Despre proporţie

Din toate imaginele proporţiei pe care mi le trec înaintea ochilor, nici una nu-mi mulţumeşte în întregime spiritul.

Cea mai mare parte din ele au fost bucuria unei clipe. N-am putut statornici nici una, dându-mi seamă de toată imperfecţiunea lor. Dar proporţia este în ea însăşi atât de împletită cu viaţă, încât ea nu poate fi percepută în totalitatea ei. Putem vedea, putem percepe din ea doar aspecte fugare, asemenea unor miragii, nedesluşite sau ireale asemenea peisagiilor mişcătoare ale norilor. O simţim necontenit şi tot ceea ce spunem despre ea este adevărat fără a fi esenţial. Fără deci de-a încerca să definim proporţia, vom vorbi despre ea, lăsându-ne călăuziţi, în tot timpul acestei convorbiri, de maxima lui Marcu Aureliu : „Armonia este una în univers“.

Proporţia a fost făcută pe măsura corpului omenesc. învățând să cunoască hotarele propriilor sale puteri, omul avu cea dintâi intuiţie a proporţiei. Şi încercând să precizeze aceste hotare, el înfăptui primele proporţii. în chipul acesta, treapta, poarta, masa şi mormântul au devenit primele moduluri ale arhitecturii.

De origină pur individuală şi utilitară, proporţia arhitecturilor s-a organizat în cadre sociale. Neexprimând la început decât efortul individual împotriva unei necesităţi adverse, ea deveni expresia colectivă şi sintetică a naţiunilor şi religiilor.

Când spun proporţie înţeleg arhitectură, vreau să exprim ritm şi armonie. Căci armonia nu este decât proporţia reuşită, iar proporţia reuşită nu este alta decât ritmul în acord cu viaţa. Armonia ar fi deci rezultatul unei proporţii, în timp ce proporţia ar fi rezultatul unui ritm. Or, ritmul nu este decât intuiţia mersului organizat al vieţii, al acelui mers care adesea pare că nimiceşte, în spiritul nostru, rolul hazardului.

Este, oare, proporţia o construcţie geometrică ? Desigur că nu. Aşa cum matematicele nu pot crea un astru, ci doar pot să-l descopere sau să-l prevadă, geometria nu poate crea o proporţie, ci numai să o verifice şi să o controleze.

Proporţia reuşită este în acelaşi timp o bucurie a spiritului şi a simţurilor. Ea este în aceeaşi măsură plăcere fizică şi bucurie spirituală, în timp ce geometria nu are o dimensiune specifică, proporţia are un model etern şi neschimbător : corpul omenesc. Parthenonul, care la prima vedere este luat de către necunoscător drept monumentul cel mai abstract al arhitecturii, este dimpotrivă ilustraţiunea vie a regulii pe care am anunţat-o mai sus. Micşorat sau mărit, el ar pierde orice armonie.

De îndată ce această legătură misterioasă dintre proporţie şi om se rupe, proporţia se găseşte în afară de ritm. Nu există decât un ritm. El nu se poate defini, ci doar simţi. Din toate vremurile s-a încercat să se dovedească cum că, în mod instinctiv, oamenii au dat proporţiilor arhitecturale raporturi conţinute în corpul omenesc. Şi desigur că punctul acesta de vedere este logic, căci atunci când omul şi-a căutat o măsură, el nu a luat-o în mod arbitrar, ci, în mod natural, în raport cu el, cu posibilităţile sale fizice. Dacă omul nu ar fi vertical, estetica noastră ar fi cu toiul alta.

Proporţia este deci un spaţiu armonic limitat… armonic mărginit în raport cu noi. Căci nu trebuie să ne înşelăm. La început oamenii se adăpostiră sub un acoperiş nu numai împotriva intemperiilor, ci, mai ales, împotriva imensității cerului. A construi este a aduce universul la îndemâna simţurilor tale.

Care este partea utilului şi care este partea simbolului în naşterea unei proporţii, este cu neputinţă de spus. Şi tot atât de imposibil este să alegem care este partea tradiţiei şi care a sensibilităţii şi inteligenţei artistului. Este uşor să copiezi o proporţie existentă, dar este cu totul altceva să o faci să retrăiască ; pentru aceasta nu există legi. Oricât ai copia trecutul, puterea vieţii îndoaie vechile forme, necesităţilor ei necontenit reînnoite.

Proporţia nu este, poate, decât imaginea unor anumite şi mari intuiţiuni pe care omul le-a avut de întotdeauna. Ceea ce are însemnătate nu este de-a se şti dacă armonia este una, ci cum poate fi una. Poţi să împărţi şi să subîmparţi istoria artei în stiluri, clase, familii şi regiuni, limitele pe care le vei stabili vor fi întotdeauna artificiale şi arbitrare, căci arta este una şi trecerea de la o epocă la alta s-a făcut pe nesimţite, fără ca, întotdeauna, cei care au asistat la această transformare să-şi fi putut da seamă de ea.

Diversitatea de programe, de climaturi, de temperamente, de materiale ; inegalitatea de condiţii, de religii etc. n-au împiedicat artele de-a avea o ţesătură unică, căci pasul omului a rămas de veacuri acelaşi.

Proporţia este deci una din imaginele vieţii. De aceea ea nu este pur geometrică. Raţiunea a putut crea mai multe geometrii, deopotrivă de adevărate. Proporţia însă poate lua un număr infinit de forme, dar ea nu poate pierde din vedere corpul omului ; în timp ce geometria poate face abstracţie de el. De aceea oricât de mare ar fi o proporţie şi o arhitectură, ea nu poate fi mare nici în raport cu o idee abstractă, nici în raport cu o plantă sau cu un munte, ci numai în raport cu omul.

Există monumente imense cari nu produc efectul corespunzător masei lor, numai pentru că nu reuşim să situăm în ele omul şi fiindcă nimic nu reaminteşte în ele prezenţa lui.

Născută din jocul ideilor şi din armonia fizică a corpului omenesc, proporţia pare a fi imaginea nedespărțirii sufletului de corp.

Iată-ne ajunşi în faţa porţii pe care nimeni nu a deschis-o.

Subiectul ne-a adus în pragul metafizicei fără ca spiritul nostru să fie satisfăcut. Dar o călătorie în câmpul ideilor nu presupune cu necesitate o definiţie şi o concluzie.