Iaşii în arta românească

Dintre toate figurile de seamă care în decursul veacurilor au trecut prin vechea cetate a Moldovei, fără îndoială că aceea a Prinţului de Ligne trebuie să ne reţină mai mult atenţia. Prinţul de Ligne n-a trecut printre dealurile care au adăpostit atâta vreme gândul românesc ca un simplu călător grăbit să-şi urmeze calea. Această mare personalitate a veacului al XVIII-lea a locuit în Iaşi, iar memoriile şi corespondenţa lui arată dragostea şi atenţia pe care o dădea societăţii moldoveneşti.

Afirmaţiunile marelui militar şi aristocraticului scriitor au o însemnătate deosebită pentru noi, căci sunt un document preţios asupra trecutului şi asupra artei noastre de atunci. O societate îşi creează întotdeauna un decor în armonie cu aspiraţiunile, pretenţiunile şi posibilităţile sale, şi acest decor devine, pentru acel care studiază istoria, o îndrumare sigură.

Din nefericire, capacitatea de distrugere a oamenilor este atât de mare, încât decorurile civilizaţiilor, oricât de tare ar fi fost piatra din care au fost edificate, n-au rezistat niciodată mai mult decât scrisul. Acela care caută astăzi să reconstituie oraşul secolului al XVIII-lea întâmpină piedici foarte serioase, căci din decorul încântător, descris de marele curtean : „de-abia conture triste şi umbre au mai rămas“.

Acele vreo patruzeci de palate bogate şi frumoase, adăpostite la umbra unor grădini romantice, bogăţia mănăstirilor mândre şi harnice, împrejmuite cu ziduri grele de cetate, curţile domneşti cu dedalul clădirilor, cazărmilor, grădinilor, fântânele la colţurile străzilor, cu aplecatele lor cruci de piatră, cimitirele paşnice, hanurile zgomotoase cu mulţi călători venind de la Ţarigrad sau din Polonia, toate s-au măcinat, s-au spulberat, s-au imaterializat sub hărnicia nemiloasă a sărăciei şi a uitării.

Sub giulgiul mediocrităţii şi nesimţirii administrative, sub praful străzilor şi al uitării, mai există în toate acestea o comoară care trebuie să ne fie cu atât mai scumpă, cu cât este singură de acest fel pe tot întinsul ţărilor româneşti. Nu se poate zice că la Iaşi se găsesc cele mai frumoase monumente din ţară. în Bucovina, de pildă, sunt câteva mânăstiri care pot fi puse înaintea celor mai frumoase clădiri din Iaşi. Dar laşul este singurul oraş din ţară în care trecutul cel mai îndepărtat al istoriei noastre este legat printr-un lanţ continuu cu ziua de astăzi. La Iaşi, mai bine decât oriunde, înţelegi adâncimea dorului nostru, vechimea râvnelor noastre cele mai sfinte şi continuitatea cugetului românesc.

Dacă laşul a cucerit sufletul Prinţului de Ligne, atunci când el se întorcea din Rusia, în capul unei armate, dacă laşul a fost pentru dânsul o revelaţie care i-a stârnit entuziasmul, aceasta înseamnă cu siguranţă că oraşul moldovenesc se deosibea adânc de toate oraşele ruseşti prin cari trecuse şi în cari trăise. Căci, dacă Petersburgul şi Moscova erau două centre bogate şi chiar măreţe, oraşele ruseşti de pe vremea aceea nu trebuiau să mulţumească prea mult ochiul unui occidental. Oraşul Iaşi îi apăru probabil ca ceva nou, ceva mai apropiat de sufletul său, cu o viaţă proprie, cu un spirit original şi plin de farmec. Dar trebuie observat un lucru. Prinţul de Ligne vorbeşte mai ales de curţile boiereşti, de acele palate, de acele grădini, de acea viaţă fastuoasă, nostalgică şi demnă din care n-a rămas mai nimic. Iar noi ne găsim în faţa unui oraş sărac, în care măreţia vremurilor trecute mai dăinuieşte doar sub chipul Mîndru al bisericilor de piatră. Şi-atunci, când suprapunem în gândul nostru descrierea scriitorului francez cu monumentele de artă ce ne-au rămas, ne dăm seamă de câte am pierdut.

