Despre ritm

A vorbi despre ritm, înseamnă a vorbi iarăşi despre proporţie. Rămânând în acelaşi subiect nu faci decât să păşeşti mai departe în domeniul abstractului. Căci tot de viaţă e vorba printre ale cărei moduri diverse sunt proporţia, ritmul şi armonia.

Ne-am dat seamă, vorbind despre proporţie, ce intim este legată naşterea ei de persoana noastră fizică. Ocupându-ne de ritm, vom putea lăsa la o parte această preocupare atâta timp cât vom încerca să ne închipuim mişcarea în ea însăşi. Dar de îndată ce ne vom sili să vedem cum se exprimă în mod plastic această mişcare, din nou vom fi nevoiţi să ţinem seamă de limitele noastre fizice. Muzica exprimă ritmul în timp; arhitectura îl exprimă în spaţiu: armonie succesivă şi armonie simultană. Această a doua expresie a armoniei ne va fi subiectul.

Armonia este amintirea pe care ne-o lasă ceva organizat, iar un lucru organizat este în acord cu ritmul vieții. E greu să găseşti ritmului o definiţie. Existenţa lui nu se demonstrează, nici postulatul lui Euclide. El este certitudine pentru cei care au percepţia vieții organizate şi unitare ; întunecime pentru ceilalţi.

Artiştii şi filozofii din toate timpurile şi-au dat uşor seamă că o impresie de viaţă nu se poate da fără imaginea mișcării, adică fără ritm. Dar cum, oare, se poate exprima mişcarea fără mişcare ? Prin chibzuita dispoziţie a maselor, prin schema statică a efortului prin care aceste mase se echilibrează şi se susţin, prin supunerea acestor mase la legile utilului şi simbolului.

Un monument este bun atunci când e făcut pe măsură şi când corespunde vieţii pe care trebuie s-o conţină. Singurii cronicari cari nu mint sunt monumentele şi măreţia 'timpurilor se judecă în virtutea templelor pe cari acele timpuri au ştiut să le înalte.

Dar să revenim la proporţionarea maselor. Tradiţia, această lungă experienţă, a selecţionat şi perfecţionat formele. Căci trebuie să recunoaştem că toate formele așa-numitei arhitecturi clasice nu sunt decât rezultatul unei mari răbdări, care a sintetizat şi simplificat formele până la maximul lor de utilitate şi de frumuseţe. Multe din aceste forme mereu copiate şi-au pierdut înţelesul. Dar analizate cu puţină bunăvoinţă şi curăţate de praful prostiei, toate vor relua o luminoasă realitate.

Cuvântul „clasic“ e prea limitat în obişnuitul său înţeles. Sub acest titlu se grupează în general arhitecturile greco-latine şi unele dintre derivaţiile lor. Această tălmăcire ni se pare eronată. A fi clasic, după părerea noastră, nu consistă în aplicarea dogmatică a unui stil, ci într-o anumită stare de spirit.

Elementele pe care trebuie să conteze arhitectul sunt tradiţia sau experienţa ancestrală şi problemele nouă pe care necontenit ni le înfăţişează viaţa. A fi într-o stare sufletească clasică înseamnă să n-ai pretenţia de-a nega trecutul, ținând totuşi seamă de exigenţele prezentului. Să fi clasic înseamnă să statorniceşti puntea care leagă vremurile duse de cele viitoare, înseamnă să reduci noile experienţe la adevărata lor scară, într-un cuvânt, a fi clasic înseamnă să respecţi trecutul şi să ai curiozitatea viitorului.

Cuvântul clasic nu trebuie să deştepte în noi imaginea unui fronton sau a unei colonade, ci o stare sufletească armonioasă fără impertinenţa novatorilor şi sărăcăcioasa uscăciune a arheologilor. Toate stilurile au cunoscut artişti clasici iar în așa-numitele stiluri clasice au fost oameni totalmente lipsiţi de acest echilibru sufletesc.

Ritmul este expresia plastică a mișcării în infinitul mare si infinitul mic. Dintre toate arhitecturile, cea gotică este poate aceea în care rumul este cel mai aparent. In stilul gotic tot ce nu este ritm este exclus, sau foarte redus. Planul şi faţada, utilul şi simbolul se împletesc până la unitate. Totul este aşa de echilibrat şi de complect ca într-un sistem astral ; nimic care să nu fie necesar şi suficient.

Necesar şi suficient; iată divergenţa cu unele arhitecturi teoretice de azi cari rezolvă problema până la un grad necesar şi nu merg până la cel suficient. Ochiul cere corective şi mintea nu se lipseşte de simbolurile forţei, iar între necesar şi suficient e loc destul pentru toate erorile.

Ritmul emană din proporţie, proporţia din corpul omenesc ; s-ar putea zice deci că ritmul este proporţia la a doua putere sau că ritmul este proporţia mișcării. Dacă într-un plan gotic putem citi simbolul în forma crucii şi imensitatea bolţilor, galeriile, părţile lăturalnice, intercolonadele au totuşi ca punct de plecare corpul nostru. Faţada reproduce schema planului iar înălţimea e în raport direct sau geometric cu lungimea acestui plan ; distanţa dintre coloane cu acea lungime şi lărgime în raport cu lungimea ete, etc.

In rezumat, fie la un templu grec sau egiptean, la un palat sasanid sau babilonian, noi regăsim această structură tainică care este o condiţie pentru găsirea armoniei. Această structură nu este decât ritmul care poate fi considerat ca un comun denominator al tuturor arhitecturilor.

Prea lesne, seduşi de progresele ştiinţei şi de schimbările sociale, s-a crezut că arhitectura rupea ultimele sale legături cu trecutul. Dar omul se schimbă puţin, fiziceşte mai deloc, şi cu toate că lumea s-a micşorat graţie mijloacelor de comunicaţie, hotarele armoniei umane, dictate de legile fizice ale corpului nostru, sunt stabile, conținând veşnica preocupare a fericirii, care, la urma urmei, rămâne scopul primordial.