Despre armonie

Arhitectura este o armonie simultană. Ea este muzica maselor, ceea ce înseamnă că e numai în funcţie de spaţiu. Orice creaţiune a acestei arte trebuie să existe întreagă în spiritul nostru. Amintirea noastră de o astfel de operă nu trebuie să fie o imagine imitativă, căci doar arhitectura nu e artă imitativă, ci trebuie să sugereze inteligenţei noastre o stare de spirit.

Dacă proporţia este supremul efort de convergenţă al spiritului cu sistemul nostru fizic, devenind astfel imaginea indisolubilității lor ; dacă ritmul nu-i decât proporţia la a doua putere sau mai bine-zis însăşi proporţia mișcării, rezultatul final al acestui organism complex este armonia.

Dacă ne aducem aminte că a clădi înseamnă a aduce, în mod instinctiv, universul la limitele noastre de percepţie, toate cele spuse mai sus ne apar ca evidente. Căci a clădi înseamnă a organiza viaţa şi orice organizare dă naştere armoniei. Deci a armoniza = a organiza şi reciproc.

Obiceiul şi lenevia de spirit au făcut ca să se dispreţuiască utilul, considerîndu-l ca o decădere. Din această cauză arhitectura a apărut multora ca o artă secundară îngenunchiată de micile necesităţi ale vieţii. Aceştia nu şi-au dat seama că legile utilului, fiind un mod al vieţii, sunt mai curând o disciplină decât o sclavie.

O exagerare aduce în mod fatal, ca reacţiune, o altă exagerare ; unele şcoli de estetică modernă au slăvit utilul negând simbolul.

Greșeală tot atât de mare, căci unde sunt hotarele care despart utilul de simbol?

Între util şi simbol nu există hotare definite, căci simbolul s-a născut din util şi orice element util tinde să se apropie de simbol. Arhitectura este imaginea cea mai perfectă a armoniei unitare, în care simbolul şi utilul, ansamblul şi amănuntul, materia şi concepţia, opera şi peisagiul, omul şi proporţia, sufletul şi ritmul se regăsesc toate laolaltă.

A face ca o operă să ne apară ca necesară este mai curând scopul arhitecturii decât de-a da naştere mirării.

Dacă un monument n-ar avea un rol necesar în spiritul nostru, atunci n-ar fi necesar nici în priveliştea, nici în oraşul în care este clădit.

A da oarecare nobleţă obișnuințelor omeneşti, făcându-le să participe, astfel, în mod inconştient la armonie, a distribui şi a limita în mod ingenios spaţiile în care ei se mişcă ; a propune premise gândirii, iată care a fost de întotdeauna rolul arhitecturii.

Imagine a tuturor simbolurilor războinice, religioase sau familiare, ea le-a exprimat cu o egală măiestrie, cu aceleaşi mijloace şi cu aceeaşi disciplină a cărei taină este să ghiceşti simbolul în elementele utilului şi elementele utilului în viaţă.

În arhitectură nu este loc pentru anecdotă. Marea disciplină a acestei arte exclude efectele uşoare.

Efortul arhitecturii consistă în a spune esenţialul şi esenţialul coincide cu armonia.