Brâncoveanu sau izbânda oltenească

După lungul şir de străduințe, după înceată şi trudită sforţare a plasticei româneşti în căutarea unei expresiuni mai largi şi mai bogate a însuşirilor noastre, după lunga căutare a unei ieşiri din hotarele ermetismului Bizanţului Paleologilor, epoca de izbânda deplină a Brâncoveanului ne apare ca un surâs târziu care exprimă odihna după reuşită, şi liniştea conştiinţei culegând roadele suferinţei. În arta brâncovenească se mărturiseşte pentru prima oară făţiş iubirea de viaţă. Până atunci mai toate operele de artă care se ridicaseră sub formă de biserici răzleţe ori de mânăstiri nu erau decât rugăciuni fără cuvinte care în severa lor simplicitate înjghebau armonii născute din faldurile cele mai adânci ale unor gânduri cucernice. Până la Brâncoveanu, afară de prea puţine excepţii, numai bisericile se zideau cu grijă, toate celelalte nu erau menite să dureze. Singura instituţie care se îmbrăca în veșmântul veşniciei era biserica. Iar voievodatele româneşti, pentru a se împotrivi nimicirii, se răzimau de această instituţiune. Viaţa fiind considerată ca o lungă luptă cu răgazuri prea puţine, nimeni nu se gândea să-şi înalţe palate şi să planteze parcuri, sub umbrarul cărora să înflorească esteticile subtile şi efemere ale grădinăriei. Iar într-un spaţiu relativ foarte redus, cu materiale modeste şi cu meşteri nu totdeauna pricepuţi, visul bizantin îşi desăvârșea ultimele râvne.

Lipsa de varietate a temelor ţinea spiritul creator înlănţuit şi lipsa de mijloace limita dezvoltarea acestor teme. Arhaismul stăpânea gândul artiştilor şi imaginaţia se irosea în căutarea unor subtilităţi de proporţie ori de construcţie.

Epoca brâncovenească apare pe cerul mohorât al istoriei noastre ca un şir de arcade graţioase şi zvelte. O nebănuită vervă, o veselie în interpretarea motivelor decorative, o eleganţă nepăsătoare, o uşurinţă în găsirea soluţiilor, într-un cuvânt acea stăpânire surâzătoare de sine care seamănă cu indiferenţa, acel spirit armonios care provoacă expresia frumuseţii ca din întâmplare, toate aceste simptome ale unei vremi mari de înflorire stigmatizau epoca brâncovenească.

La sfârșitul veacului al XVII-lea s-au întrezărit la noi unele mari posibilităţi care dealtfel nu s-au realizat ulterior, iar arta în Muntenia trebuia să apună, lăsând mănăstirea Văcăreşti ca un testament suprem pe care vom încerca să-l descifrăm altădată. Şi deoarece acest lung şir de ani a domniei ultimului Basarab e atât de însemnat în dezvoltarea sufletului românesc din cauza tuturor drumurilor croite spre viitor pe atunci şi atâtor punţi aruncate spre ideal, vom încerca să analizăm măcar câteva din cauzele acestei reuşite care a îmbogăţit România întreagă şi mai ales pământul Olteniei.

Când pe cerdacul de la Mogoşoaia vezi pierzându-se în zare şerpuitul leneş al Colentinei sub mersul încet al norilor de vară, când vezi la adăpostul bolţilor uşoare câmpia Munteniei întinsă până la luciul apei în sclipirea luminii de amiază ori al apusului târziu, având ca hotar al impreciziei sale vaporoase colonada în torsadă cu arcuri în acoladă ale acestui cerdac, îţi vine uşor să-ţi închipui domnia lui Constantin Brâncoveanu, ca un lung şir de ani neliniştiţi. în care belşugul era în ţară de la conac până la bordei. Când te plimbi din sală în sală în luminosul palat al Mogoşoaiei, sau îţi urmezi gândurile de-a lungul veselei armonii a colonadelor suprapuse de la Hurez, epoca magnificului domnitor îţi apare ca o vreme de aur, în care vase veneţiene încărcate cu mătăsuri, cu argintării, cu mobile şi giuvaere, acostau la porturile Dunării ca împinse de vânturi prielnice, caravelele spaniole şi caiacurile din Orient aduceau miresme şi bogăţii, că o lină bunăvoie domnea în ţară, că voievodul înecat în haine catifelate şi cu mâinile încărcate cu inele, șezând pe jilţuri de fildeş, făcea dreptate norodului şi împărţea daruri boierilor sârguitori.