La noi este aproape mai uşor să reconstitui înfăţişarea vremurilor Muşatinilor, decât cele de acum unul sau două veacuri. Ruptura cu trecutul a fost atât de brutală şi violentă, încât unele evenimente şi spiritul unei întregi epoci relativ apropiate ne apar tot atât de pierdute în negurile legendei, ca şi epoca eroică a marilor voievozi. La un moment dat, din mijlocul secolului al XIX-lea, se suprapune tradiţiei româneşti lunga serie de importaţii necontrolate şi continua invazie a elementelor de mâna a doua ale Europei periferice. laşul însă, înzestrat mai bine decât alte oraşe, s-a împotrivit întrucâtva acestei ere de degradare artistică. Prefacerile şi evenimentele politice trebuiau însă, încetul cu încetul, să-l împingă spre sărăcie, cu toată societatea lui care, înainte de a dispărea, a însemnat încă un moment strălucit în renaşterea noastră naţională. […]

A venit acum momentul să analizăm ce învăţătură se poate trage din acest oraş, ce taine ne va mărturisi acest document nepreţuit, care este laşul.

Pe locul unde se înalţă astăzi romanticul palat administrativ, au fost situate probabil întotdeauna casele domneşti. Biserica Sf. Nicolae făcea parte din aceste curţi şi era paraclisul voievodului şi al familiei domnitoare. Timp de patru veacuri, ea a prezidat la toate evenimentele Moldovei ; element vertical, geometric şi raţional, arhitectura ei este asemănătoare arhitecturii lui Bramante. Toate s-au schimbat în jurul ei, toate au ars de nenumărate ori, toate s-au refăcut schimbându-se. Numai biserica domnească a rămas, adăpostind altarul unde se ungeau voievozii Moldovei.

Arhitectul Lecomte du Nouy a refăcut-o cu metodă şi îngrijire, a reconstruit-o din temelie, cu o tehnică de o perfecţiune rece şi neînsufleţită. Dar elementele fundamentale ale armoniei sale s-au menţinut. Când am spus că, în faţa acestui monument, te gândești la Bramante, aceasta nu este rezultatul unei impresii trecătoare. Europa trăia încă în secolul al XV-lea sub prestigiul Bizanţului, cu toată înflorirea stilului gotic. În Moldova, influenţele bizantine şi gotice s-au întâlnit ca şi în nordul Italiei, dând forme şi concepţiuni înrudite. Sub domnia lui Ştefan cel Mare, stilul moldovenesc este în stăpânirea tuturor elementelor sale esenţiale.

De atunci încolo, acest stil se va îmbogăţi într-o oarecare măsură, dar nu va depăşi niciodată perfecţiunea echilibrului la care ajunsese. […] Petru Rareş pare a nu se fi ocupat îndeosebi de Iaşi. Câmpul său de activitate ca ziditor a fost Bucovina. Mănăstirea Galata, acea soră mai bătrână a Cetățuii, reprezintă totuşi spiritul acestui stil mai zvelt, dar poate mai puţin echilibrat. Ctitorul ei a fost Petru Şchiopul. Acest edificiu reprezintă tranziţia între arhitectura raţională a lui Ştefan cel Mare şi arhitectura ornamentată, câteodată până la exces, a secolului al XVII-lea şi [al] XVIII-lea.

Dar oricât de ornamentat este un edificiu din vremea aceea, trebuie să recunoaştem că proporţiile se menţin într-o armonie măiastră.

La un moment dat, sub domnia lui Barnovski, se pare că a fost tendinţa de a se abate din drumul tradiţiei, punând mai multă libertate în jocul maselor şi alegerea motivelor. Biserica zidită de acest voievod are un caracter mai greoi şi mai oriental, şi ar putea să se înrudească cu ciudata biserică cu hramul Sf. Sava, care îşi înalţă excepţionala şi strania siluetă în marginea cimitirului armenesc.

Când cobori dealul Galatei, profilul Goliei şi al Cetățuii iau, în silueta oraşului, rolul unor elemente preponderente. Bine a spus Miron Costin că domnia lui Vasile Lupu semăna mai mult a împărăţie. Asupra concepţiei lui de voievod, acest om hotărât şi voluntar aruncă mantia de aur a bazileilor.

