Mănăstirea Văcăreşti

O domnie ca a lui Constantin Brâncoveanu trebuia să-şi exercite prestigiul şi după moartea nefericitului voievod.

Imboldul dat artelor şi vieţii intelectuale de către prinţul umanist trebuia să imprime începuturilor erei fanariote un caracter autohton. Dacă ar fi adevărat ceea ce pretind unii istorici, că domniile fanariote ar fi acoperit şi înăbuşit dezvoltarea spiritului românesc, Văcăreştii n-ar exista, căci Nicolae Mavrocordat ar fi sosit cu un alai de meşteri din alte ţări şi ar fi zidit un monument străin datinilor Munteniei.

Dar mănăstirea Văcăreşti este, cu Hurezul şi cu palatul Mogoşoaia, cea mai desăvârșită expresie a artei româneşti din secolul al XVIII-lea.

Mândra mânăstire trebuie încorporată marelui ciclu brâncovenesc. Când fiul Exaporitului sosi în Muntenia, pentru a lua în minele sale destoinice cârma ţării, el se găsi în faţa unui spirit românesc bine definit şi bine închegat, care îşi avea legile stabilite pe convingeri sănătoase. […] Spiritul artiştilor evolua liber şi harnic, la umbra anonimatului, prin grădinile fanteziei şi prin orânduiala clară a legilor stabilite v. Maeştri formaţi la şcoala unei tradiţii a cărei origină bizantină găsise o nouă expresie pe acest pământ latin dădeau naştere, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, unui stil de o amploare şi de o bogăţie care nu putea fi decât fructul stăruinţei şi sforţării continue a unui lung şir de generaţii.

Pentru a înţelege însemnătatea mânăstirii Văcăreşti, este bine să facem un mic rezumat istoric al artei munteneşti.

După două perioade de influenţe străine puternice, cea bizantină de la început şi cea sârbească de mai târziu, se desprinde o formulă mai originală a artei munteneşti, pe la sfârșitul secolului al XVI-lea. Această tendinţă de particularizare se precizează în mod continuu. Putem spune că sub Matei Basarab arta Ţării Româneşti este închegată. Această artă este mereu în ascendenţă, până la mijlocul veacului al XVIII-lea. După această dată, atât pictura cât şi arhitectura Munteniei dispar.

Acest fenomen nu trebuie să ne mire. Dacă activitatea omenească, organizându-se în cicluri care se dezvoltă după anumite legi, are o durată mai mare decât perioada unei vieţi omeneşti, trebuie să admitem că în istoria unui popor sunt lucruri care pier, fiindcă natura lucrurilor umane este de a fi pieritoare.

De ce a dispărut arta gotică ? S-a spus că este vina influenţii Renaşterii italiene asupra Franţei. Cred că astfel de explicaţiuni trebuiesc înlăturate, pentru că sunt adevărate numai în parte sau deloc. Poate aceste arte au dispărut, făcând loc altor expresii estetice, căci, pentru a-şi regăsi vigoarea, inteligenţa trece de la un ciclu de forme la altul. Aceste cicluri se cheamă stiluri, în estetică, şi au un număr nesfârșit de rădăcini în diversitatea vieţii. Toate aceste gânduri se nasc în noi, când în faţa mânăstirii Văcăreşti căutăm în conştiinţa noastră să armonizăm ceea ce ne explică parcă înalta estetică a acestor mândre ziduri, şi ceea ce ne explică istoria şi s-a întipărit în opinia comună a unei epoci. Dar cred că ar fi fost tot aşa de zadarnic să pretinzi că arhitectura ţărilor româneşti a fost sugrumată de influenţa culturii greceşti, precum găsesc că este inexact să susţii că arta bizantină a decăzut din cauza Renaşterii italiene. Sub presiunea influenţelor străine, o ţară îşi descopere adesea însuşiri şi posibilităţi pe cari, cu siguranţă, nu le-ar fi descoperit într-o evoluţie absolut liberă.

După Mavrocordaţi, cari se folosesc de elementele artei brâncoveneşti, arta Munteniei scade, pe când în Moldova, timp de un secol, trebuia să înflorească o artă neoclasică care, pentru nu ştiu ce idee greşită de naţionalism prost înţeles, n-a fost luată în seamă. Această perioadă neoclasică, ultima licărire a arte palladiene, a avut rolul însemnat de a lega trecutul arhaic al Moldovei cu vremurile noastre. De aceea întreaga Moldovă are un spirit mai tradiţional. Punţile n-au fost rupte de furtunile inovării, între vremurile duse şi cele de astăzi. Pe când Văcăreştii rămân ca ultima şi himerica chemare a unui spirit, a unei tradiţii, a unei estetici străbune, chemare fără ecou şi ultima mărturisire a unui suflet mult mai românesc şi mult mai desăvârșit în românismul lui, de cum s-ar putea crede. Căci nu trebuie uitat că meşterii care ridicară templele Eladei nu ştiau că fac arhitectură clasică. Ştiau că aplică legile unei armonii perfecte şi necontestate.

