Palatul de la Mogoşoaia

Palatul ascuns şi împrejmuit de un parc întins, aşezat la vreo unsprezece kilometri de Bucureşti, pe marginea şoselei Târgoviștei, nu este o ruină. Casa domnească, părăsită într-o zi de vară de Constantin Brâncoveanu şi de tot neamul său pentru călătoria din urmă, a scăpat de distrugere, şi soarta a vrut ca un gând luminat şi o neobosită bunăvoinţă să-i redea şi viaţa, şi frumuseţea din trecut.

Domnul de Lamotray a scris despre acest palat următoarele rânduri, puţin după uciderea domnitorului Munteniei :

„Nous quittâmes Bucarest sur les cinq heures du soir et nous passâmes sur les sept aupres d'un assez grand et assez magnifique edifice. Nous demandâmes ă notre guide ce que c'etoit; il nous re-pondit que c'etoit un Palais qui s'appelait Mogochon et avait ete bâti par le dernier prince de Valaquie. Nous eumes la curiosite d'y entrer pour le voir, nous le trouvâmes fort râgulier et bâti a l'eu-rropeenne, decore au dedans de riches plafonds et de bonnes peintu-res ; mais les meubles en avaient ete enleves par les officiers de la Porte au temps de la deposition de son infortune maître. Il etait converti alors dans un han pour la commodite des voyageurs. Mon-sieur Fabrice ayant son cuisinier avec lui, nous y fit preparer un bon souper de gibier en quoi le pays abonăe, qu'il avait achete, et de pois-son que le gardien nous tira d'un etang qui est entre un beau jardin qui depend de cette maison et un ruisseau qui coule aupres de ses murs. Apres avoir soupe et nous etre repose quelques heures, nous remontâmes ă cheval pour continuer notre voyage pendant le reste de la nuit qui etait fort sereine“.

Din această scurtă şi frumoasă descriere aflăm despre acest palat că fiind conceput într-un spirit european şi decorat cu bogăţie pe dinăuntru, proporţiile şi înfăţişarea lui putea fi pe placul unui occidental.

Palatul de la-Mogoşoaia fu început în primăvara anului 1698 şi terminat în vara anului 1702, de Constantin Basarab Brâncoveanu, pentru fiul său Ştefan. El face parte din marele ciclu de construcţii ale principelui român, care dintre toţi voievozii Munteniei ştiu mai bine să înalţe concepţia unei domnii luminate. Imboldul pe care îl dete artei româneşti trebuia să se răsfrângă şi asupra domniilor fanariote.

Care este însă caracterul deosebit al acestui moment al istoriei noastre artistice ? Dacă arhitectura Ţării Româneşti dăduse multe opere de seamă, în decursul celor trei secole precedente, şi se menţinuse la un nivel destul de ridicat, fără nici o clipă de oboseală sau de decădere, numai sub imboldul lui Brâncoveanu arhitectura noastră trebuia să ajungă la acea însuşire specială a epocilor de izbândă, pe care francezii o numesc : „l'aisance“.

Până la Constantin Brâncoveanu, arhitectura noastră avea ceva arhaic şi „ermetic“. Numai în ultimii ani ai secolului al XVII-lea arta noastră trebuia să iasă din acea lungă epocă socotită şi meditativă, prinsă adesea în mrejele unei geometrii amorţite.

Când Lamotray vorbeşte de caracterul „european“ al palatului, o face, fără îndoială, pentru a-l deosebi de monumentele văzute în Bucureşti sau la Constantinopole. Marea noutate a stilului brâncovenesc este vădita lui înrâurire italienească. Libertatea acestui stil, înfăţişarea lui aeriană, surâzătoare şi mândră, se deosebeşte de toate operele mai vechi ale artei noastre, cu caracterul lor „introspectiv“. Epoca lui Constantin Brâncoveanu, judecată după operele lăsate, este singura epocă de destindere, în care un surâs vioi şi optimist a luminat faţa trudită a neamului nostru. Atunci când Brâncoveanu a pus să se sape în piatră inscripţia deasupra uşii cerdacului de la Mogoşoaia, în care spune : „Am ridicat acest frumos şi luminos palat pentru fiul meu Ştefan“, el a definit propriul său stil prin cuvântul „luminos“.

