Argintării

În casele mari din Moldova, care mai toate şi-au închis acum obloanele în semn de doliu şi uitare, în acele locuinţe încăpătoare unde jocurile copilăriei noastre se desfăşurau cu veselie, samovarul, cu primul vânt de toamnă, lua o însemnătate covârșitoare.

Aşezat într-o firidă cam în mijlocul unui perete al marelui salon care se termina în hemiciclu, păzit într-o hieratică atitudine de două înalte sobe cu coloane de orgă, care ţineau isonul cu focurile ce ardeau o iarnă întreagă, samovarul nu-şi înceta şoaptele ca o continuă rugăciune.

În mijlocul nopţilor fără somn, care ne înspăimântau atâta cu șuieratul vântului şi zgomotele din coşuri, auzeam adesea paşii bunicii îndreptându-se spre samovar, pentru a-şi face un ceai. Trecând pe lângă noi, ea ne certa încet, spunându-ne că numai persoanele în vârstă au dreptul să vegheze. Dar ea ştia prea bine că nouă ne era frică de crengile ce băteau în geamuri, de vântul care se supără, de lupii ce urlau adesea în jurul grajdurilor şi se plimba pe lângă paturile noastre pentru a ne linişti şi, poate, pentru a nu se gândi prea mult la toţi acei care în fundul grădinii erau grupaţi într-un singur cavou.

Şi până când albastrul închis al dimineţii nu se ivea după perdele, singurele lumini din casă erau candela slabă a icoanei şi cărbunii aprinşi ce aruncau o lumină rumenă prin gratiile samovarului.

Acel samovar era de argint, de o dimensiune neobişnuită, şi bogat ornat de sinuozităţi baroce. El avea în acea casă simplă o notă aparte de lux şi bogăţie. Printre stofele decolorate ale perdelelor şi ale mobilelor, în mijlocul acelui decor fără o umbră de pretenţie, în care o etajeră de cărţi, legate în piele, punea o notă aurie a titlurilor, printre portretele în caftane şi chipuri de vlădici înconjurat de un cerc de fotografii şi dagherotipuri cu doamne în crinolină, enormul samovar apărea ca o statuie sintetizată a lui Buda.

În casă, zeitatea lui era necontestată şi bătrâna Anica, care mirosea a tutun, venea de mai multe ori pe zi să îngrijească de el. Făurit în forma unei piramide octogonale, cu vârful în jos, fiecare faţă lucie a samovarului oglindea câte un colţ din salon sau câte o fereastră. Şi noi urmăream pe netezimea argintie mersul iernii cu gerul şi ninsoarea şi stăteam adesea ore întregi privind gravura animată a crengilor negre bătute de vânt. Iar seara, soarele punea adesea pietre scumpe în volutele cozilor de sirene care suportau volumul piramidei. Fructe ornau capacul şi un măr îl isprăvea ca o cheie de boltă. Capete de himere dădeau prilej mânerelor să se sudeze în dezordinea părului lor, iar un delfin cu gura larg deschisă slujea de robinet.

Tot secolul al XVIII-lea îşi concentrase aici fantezia şi toate motivele pe care eram obişnuit să le văd în piatră în parcul din Versailles sau în Belvederul de la Viena erau reproduse şi combinate la o scară mică în jurul acestui samovar monumental, dar al unei mătuşi măritată în Rusia.

Din aceeaşi materie cu samovarul, era o mică oglindă tot de argint, care se găsea pe masa de toaletă a bunicii.
Era un oval graţios, prevăzut pentru chipuri de femei. Pe dosul ei o Venus, purtată de nori şi împinsă de vânturi, era înconjurată de chipuri de-abia schiţate de semizei. Minerul era un corp gol de femeie a căror braţe deschise purtau cercul oglinzii. Am aflat mult mai târziu când persoanele în vârstă nu se mai sfiau de mine, că acea oglindă, dar de nuntă de demult, avea o ciudată poveste.

