpul care se potriveşte fiecărei specii, pentru ca grădina, în timpul celor douăsprezece luni ale anului, să prezinte mereu un interes şi o frumuseţe. Acest principiu botanic stă la baza artei grădinăriei. Chiar iarna sunt copaci verzi şi plante cari rezistă frigului. Odată acest principiu admis, viaţa şi obiceiurile vieţii vor dicta în mod imperceptibil, dar continuu, forma şi stilul grădinii. La noi, fie la Bucureşti, fie în provincie, casele individuale sau cu unul sau două apartamente ar trebuie să favorizeze şi vor favoriza desigur, cu timpul, micile grădini interioare, cum există adesea în Italia sau în Spania, şi cari dau lungilor seri de vară răcoarea unui decor frumos şi intim. Aceste grădini de o dimensiune redusă, cu unul sau mai multe bazinuri mici, cu plante puţine şi astfel uşor de întreţinut, au marea calitate de a fi la îndemâna oricui. Puţină bunăvoinţă, o uşoară documentare, şi aceste grădini se pot realiza. Straturile de iarbă trebuie să fie reduse, fiind foarte grele de întreţinut cu clima noastră. Dar s-ar putea realiza în orice curte o grădină închisă, mai ales că intimitatea vieţii de familie este încă, din fericire, în obiceiurile noastre. în rezumat, câteva drumuri dalate cu cărămidă sau piatră, câțiva metri pătraţi de iarbă, o fântână sau un bazin, plante ce se agaţă de zid, umbra unui copac, şi atenţia necesară pentru a schimba florile după anotimp. Dealtfel, în mahalalele cele mai modeste, astfel de încercări există, şi am fost adesea impresionat de aceste gospodării reduse cari luptau împotriva prafului verii.

M-a mirat întotdeauna faptul că nu s-a întrebuinţat încă decât cu foarte rare excepţii metoda curţilor interioare, care ar fi într-o perfectă armonie cu clima noastră.

Mania de a construi în plin oraş, nu case, ci vile cari sunt în perfectă contrazicere cu clima, au încetinit dezvoltarea grădinăriei. Căci o grădină nu este o bandă de teren în jurul unei case, cum prea des se întâmplă la noi. Grădina trebuie să devie decorul în care îţi petreci o parte din viaţă.

Când faci planul unei case pe teren, trebuie concomitent să te gândești şi la grădină. Curţile, în loc de a fi rezervate servitorilor, depozitelor de lemne sau unui coteţ de găini, ar putea fi reduse cu folos în favoarea unor grădini cari, câteodată, ar putea fi împrejmuite de arcade. La Bucureşti este încă destul spaţiu pentru ca arta grădinii să reuşească pe o scară întinsă. Grădinile ar mai putea încă să salveze estetica oraşului.

In general, pentru casele particulare cari dispun de terenuri excepţional de întinse, grădinile ar putea fi concepute în aşa fel ca decorul arhitectural să predomine, iar partea botanică să fie redusă la ce se poate întreţine uşor. Grădinile caselor particulare pot fi tratate la noi ca nişte camere în aer liber, făcând parte integrantă cu casa.

Cu totul alta este problema când ne ocupăm de grădinile publice sau de parcuri.

În Bucureşti, Cişmigiul în primul rând reprezintă destul de bine ce trebuie să fie un parc. Chioşcurile şi restaurantele nu sunt prea numeroase ca în parcul Carol. Dealtfel, alternanţa de geometrism şi de pitoresc dă efecte foarte reuşite, iar partea botanică este magistrală. Această grădină îşi are personalitatea şi sufletul propriu în care se pot vedea unele tendinţe sănătoase, reluate la parcul de la şosea. în parcurile particulare s-a realizat însă primul pas însemnat spre o estetică românească a grădinăriei. […]

La Dărmăneşti, în faţa unui peisaj de munţi, cu văi adânci şi perspective măreţe, la Mogoşoaia, pe malul umbrit al Colentinei, în faţa infinitului mării, sunt grădini cari au întrebuinţat acelaşi element : terasa, şi în acelaşi fel, adică terasa cu trepte la niveluri diferite. Aceste terase sunt prevăzute cu oglinzi de apă sau straturi de flori. Nu toată grădina este în terase. Terasa nu intervine necesarmente în arta grădinăriei ca un element dominant, ci ca un acord mai puternic, ca un semn al voinţei prin hazardul vegetaţiei. Acum un veac, la Colentina, se încercase jocul teraselor. La Iaşi sunt urme de terasamente şi de ziduri cari ar indica faptul că terasa ar corespunde cu oareşicare tradiţie autohtonă. Terasa e adaptată, în orice caz, luminii şi peisajului nostru. Terasa e un prilej pentru frumoase înjghebări de scări ; ea pune în valoare orice arhitectură sau fragment de arhitectură.

Grădina românească nu se poate naşte decât din simţul gospodăresc. Degeaba moşteneşti o grădină, dacă nu o îngrijeşti. Pentru moment puţine din grădinile noastre au un caracter determinat. Din întreaga viaţă românească de la ţară şi de la oraş va trebui să se desprindă viitoarea estetică a grădinilor. La formarea acestei arte fiecare poate contribui, oricât de mică i-ar fi ograda, pentru că nimic nu se face din nimic.