Privind la migăleala sculpturilor florale ale foişorului de la Hurez, ori la bogatele picturi din lăuntrul bisericii în care, domnitori, coconi, doamne şi domniţe, îmbrăcate în veşminte de aur ca acelea ale Măriei de Mangop, venită pe vremuri din Bizanţ, se ridică în jocul închipuirii o lume de legendară fericire asemuitoare încântătoarei fantasmagorii a celor o mie şi una de nopţi ale lui Harum-al-Raşid.

Dacă deschidem însă istoria neamului la pagina ultimului Basarab, vom vedea ce pripite sunt deducţiile prea simple. Din problemele umane nimic nu-i simplu. Domnia lui Brâncoveanu a fost într-adevăr o lungă împotrivire în contra soartei, o luptă de fiecare zi, de fiecare ceas, pentru a menţinea în mijlocul celui mai periculos joc politic cea mai şubredă înjghebare de stat. Având de furcă cu state vecine care erau puternice imperii, având de ţinut în hăţuri boierimea veşnic indisciplinată şi neliniştită, având ca partener periculos şi bănuitor pe Mavrocordat Exaporitul, care încurca jocul diplomatic din Constantinopol, având a domni peste o ţară care era mereu scena bătăliilor împărăţiilor vecine, de ce oare estetica acelei vremi ne apare ca o luminoasă născocire a fericirii ?

Oricât ne-am crede de izolaţi în istoria noastră, oricât ne-am simţi de izolaţi din punct de vedere geografic, noi am fost mult mai mult în funcţia civilizaţiilor hotarnice decât ne închipuim. Miron Costin spune undeva că nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremuri. Frumoasă vorbă, care ne-a fost transmisă ca ecoul unui suflet dezamăgit. Dar să privim această spusă bătrânească cu ochii criticii. Nu omul înainte de toate, ci oamenii sunt sub tirania vremurilor, dar oamenii, adică societăţile nu sunt şi ele la rândul lor acelea care fac ca vremurile să fie într-un fel sau într-altul ? Şi secolul lui Ludovic al XIV-lea, secolul clasicismului integral şi al seninătăţii estetice, secolul care domina Europa de pe terasele de la Versailles şi care se pierdea în veselia din Veneţia, secolul acela care a fost a doua renaştere trebuia neapărat să nu ne atingă ? Chiar dacă arhitectura lui Mansard, muzica lui Glvick şi pictura lui Lebrun nu trebuia să ne parvină, ecoul academicelor festivităţi din jurul bazinului lui Apollo nu se putea să nu ne revină prin Italia, prin Constantinopol şi chiar prin Austria. Toată Europa trăia pe atunci sub farmecul unei armonii care nu ne-a fost străină şi care l-a făcut pe Constantin Brâncoveanu să-şi înzestreze ţara cu atâtea mânăstiri, împodobindu-şi domnia ca nici un altul.

Pentru prima oară, pe vremea lui Brâncoveanu, arhitectura religioasă pare a trece, dacă nu pe planul al doilea, dar în orice caz pe un plan de aceeaşi importanţă ca arhitectura laică. Să lăsăm de o parte palatul din Potlogi, din Mogoşoaia, cel dispărut din Bucureşti şi din Brâncoveni, dar să luăm opera cea mai de seamă a domnitorului, Hurezul. În dezvoltarea arhitecturii bisericeşti propriu-zise nu vedem un progres real faţă de epocile precedente. Biserica în planul general şi în înfăţişarea totală se integrează totului plastic fără a domina.

Această constatare este simptomatică când ne dăm seama cu ce grijă şi cu ce fantezie au fost lucrate şi concepute casele domneşti, egumeneşti şi chiliile. Bineînţeles că însuşirile decorative şi acea uşurinţă în tălmăcirea sentimentelor şi a sensibilității se regăsesc şi în arhitectura bisericilor. O plimbare prin ţinuturile Olteniei şi mai ales în Vâlcea ar exemplifica pe larg această afirmaţie. Dar pentru prima oară în arhitectura noastră se dă o însemnătate mai mare locuinţei, pentru prima oară cuvântul „palat“ pare a se justifica în întrebuinţarea lui la noi.

Numeroasele legături ale familiilor boiereşti cu Veneţia şi cu alte oraşe italieneşti, şi mai numeroasele legături cu Constantinopo-lul, unde viaţa se europenizase şi unde modele din Occident nu rămâneau fără efect, dădeau prilejul boierimii româneşti să intre în contact cu mentalitatea specifică ,a timpului. Altfel nu s-ar explica nici personalitatea lui Brâncoveanu şi mai puţin aceea a lui Cantemir.