Aşa apare şi astăzi locuinţa domnească, luminoasă în armonia ei, oglindindu-se în apa lacului format de lenevia Colentinei. Această apă care poate fi sărită de un copil, atunci când era strânsă între malurile de lut, formează în şerpuitul ei nesfârșit un lung şir de lacuri, care împodobesc şesul Bucureştilor.

Nu ne-a rămas nici o gravură şi nici un desen care să ne redea înfăţişarea originară a palatului. Totuşi, elementele şi părţile lui principale parvenindu-ne fără stricăciuni, se poate spune că acest edificiu, ca dimensiuni şi ca proporţii, nu era prea deosebit de ceea ce este astăzi. Atât cerdacul dinspre răsărit, cât şi loggia centrală dinspre apus şi toate bolţile din partea de mijloc a edificiului au rămas neclintite.

Slujind drept han, după mazilirea voievodului, el fu ars în timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi întrebuinţat ca magazie, ruinat cum era, de armatele ruseşti.

Intrând iarăşi în zestrea familiei, palatul rămase multă vreme în părăsire, până când, printr-o alianţă, căzu în lotul Bibescilor. Pe la 1860, Nicolae Bibescu, fiul domnitorului, făcu prima restauraţie, cu un arhitect francez. Acesta refăcu faţada de nord, încorporându-i coloanele palatului din Potlogi, şi înălţă întreg edificiul printr-o cornişă puternică, compusă din console care duc arcuri în „porte a-faux“. Acest element străin, numit „cremone“, termină şi încoronează edificiul în modul cel mai fericit. Prin înălţarea generală a palatului, ferestrele terminate probabil printr-un arc eliptic devenind prea joase, fură mărite dându-li-se forma trilobată.

în rezumat, arhitectul francez, fără a se atinge de părţile existente, refăcu o faţadă şi înălţă întreg edificiul prin adăugirea fericită a cornişei. Această restaurare nu fu niciodată terminată. Dar opera cea mai însemnată a lui Nicolae Bibescu a fost replantarea parcului. Dacă monumentele rezistă mai mult sau mai puţin părăsirii, grădinile sunt monumente efemere cari trebuie mereu refăcute. Nicolae Bibescu găsi probabil rămăşiţe de parc pierdute în tufişuri.

Aducând un peisajist francez şi câțiva grădinari pricepuţi, el făcu vechiului castel un decor minunat, în care masele de copaci, distribuite cu pricepere, lasă să se simtă ca o notă continuă şerpuitul Colentinei şi şesul până în zare. Diversitatea esenţelor cari dau copaci de culori diferite, astfel ca niciodată parcul să nu fie cuprins de monotonie, arată cu câtă grijă şi judecată a fost plantat. Copacii, grupaţi sau izolaţi, îşi joacă rolul fiecare la rândul său, astfel că în fiecare anotimp parcul are o frumuseţe deosebită. O lungă alee de mai bine de un kilometru, făcând un drum pieziş spre palat, urmează de departe o latură a cotului pe care îl face Colentina pe-acolo, lăsând parcul să se desfăşoare prin colonada vie a copacilor vechi.

Palatul scăpat de ruină şi parcul refăcut, iată opera principelui Nicolae Bibescu. După acea primă sforţare, mai mult de o jumătate de veac trebuia să treacă până la mântuirea palatului.