Se zice că acest obiect profan s-ar fi găsit cam pe la 1720 în chilia fratelui Ivan dintr-o mânăstire din Kiev, că părintele Ivan, maestru argintar, cunoscut în toată împărăţia ţarilor, de la Novgorod până la Petersburg, de la Sevastopol la Arhanghelesc, ar fi fost gonit ca un învins al lui Satana […].
În zorii zilei în care, în faţa adunării cucernicilor el trebuia să fie afurisit, fratele se lăsă cu o coardă de-a lungul marelui zid de incintă, ieşind prin fereastra paraclisului şi cu toiagul în mână şi cu câteva obiecte de argint legate într-o batistă de mătase persană, o luă la drum îndreptându-se spre Moldova cea primitoare. Soseşte la Iaşi şi lucrează o viaţă întreagă pentru biserici şi mânăstiri, trimițând până în Lehie obiecte profane sau sfinte. Ca toate lucrurile care intră în viziunea zilnică şi prin obişnuinţă îşi croiesc un drum aparte şi misterios în noi, samovarul şi oglinda din casa bătrânească mă obişnuiseră să privesc cu atenţie obiectele de argint care, graţie acestui material maleabil, luciu şi discret pun nota de intimitate în umbra interioarelor. Când îmi aduc aminte de arhaicele locuinţe pe care le-am apucat cam pe sfârșite, cam pe vremea aceea când bunica nu se mai slujea de oglinda fratelui Ivan, bănuind prea bine progresele ruinei pe faţa ei obosită, singurul lux, singurul semn al bogăţiilor pierdute şi al măririlor apuse erau acele obiecte de argint nealterate de timp, care prindeau încă în luciul lor răsfrângerea târzie a razelor palide ale ultimelor zile bune.
În paraclisul parcului, care a devenit de atunci biserica satului, un policandru de argint, care fusese lucrat tot prin secolul al XVIII-lea, desfăşura asupra credincioşilor în lumina blândă a luminărilor de ceară fantasmagoria unui motiv de balauri şi de şerpi care ieşeau din stufişuri dese de acante. Dar în jocul bogat al maselor sinuoase şi în fantezia mai vie şi în modelajul mai nervos al figurilor, se simţea vibraţia unei alte obârșii. Elemente siriace şi bizantine, cu reminiscenţa renaşterii italiene, erau întrebuinţate cu vervă generoasă. Am aflat că acest policandru fusese lucrat la Moscopole, oraş astăzi dispărut, care jucase un rol de seamă în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea în Peninsula Balcanică şi era unul din centrele cele mai de seamă ale aromânilor. Dar asta trebuiam s-o aflu mult mai târziu. Pe vremea când mă duceam la slujbă şi mă distram în contemplarea policandrului de argint al paraclisului bunicilor, spiritul meu proceda prin analogii simple şi comparaţii naive. De aceea poate că-mi este memoria atât de limpede în ceea ce priveşte amintirile de atunci, care se suprapun adesea cu precizie imaginilor recente ale zilelor mult mai apropiate. Fără să ştiu, simţisem, percepusem cele două curente mari care trebuiau mereu să lucreze asupra imaginaţiei moldoveneşti, una venind din regiunile calde şi generoase ale bazinului mediteranean, cealaltă venind cu crivăţul şi iarna şi vânturile uscate de vară dinspre nord şi răsărit. La contactul acestor obiecte casnice mi-au venit primele intuiţii ale depărtatelor civilizaţii ale căror ultimi şi tardivi moştenitori ne găseam.

Samovarul baroc îmi povestea despre secolul lui Ludovic al XIV-lea cu fantasmagoriile sale mitologice, oglinda îmi atrăgea atenţia asupra graţioaselor licenţe ale acestui secol, pe când arta mai grea, mai capricioasă şi mai vioaie a policandrului mă făcea să înţeleg generozitatea meridională cu abundenţa ei de motive.

Şi chiar acum când mă plimb prin muzee, împart în două categorii mari obiectele de argint : cele din familia samovarului şi cele din familia policandrului.
Aceste obiecte, lucrate pentru tainele slujbei sau intimitatea caldă a vieţii de fiecare zi, au într-un muzeu aspectul unor rămăşiţe scăpate dintr-un incendiu.

Din fericire, mai toate bisericile noastre vechi păstrează odoare de argint, câteodată aurite, ce sunt exemple variate ale artei subtile ale argintarilor. Dacă foarte multe din aceste exemple au fost executate în străinătate, putem spune că românii au fost un factor hotărâtor în această breaslă.

Nu vorbesc însă de acele câteva ateliere răzleţe care cu siguranţă trebuiau să existe prin harnicele noastre mânăstiri de altădată, nici de cei câțiva artişti profani care s-au stabilit în oraşele noastre. Vreau să vorbesc de o categorie mare de români, care au trăit o viaţă aparte şi intensă în Peninsula Balcanică şi care în toate direcţiile activităţii artistice au dat dovadă de pricepere şi muncă […].

În contact mai direct ca noi cu Orientul şi trăind în acea Peninsulă Balcanică în care obiectele de lux şi în genere podoabele au fost totdeauna în floare, românii macedoneni puteau să dezvolte în acea artă calităţile lor de fineţe, de gust şi de inteligenţă inventivă.

