În casa veche

Zidită pe temeliile unei curţi domneşti, aşezată pe coasta unui deal umbrit de un parc străvechi, oglindindu-şi spre răsărit faţada albă într-un lac în care se revărsa apa limpede a unui pârâu, casa veche acoperită cu olane se zărea de departe prin straja plopilor de pe şoseaua care venea din Fălticeni. în desimea umbrarului se mai desemna turla paraclisului care, după spusa bătrânilor, fusese zidit pe vremea lui Ştefan cel Mare şi care se găsea la o sută de paşi de casă.

Cimitirul familiei îşi aşeza mormintele la umbra unor sălcii, astfel că locuitorii conacului n-aveau, la moarte, decât să treacă curtea, duşi pe umerii slugilor şi ai prietenilor, pentru a-şi găsi locuinţa definitivă în armonia aceleiaşi privelişti care le fusese decorul vieţii.

Lângă intrarea parcului, compusă din doi stâlpi puternici de o simplicitate dorică, de cari era legat un grilaj meşteşugit cu măiestrie de foştii robi ţigani de pe moşie, se deschidea dreptunghiul clădirilor joase al hambarelor, grajdurilor şi caselor pentru slugile de la curte. Printr-o alee de salcâmi desenând pe coasta dealului un S foarte regulat, ajungeai la casa albă. Aşa era cunoscută în acea regiune a Moldovei, fiindcă aşa apărea călătorilor din vale şi fiindcă spectrala ei albeaţă era pusă în evidenţă de câțiva pini a căror culoare verde era invariabil întunecată. Cu ferestrele sale înalte în arcadă, cari supravegheau valea, casa prezida unei privelişti în care un pârâu capricios se pierdea în stufişuri de trestii, încercuind un sat tăcut care adormea în fiecare seară sub un văl de fum.

Jocul acoperişului repeta parcă liniile molatice ale munţilor de la Baia, şi toată arhitectura foarte simplă a locuinţei se integra în armonia naturală a acestei văi moldoveneşti. Planul ei era în formă de cruce, ale cărei braţe egale desenau pe teren cele patru direcţii cardinale. Drumul de sosire se oprea dinaintea faţadei de răsărit. Sub o boltă eliptică se urcă o scară de stejar. Scara duce într-o prispă care formează balcon. Două scări mai înguste coboară paralel şi în sens invers spre subsol. Pe această scară se întrunea toată familia când pleca un prieten sau cineva din neam, sau atunci când zăngănitul clopoţeilor poştei vestea vreun musafir. Tot acolo, pe scara de stejar sub bolta eliptică, în aer liber, se făcea slujba şi se citeau rugăciunile pentru acei ce călătoreau pe căile negre şi necunoscute care începeau dincolo de morminte. în zilele acelea, norodul satelor din regiune se aduna în grădina ce despărţea ţintirimul de casă. Tot pe această scară, ţinerile perechi ce se cununau primeau felicitările satului şi ale familiei. Când era un botez, el se făcea sub aceeaşi boltă eliptică.

Scara aceea devenise cu vremea sufletul casei. Deschisă spre răsărit, această boltă care primea cele dintâi raze ale zilei era simbolul plecării şi al venirii, al naşterii şi morţii. într-o casă veche, fiecare colţ îşi are povestea.