Noi am spus în repetate rânduri că cea mai sinceră cronică a unei epoci e cronica clădită, adică totalitatea monumentelor unor vremuri, totalitate din care se exprimă însuşirile unui suflet colectiv. Cum se împacă această părere cu lipsa de paralelism între imaginea domniei lui Brâncoveanu şi realitatea istorică a acestei domnii ? Răspunsul totuşi poate fi dat în perfect acord cu teoria enunţată. Estetica, fie a arhitecturii, fie a celorlalte arte, a vieţii pur spirituale, e o transpunere pe un plan mai abstract şi mai sensibil, nu este o înregistrare directă asemuitoare aceleia unui seismograf pentru mişcările pământului. Râvnele şi idealurile unei vremi nu sunt în raport direct, nu sunt consecinţele directe ale unei vremi, ci fac parte dintr-o totalitate complexă de cauze din care cea anunţată mai înainte este una. Râvnele şi idealurile morale ori estetice, dealtfel interdependente, ale unei epoci, rămân ca expresia superioară şi degajată în bună parte de contingentele directe, rămân ca o evadare a sufletului dincolo de hotarele zilnicelor trude, întruchipând imaginea ideală pe care fiecare generaţie o visează despre ea însăşi.

Pe când ceilalţi voievozi sunt cu preocupări estetice numai în funcţia credinţei, Brâncoveanu pare a fi primul care face pe pământul românesc „artă pentru artă“. Religia, nemaiavând exclusivitatea drepturilor asupra formaţiei intelectuale, estetica noastră liberată de ermetismul religiozităţii pure, regăseşte vechile poteci păgâne ale iubirii de viaţă fără alt scop decât însăşi această neţărmurită iubire.

Şi atunci instincte şi intuiţii, reţinute de aspra concepţie monahicească a plasticei noastre religioase, înfloresc cu o neaşteptată bogăţie şi acea cunoştinţă şi dragoste a poporului pentru lumea vegetală cuprinde coloanele şi catapetesmele în motive bogate de o variaţiune necunoscută până atunci la noi. Căci nu mai e vorbă de ornamentaţia aproape gravată numai în piatră de obârșie sârbească. O bogată sculptură ornamentală se dezvoltă, influențând toată „modenatura“ arhitecturii noastre, iar pictura primeşte şi dânsa o ultimă înviorare.

Brâncoveanu a depăşit cadrul programului constructiv al predecesorilor lui. La dânsul, ca şi la prinţii Renaşterii, credinţa este o temă, aş zice chiar un pretext creator şi nu un scop ultim, o rugăciune devenită formă. Care a fost partea personală a domnitorului, care a fost a vremii, care a fost a numeroşilor lui colaboratori, e greu de spus. S-ar putea deduce însă, după toate cele ştiute, că oricât ar fi trăit Brâncoveanu sub apăsarea vremilor, a fost conştient de aceste vremi, înţelegător al epocii în care trăia, transmițând prin înalta lui personalitate întregii societăţi pe care o cârmuia cu atâta adâncă cunoştinţă a oamenilor armonia superioară a celei mai strălucite vremi pe care a trăit-o poate în mod unitar vechea Europă.

Brâncoveanu a lărgit cadrele preocupărilor noastre, şi, din această cauză, a trezit posibilităţi nouă, a dat pretexte creatoare, ceea ce este pentru noi suprema însuşire a unui domnitor. Cu Brâncoveanu arta românească iese din lunga ei eră arhaică. Arta brâncovenească este pentru noi semnul că există undeva în lumea formelor şi a ideilor o ţară a făgăduinţei unde se vor realiza însuşirile noastre artistice dintre care atâtea dorm încă în somnul lor letargic cum dorm în munţii încă nespintecaţi în somnul lor inform coloanele viitoarelor peristiluri, ce-şi vor arunca umbra pe pământul ţării noastre. Epoca brâncovenească este o platformă de unde inspiraţia îşi poate lua zborul, epoca brâncovenească conţine în spiritul legilor sale un program de realizări pentru mai multe secole.

Când analizăm operele acestei epoci de izbânzi, şi aruncăm pe urmă o privire asupra secolelor premergătoare, vedem îndată că perioada brâncovenească este aceea în care sufletul românesc a intrat în stăpânirea posibilităţilor sale creatoare. De aceea domnia brâncovenească este mai mult decât un simplu capitol al evoluţiei noastre ; ea începe o eră nouă în care mai trăim, ea însemnează începutul maturităţii noastre artistice. Pe când izbânda lui Ştefan cel Mare cu aproape 3 secole mai veche păstrează frumuseţea unui chip cu ochii închişi şi buzele lipite care niciodată n-o să mai grăiască pentru a-şi spune taina, sufletul vremii brâncoveneşti s-a integrat cu vremile de azi şi operele lui trăiesc, nu ca realităţi arheologice, ci ca măreţe decoruri ale vieţii mereu reînnoite, neştiutoare de morminte.