Obiectele la care lucrau aromânii se împart în patru categorii :

• Podoabele pentru femei, adică centuri ţesute în fir de argint cu paftale în formă de scoici, migdale sau ace etc., diademe înflorite care se împleteau în frumuseţea părului, piepteni înalţi, cercei, brăţare grele şi, în fine, toate ţesăturile în fir de argint.
• Obiectele casnice : casete cu imagini în relief sau ornamente geometrice, vase, cupe, pahare, tăvi, linguri, ceşti, într-un cuvânt tot ce trebuie pentru ornarea unei case bogate, tot felul de suporturi pentru ceşti şi mai ales pahare. La toate acestea se adaugă şi lucratul ramelor.
• Vestminte, obiecte şi podoabe bisericeşti. În această a treia categorie obiectele cele mai cunoscute, nu numai la noi, dar în lumea întreagă, sunt legăturile grele şi bogate ale evangheliilor şi adesea reprezentări din subiectele bibliei. în aceste legături se vede mai bine ca oriunde desfăşurarea fanteziei aromânilor. Tot ei lucrau, la fel cu ruşii, îmbrăcămintea icoanelor şi cununilor de sfinţi. Erau meşteri mari în cizelatul sfeşnicelor, candelelor şi policandrelor. în aceste obiecte aveau ocazia să arate virtuozitatea lor plastică, a căror vervă a rămas mereu vie şi inventivă.
• Obiectele de găteală şi uz războinic. Orientul a introdus în Europa obiceiul armelor ornate, uneori chiar bogat ornate. Armele făceau parte din găteala unui bărbat de soi şi îşi scuzau uzul prin frumuseţe. Mânerele de spade sau de iatagane, tecile de catifea cu aplice de argint, prăselele şi încingătoarele, zăbalele cailor, în sfârșit tot ce putea da unui ostaş aspectul unui semi-zeu. Toate hainele lor cu bolerouri şi găetane de argint aveau cât mai mulţi nasturi împletiţi în fir. Şi în această enumerare nu trebuie uitate minunatele tabachere şi mânerele bastoanelor. Într-adevăr, orice obiect intra în mâinile lor miraculoase devenea lux. Ca magicienii vechiului Egipt, care aveau darul să transforme obiectul cel mai umil în giuvaer, ei făceau din lucrurile cele mai uzuale mici opere de artă, care s-au împrăştiat pe tot întinsul lumii.

Momentul de înflorire al acestei arte a argintului a fost pentru aromâni secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Acest moment prielnic pentru toate ramurile artei în Europa a dat peste tot buni argintari. Probă este samovarul bunicii.

Dealtfel, în epoca Renaşterii, Benvenuto Cellini, giuvaergiu de meserie, se mândrea şi el cu lucrarea argintului. În epocile de mari reuşite n-au fost hotare între breslele de meseriaşi şi artişti.

Centrul principal al aromânilor pare a fi fost Moscopole, azi dispărut, oraş de 60 000 locuitori, care avea o academie, tipografii, fabrici de covoare, de argintărie şi care peste toate acestea avea biblioteci renumite. […]
Pe urmă venea Cruşova, ai cărui locuitori erau cunoscuţi pentru gustul lor. Ei au deţinut mult timp în Peninsula Balcanică rangul întâi printre argintari. Mai toate casele mari de argintari din Salonic erau ţinute de ei. Pe urmă venea Nevesca, Bitolia şi Selişta. Aromânii rivalizară repede cu veneţienii, punând stăpânire, cu industria lor, asupra întregii peninsule.

[…] Trăind în haosul de popoare al Peninsulei Balcanice, în contact şi cu Extremul Orient, dar şi cu Italia, trăind o viaţă aspră şi eroică din pricina vrăjmăşiilor multiple, trăind totuşi sub binecuvântarea cerului generos al bazinului mediteranean, această rasă excepţională a lucrat în toate ramurile constructive şi este foarte probabil că în viaţa actuală a artei noastre ei o să mai aibă mult de spus. Am insistat însă asupra breslei argintarilor, căci, după cât mi se pare, lucrarea metalelor preţioase este una din îndeletnicirile lor favorite. În mod general, argintăria la noi şi la aromâni a urmat, în ornamentaţia lor, pictura şi arhitectura. Argintarii făceau în mic pentru intimitatea casnică gustul vremii, precum făcuse fratele Ivan cu oglinda bunicii, precum făcuse meşterul anonim al samovarului din casa veche.