Despre tradiţie

Mărginind cuvântul tradiţie în câmpul imaginilor, îl fac să crească în acel al spiritului.

Universul este un tot organizat. Lumea se mişcă după anumite legi ; în acelaşi ritm se mişcă şi stelele şi inima oamenilor. Nici tradiţia nu este o stea nemişcătoare.

Întocmai cum ritmul naşte armonia, conştiinţa dă naştere tradiţiei, dar nu în chip imperios, căci „fiecare din noi a moştenit un lot de eroare“ (Catul) iar spiritul se împiedică prea uşor de lucruri pe care, din lipsă de experienţă, le crede statornice şi câteodată esenţiale.
Timpul este pentru întâmplări ceea ce noaptea este pentru monumente. El le reduce la trăsăturile lor esenţiale, aşa cum noaptea desenează monumentele în masele lor principale, întunecând particularităţile epocilor, ca să le rânduiască sub aceeaşi lege a proporţiei.

Dar iubim prea mult istoria pentru anecdotele ei, monumentele pentru pitorescul lor şi viaţa pentru micele ei satisfacţii ca să ne dăm seama că oameni şi lucruri se aseamănă ciudat de mult de întotdeauna.

Considerând ideea de „progres“, care a halucinat mai multe generaţii, nimic nu mai rămâne din ea, căci Marte a dovedit că inima omenească nu s-a îmbunătăţit, şi doar dacă progresul putea fi preţuit, era tocmai în acest domeniu. Şi ceea ce Marte nu putuse dovedi, săpăturile arheologilor au venit să ne completeze. Prin ele am aflat că în Babilon se ştiau, de mult, toate.

Dar ce este tradiţia ?
O regulă de viaţă ? O formulă ?
Nu.
Tradiţia este o adâncă nelinişte.

Şi ce este neliniştea, dacă nu făclia spiritului, dacă nu puterea care pune în mişcare conştiinţa.

Tradiţia este corectivul, care tinde să menţină spiritul în armonie. Tradiţia este conştiinţă. Spiritul încărcat de întunecime, al îndrăgostiţilor înverşunaţi de progres, a învinuit tradiţia că se aşează de-a curmezişul vieţii. Dar nu tot ceea ce e însufleţit de viaţă este frumos şi omenirea e împovărată de uscături.

Tradiţia selecţionează. Copilă a vremii, ea distruge ceea ce timpul n-a copt… Timpul, care statorniceşte victoriile şi înmlăştinează erorile.

Istoria ne învaţă că prezentul este o necontenită bătrânețe care plânge, cu lacrimi amare, o copilărie şi o tinereţe legendară, care au precedat-o pe scena lumii.
Orice s-ar spune, oamenii sunt mai umili decât o cred. Cei cari au zidit Partenonul, au lucrat cu simplicitate fără să-şi dea seama că n-au să fie întrecuţi de nimeni niciodată.
Am spus: tradiţia este o nelinişte care ţine spiritul treaz. Această nelinişte cuprinde în ea o mare parte de nevindecabilă nostalgie a vremilor de aur ale umanității.

Omul năzuieşte să fie întotdeauna asemenea închipuirii celei mai frumoase pe care şi-o formează despre el însuşi. Această imagine nu se găseşte decât în trecut.
Trecutul este întotdeauna legendă. Legenda este întotdeauna tinereţe, iar prezentul o dureroasă bătrânețe, în care spiritul se chinuieşte în asemuiri amare şi rodnice păreri de rău.

„Tradiţie“ nu înseamnă „reacţiune“.
Tradiţie înseamnă echilibru critic.

Tradiţia este pentru gândire ceea ce proporţia înseamnă pentru monument, dar în domeniul abstract al proporţiei nu se poate defini, ci doar sugera. Voi alege pentru aceasta un element sintetic al arhitecturii şi vom vedea cum el se desprinde din negurile istoriei, ca să se ridice în lumina de astăzi. Acest element va fi coloana, elementul cel mai nobil al arhitecturii, căci ea este statuia abstractă a omului, chip orb şi simplificat, care ne apare ca un simbol în verticalitatea sa.

La început, săpată în lemn, coloana apăru în grădinile Persiei, susținând baldachinul uşor al regilor, şi oglindindu-se în avuzurile sumbre. întruchipare a răbdării şi a veşniciei, ea se înşiră, în sălile hipostile ale Egiptului, în rânduri strânse, în mase largi şi granitice. Atena o redă soarelui. Acolo se învestmântă în caneluri, reamintind faldurile neprihănite ale rochiilor sacrificatorilor sau ale fecioarelor thesaliene. Un meşteşugar de candele funerare o încorona cu frunza de acant, atât de bogată în linii.

Romanii o adaoseră la triumful lor, Bizanţul la fastul religios.
Când civilizaţia antică se prăbuşi, oamenii şi coloanele căzură ; Renaşterea le ridică. Coloana urmează soarta oamenilor.

Greoaie, asemenea credinţei egiptene, uşuratică, trandafirie şi goală ca doamna de Pompadour, ea fu paznica tuturor templelor tuturor porticelor.

Coloana este de sine stătătoare, nesfârșită în formele ei, şi totuşi veşnic asemenea cu ea însăşi.

Legile fundamentale ale armoniei sunt statornice.
Orice proporţie, dobândită cu răbdare şi transmisă cu credinţă, este un semn care corespunde unui ecou interior.

Dar „Arta e lungă şi viaţa scurtă“. Visul, aşa cum şi-l închipuie vulgul, ascunde lenevie. Dacă voim să fim noi, adică tineri prin spiritul nostru, să fim asemenea coloanei… acestei imagine subtile a noastră.

Tradiţia nu este, poate, decât chiar viaţa însăşi care se reînnoieşte fără ca să se schimbe, asemenea mersului stelelor, bătăilor inimii şi valurilor mării.