Tot aşa şi românii de pe vremea lui Brâncoveanu sau a lui Mavrocordat, exprimau estetica unui neam. […]

Iar faptul că Văcăreştii, care merită să fie, în măreţia lui, templul românismului (căci cu toate că este zidit de un fanariot, este de o plastică pur românească), faptul că Văcăreştii, cu care trebuia să ne mândrim şi care trebuia să fie un exemplu şi un îndemn continuu spre mai bine, este o puşcărie, nu este decât un simbol al nepriceperii noastre, al impietăţii noastre faţă de zestrea lăsată nouă de cinci secole de viaţă românească demnă şi vitează.

În anul 1712, când se puseră temeliile mânăstirii care trebuia să fie şi o cetate, care trebuia să adăpostească şi o bibliotecă, casele domneşti, chiliile egumenilor şi cazărmile gărzilor, regiunea Văcăreştilor era împădurită. Când, sub a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat, se termină ciclul de edificii cari compun mănăstirea, turlele bisericii cât şi clopotniţa de intrare răsăreau dintr-o mare de verdeaţă. Prima curte, după ce treceai de bolta clopotniţei, avea două puţuri pentru alimentarea mânăstirii în caz de asediu, iar a doua curte, de formă aproape pătrată, avea în mijlocul ei biserica, în colţul de la răsărit, foişorul domnesc, cu arcadele sale uşoare, era înconjurat de o grădină umbrită, înflorită şi cu ape curgătoare.

Era un loc de odihnă şi de linişte, unde fiul Exaporitului venea să se retragă, pentru a se odihni şi pentru a uita. Acolo consulta el probabil admirabila lui colecţie de documente, a căror faimă ajunsese până la curtea regelui Franţei.

Ansamblul caselor domneşti, egumeneşti şi militare, era completat prin băi, bucătării, curţi de serviciu şi grajduri.

Când ne uităm la planul Văcăreştilor, nu se poate să nu ne gândim la compoziţiile romane, la acele reședințe ale patricienilor cari, în câmpiile Laţiului, zideau lucrări întinse în cari viaţa agrară şi artistică îşi exprimau cerinţele. […]

Dar dacă paraclisul, făcut de urmaşul voievodului Nicolae, este de o remarcabilă eleganţă, dacă foişorul, cu arcadele lui eliptice, este un exemplu frumos de arhitectură profană, toată atenţia noastră este atrasă de biserica cea mare, poate cea mai mare dări Muntenia, cu cele cinci turle, cu un brâu bogat, cu ferestre având chenare lucrate în piatră, cu un pridvor deschis, de o proporţie monumentală, toată biserica fiind înălţată pe un soclu înalt de mai multe trepte.

Dar când am intrat şi ne găsim în pronaos, ajungem la maximul de emoţie. Interiorul a rămas într-o stare relativ bună. Picturile, încă reparabile, au fost nezugrăvite în parte de o mână nedibace! Tâmpla veche a dispărut, dar proporţia, acest element esenţial al arhitecturii, a rămas pentru a-ţi cuceri sufletul. Aci, anonimul arhitect a fost stăpânit cu siguranţă de o mare şi fericită idee […]. De o puternică proporţie, de o decoraţie abundentă şi totdeodată sobră, de o vigoare supraomenească, cei patru stâlpi, din toate elementele pe cari le cunosc în arta noastră, sunt aceia care dau mai mult impresia veşniciei.

Sub straja lor este şi mormântul voievodului fanariot, care, răpus de ciumă, îşi doarme somnul veşnic aci, sub o piatră în care este adânc săpat şi zimbrul Moldovei şi vulturul Munteniei. Iar în lunga inscripţie, care îl pomeneşte, este spus între altele : — „că muzele l-au încoronat cu coroana gloriei, acum însă este încoronat cu piatră de Margaria“.

Să sperăm că somnul lui este destul de adânc, pentru ca să nu se trezească nici măcar o clipă, şi să nu vadă cum epigonii au batjocorit fără ruşine fructul scump al gândurilor sale. De nu, dispreţul cu care i-ar acoperi ar avea greutatea mantiei domneşti în care doarme înfăşurat.