Scara ducea la un hali care era centrul crucii. Camera aceea vastă şi luminoasă avea pereţi văruiţi şi ornaţi cu gravuri din Epinal, pe când braşovence vopsite în culori vii, ca nişte enorme jucării, se găseau împrejurul camerei pe jumătate acoperită de scoarţe. Din această cameră centrală care servea câteodată iarna şi de sufragerie, dar de obicei era rezervată jocurilor copiilor, ajungeai fie în salonul de muzică, fie în salonul cel mare. Salonul de muzică, mai îngust, dădea spre apus şi era prelungit printr-un cerdac de lemn. De acolo se zărea tot parcul şi tot întinsul moşiei. Chiar alăturea de acest cerdac o fântână pătrată, adâncă şi răcoroasă, se găsea în mijlocul unui cerc de plopi. Salonul cel mare se termina printr-un semicerc, dispunând astfel ferestrele în mai multe direcţii şi cuprinzând o mai mare întindere a zării. Era camera cea mai încăpătoare a casei. Cu forma sa de dreptunghi prelungit, la capătul căruia se adăuga o nişă în semicerc, cu plafonul boltit, cu cele două sobe moldoveneşti compuse ca nişte orgi, acea cameră era cu siguranţă, atât prin proporţiile sale, cât şi prin mobilierul său, cea mai reprezentativă din toată casa şi ar fi putut povesti despre locuitorii conacului multe taine. Desfășurând programul modest al unei estetici care nu căuta efecte artificiale, salonul exprima în mod direct o lume, perimată astăzi, de gânduri şi aspiraţiuni. Covoare persane acopereau aproape în întregime parchetul în marchetărie al salonului. Toate aveau culoarea fumurie. Zidurile erau văruite ca dealtfel toată casa. Lemnăria de nuc a ferestrelor şi uşilor era vopsită în culori închise. Trei lămpi, în volute grele de bronz, atârnau de plafon. Perdelele de mătase albastră erau în armonie cu divanurile de aceeaşi culoare. Fotolii uzate de piele şi mahon se găseau în jurul unei mese „empire“. Portretul unei doamne în crinolină „beige“, cu o panglică albastră la pălărie, prezida viaţa acestei camere. în faţa ei, pe celălalt zid, un mitropolit îşi desena silueta pe un fond închis. Un domn în caftan, într-o ramă de argint, era aşezat deasupra uşii din fund. Spre răsărit, o icoană, într-un ungher întotdeauna întunecos, avea în faţa ei o candelă aprinsă. La stânga salonului se află aşezată biblioteca. Legate în piele verde închis, cărţile dădeau acestei camere o deosebită austeritate. Copia unui tablou de Tițian acoperea singura suprafaţă a zidului neocupată de cărţi. Fiind în unghiul casei, între salonul cel mare şi cel de muzică, mai retrasă şi deosebit de luminoasă, această bibliotecă a fost camera de lucru a mai multor generaţii. Salonul de muzică, în axa intrării, era şi camera de studii a copiilor şi locul unde se încercau cu greutate primele game şi primele silabisiri. Mai întunecoasă din cauza cerdacului, această cameră avea un aspect misterios şi trist, cu toate că era singura cameră din casă cu zidurile căptuşite cu o mătase decolorată. încadrate în ovaluri de lemn de abanos, o serie de miniaturi erau dispuse în diverse constelaţii pe ziduri, în jurul unui chip mai de seamă. Pictaţi pe un fond de cer albastru, de un format mai mare, un tânăr de optsprezece ani şi o domnişoară şi mai tânără stăteau faţă în faţă pe doi pereţi opuşi. Despre aceste palide şi misterioase chipuri se şopteau multe. De când se înecaseră într-o seară în lacul din parc, nimeni nu se mai plimbase pe lac şi barca putrezea acum la mal.

Cerdacul care prelungea salonul de muzică era partea cea mai vie a casei în timpul verii şi toamnei. Acolo roiau copiii, acolo se citea gazeta lui Asachi sau La Revue des deux Mondes, acolo se vorbea de Vodă Cuza şi de timpurile viitoare. De acolo se auzi într-o bună zi fluierând prima locomotivă care sperie văile tăcute ale Moldovei. Acolo fu împuşcat, din gelozie, într-o noapte fără lună, un tânăr boier. Acolo se aştepta cu fierbere, în primele zile de vacanţă, goarna poştei care trebuia să readucă copiii plecaţi în străinătate pentru studii.

Dormitoarele se confundau toate în aceeaşi monotonă simplicitate, cu paturi masive şi perdele de borangic, cu icoane pe zidul de răsărit, şi sfeşnice de argint cu mai multe braţe. Bucătăriile erau într-o casă aparte, legată de conac printr-un gang acoperit, şi ascunse printr-o alee de tei.

Afară de câteva portrete, singurul lux al acestei case era argintăria, cu samovarele monumentale care dădeau unica notă de bogăţie în discreţia şi sobrietatea acestei case boiereşti. Casa exprima o viaţă patriarhală cu adâncimi lăuntrice şi cu râvne sufleteşti. Totul părea moştenit şi uzat în această casă. Fiecare obiect avea patina vremii şi întrebuinţării. Dar farmecul principal al acestei case stătea în dispoziţia încăperilor sale şi în armonia proporţiei camerelor. Numai din simplul raport de proporţii dintre înălţimea şi lărgimea camerelor, se forma un decor nobil care nu căuta să impună, ci să reţină. Cu acoperişul ei de olane roz, cu faţada văruită ornată numai de câțiva pilaştri, având ca singur ornament deasupra bolţii de intrare pavăza familiei, casa albă îşi impunea întregii văi armonia. Aspectul său exterior era un raport proporţionat de mase geometrice neîntrerupte de nici un ornament, aspect care rezulta dintr-o înjghebare lăuntrică raţională. Zidită în funcţie de viaţa pe care trebuia s-o adăpostească, aşezată în mijlocul unui parc străvechi care se prelungea prin vii, grădini de zarzavaturi şi de fructe, în acord cu peisajul dimprejur, vechea casă făcea parte din acea Moldovă astăzi apusă, care îşi avea şi demnitatea şi mândria. […] Parcul s-a uscat, lacul a secat, casa a ars. Paraclisul doar mai veghează. Acea casă de la Horodniceni eu n-am cunoscut-o, dar am încercat s-o descriu după spusa bătrânilor, după unele picturi cari au rămas şi după unele scrisori ale lui Nicolae Cantacuzino care a fost, sub domnia lui Mihai Sturza, Mare Logofăt în Ţara Moldovei.