„Trei Ierarhi“, operă de căpetenie a acestor vremuri, avu soarta Sf. Nicolae şi fu refăcută acum douăzeci de ani. Ornamentele săpate în piatră, care acoperă zidurile bisericii, sunt de o nobilă discreţie. Nici aurul cu care sunt adesea acoperite, nici marele lor număr, nici varietatea lor, nici apariţia brâului muntean, nici întrebuinţarea marmorei nu obosesc ochiul şi nu deformează armonia generală. Această biserică este o capodoperă de gust. Nici un barbarism, ca la Curtea de Argeş, nici o notă stridentă a bogăţiei, nici o greutate a ornamentului.

Totul este spiritual şi discret, totul respectă înjghebarea liniilor şi muzica maselor. Când trecem sub turnul aproape florentin al Goliei şi ne găsim în curtea înclinată a acestei biserici, încercuită de ziduri de cetate, mirarea ne prinde în faţa atâtor contraziceri concretizate într-un monument. Sau biserica aceasta, una din cele mai mari ale ţării, a fost concepută într-un spirit şi isprăvită într-altul, sau biserica primitivă a fost transformată ulterior.

Zidurile înalte, dintr-o piatră albă, sunt îmbogăţite cu pilaştri clasici şi ferestrele ornamentate cu elemente clasice orientalizate. Tot acoperişul, cu turlele şi bolţile lui, are un caracter curat bizantin. în interior, însă, nu mai există nici o contrazicere şi bolţile ajung la o neobicinuită virtuozitate (această calitate premergătoare a decadenţelor, ca şi pictura care le acoperă).

Pe movila de lângă Galata, pe acest podiş pregătit parcă pentru un templu, Duca Vodă înălţă mănăstirea minunată, care trebuia să rămână pentru a contrazice pe cronicari şi pentru a salva de ura contimporanilor amintirea acestui ciudat şi tragic domnitor.

Cetăţuia este unul dintre cele mai perfecte ansambluri pe care le are arta moldovenească. Ajunsă până la noi aproape neschimbată, cu turnul, cu palatul, cu baia, cu chiliile şi minunata ei biserică, vădit inspirată de „Trei Ierarhi“, ea încheie ciclul strălucit al arhitecturii moldoveneşti, început de Alexandru cel Bun la Rădăuţi. ni De la această dată, intrăm în era decadenţii noastre artistice. Această decadenţă este departe însă de a fi lipsită de interes. Asaltată astăzi de o mahala sărăcăcioasă şi pitorească, mănăstirea Frumoasa îşi justifică numele şi reţine atenţia noastră prin schimbarea totală a elementelor întrebuinţate. încercarea sfioasă de la Golia, a introducerii elementelor clasice în arhitectura noastră, a triumfat aci cu desăvârșire. „Frumoasa“ este o biserică „palladiană“, cu elemente clasice italieneşti. Vechia casă domnească a lui Nicolae Mavrocordat din incinta mânăstirii e de o sobrietate şi de o eleganţă care aduce aminte de casele descrise de Prinţul de Ligne.

În această enumerare n-am vorbit de Sf. Teodor, biserica corporaţiei rotarilor, de biserica Curelarilor, de Sf. Ion Gură de Aur, de Bărboi, această tardivă interpretare bizantină cu campanilul său italian, şi am lăsat deoparte atâtea şi atâtea case şi biserici cari îşi au rolul în această armonie realizată care este laşul. laşul este un poem care a fost terminat. Nu este o simplă făgăduinţă. început pe o temă înaltă, el ne-a ajuns fără slăbiciuni, într-un ritm hotărât şi continuu.

Chiar actuala sărăcie a acestui oraş face parte din farmecul său. După veacuri de bogăţie, de putere politică şi de glorie, dezbrăcat de toate privilegiile temporale, îl găsim nepăsător în spiritualitatea sa. Din laşul de altădată a rămas esenţialul : o structură latină a gândului românesc, o temă gata de a lua orice dezvoltare măiastră, un potenţial imens de energie şi de imaginaţie, un templu al gândului şi al artei noastre, care îşi aşteaptă credincioşii înainte de a se răci cenuşa caldă a tradiţiei.