Numai în 1912, principele şi principesa Bibescu încercară şi izbutiră să reînvie sufletul acestui loc, căci este desigur mai mult o reînviere decât o simplă şi rece restaurare. Acolo nu s-a pornit la muncă cu un spirit arheologic, ci cu acea libertate necesară oricărei înfăptuiri trainice. Cuvântul „restaurare“ este trist prin însăşi esenţa lui. Sau opera din trecut a rezistat şi îşi urmează înainte călătoria ei în timp, sau este o ruină care poate fi întărită, sau este un pretext pentru a merge înainte, o temă dată de trecut pentru interpretări viitoare. O reconstituire este aprioric în afară de limitele normale ale vieții, fiindcă aceasta înseamnă refacerea unui decor problematic, şi mai întotdeauna contestabil, pentru actori dispăruţi.

Casa, pe vremea lui Brâncoveanu, era acoperită cu motive decorative şi florale, în frescă. Timpul şi ruina dezlipiseră aproape complect aceste tencuieli ornamentale. Restaurarea din 1860 strică o altă parte din aceste fresce. Proprietarii actuali luară hotărârea să lase cărămida aparentă, cu atât mai mult cu cât ea luase o admirabilă patină în răstimpul a două secole de ploaie şi de soare.

Forma ferestrelor, dată de arhitectul francez, fu respectată, iar cornișa consolidată. Scara, care duce la cerdacul dinspre curte, lipsea. Amorsa ei exista încă în balustrada cerdacului. Arhitecţii negăsind urme de fundaţie pentru această scară, care fusese originar şi provizoriu de lemn, traseră epura unei scări, luând ca exemplu scările de la Hurez. Arhitectul francez refăcu la 1860 aripa de nord, .întrebuinţând coloanele unei alte case brâncoveneşti : Potlogi. Palatul fiind la o distanţă de vreo douăzeci de metri de apă, largi terase de piatră şi cărămidă uniră palatul cu lacul. Aceste terase, de o proporţie sigură şi de o perfectă armonie, fac un soclu palatului, monumentalizindu-l încă mai mult.

Palatul are faţada principală orientată spre vest, iar faţada intrării spre est. Fiecare din aceste faţade are un caracter bine definit. Cea de la răsărit, care primeşte lumina dimineţii, are volumul energic al cerdacului care se desprinde pe planul aproape monoton al zidului. Această faţadă are ceva sever şi defensiv, în înfăţişarea ei. Cealaltă faţadă, aceea care se oglindeşte în apă şi primeşte lumina apusului, are poate cea mai complectă desfăşurare de motive din câte s-au văzut în arhitectura noastră. Loggia centrală, cu coloane în torsadă şi arcuri în acoladă, de o vădită inspiraţie veneţiană (ca şi planul palatului, dealtfel), formează motivul principal, fiind calat în dreapta şi în stânga de două balcoane sub care se găsesc două intrări, încheindu-se prin arcuri cari în plenitudinea lor contrastează cu acoladele colonadei centrale.

Etajul era împărţit în două, în concepţia lui primitivă. Gineceul sau locuinţa domniţei, şi andronideul, sau locuinţa domnitorului. Aceste apartamente comunicau prin sălile mari de recepţie şi prin loggia. într-una din aceste săli, o frescă ce acoperea atât bolta, cât şi pereţii, reprezenta pe Constantin Brâncoveanu în tabăra de la Adrianopole, întâlnindu-se cu Sultanul.

Palatul este precedat de o curte pătrată. Pe una din laturi este palatul, pe celelalte trei erau grajdurile, bucătăria care este ea însăşi un mic monument cu colonada ei masivă, corpul de gardă, turnul de intrare în axa palatului şi arhondăria, unde descindeau numeroşi oaspeţi ai Curţii Domneşti.

Biserica, mai veche cu vreo douăzeci de ani decât palatul, se găseşte la stânga intrării, iar la dreapta un mare dreptunghi, împrejmuit cu ziduri, este o grădină de trandafiri.

Executat după o concepţie vastă, acest ansamblu arhitectonic a fost reluat în zilele de astăzi, pus la punct şi redat vieţii. În interiorul palatului se păstrează aproape în întregime biblioteca brâncovenească şi corespondenţa domnitorului cu regii şi împăraţii din acea vreme.