Case domneşti şi boiereşti

Sunt case care iau valoarea unei fizionomii ale căror amintiri ne urmăresc, ale căror ferestre deschise spre grădini ne-au rămas în memorie ca o privire. Şi nu e de mirare ca să fie aşa.

Zidită pentru adăpostirea unor oameni care au făcut-o, după placul şi pentru nevoile lor, înfățișând decorul zilnic al vieţii de toate zilele şi fiind hotarul firesc al unui grup uman strâns unit prin legăturile intimităţii, casa capătă un suflet, pe care adesea nici schimbarea de proprietate nu-l poate alunga. Sunt case cu un suflet viu, sunt case triste de nu prea ştii de ce, sunt case care au murit, sunt ruina în care se mai adăposteşte un gând, sunt case întregi în care nici o licărire de viaţă nu mai poate lua fiinţă, sunt case care au străbătut veacuri într-o veşnică tinereţe şi sunt case noi, care sunt moarte. Casa este decorul în care se vor desfăşura destine, în care conflictele se vor ivi şi drame îşi vor căpăta deznodământul. Dar pe când decoratorul de la teatru cunoaşte textul piesei dinainte, arhitectul face un decor pentru un text necunoscut. Pe când la teatru, decoratorul creează decorul unei acţiuni precise şi definite, arhitectul pune premisele unui viitor ipotetic.

Una din erorile comune arhitecturii bucureştene este tocmai aspectul teatral care dă locuinţelor capitalei noastre o înfăţişare artificială. Casa trebuie să fie înainte de toate un adăpost închis şi nicidecum o lanternă străvezie, care trădează trecătorului maniile şi prezumţiile dinăuntru.

Casa poate fi un decor, dar un decor ermetic. De aceea vorbeam de fizionomie.

Într-o casă în care am trăit mulţi ani de-a rândul, casă mare şi pe atunci aproape părăsită, îndepărtată de stradă printr-o curte spaţioasă, deschizându-și apartamentul tăcut spre o grădină umbrită şi bogată în buruieni, casa care fu domnească având mari saloane goale cu oglinzi până în tavan, am înţeles că o locuinţă compusă cu înţelepciune şi simplicitate este o temă care poate fi oricând reluată de viaţă, o temă care, indiferent de modă, poate fi dezvoltată, o temă care e şi în sensul şi în ritmul ascuns al vieţii.

Când revăd în minte acel vechi palat bucureştean, care a rămas singur şi înstrăinat în Calea Victoriei, odată cu casele tăcute şi armonioase în tristeţea lor de la Iaşi, care se înşiră de-a lungul străzii Carol până în Copou, când îmi reamintesc acele case româneşti de acum o jumătate de veac, nu pot să nu mă gândesc la teatrele greceşti, al căror decor de piatră sau de marmoră nu era decât indicaţia unei armonii pentru comedii sau pentru drame. Fără a merge până la anonimul acestui exemplu, e bine să-l avem în minte, căci destinului nu-i place să fie contrariat prin indicaţii prea precise. Indicaţia unei armonii, iată ce trebuie să fie o casă, iată ceea ce urmăreşte mentalitatea modernă, iată ce au fost vechile locuinţe româneşti într-un mod desăvârșit. Precum teatrul antic limita orice tragedie în spaţiu prin jocul înţelept al câtorva linii, tot aşa şi casa, prin înjghebarea volumelor şi limitarea vieţii familiare, pune, fără preciziuni supărătoare şi excese de imaginaţie, premisele dramei atât de diverse în monotonia vieţii de toate zilele. Precum teatrul grecesc prezintă un ecran unic multiplelor piese care se vor juca pe el, tot aşa şi casa trebuie să fie schema vieţii mereu reînnoite. Altfel, o să se întâmple ca pe scenele noastre moderne. Se va simţi nevoia de continue schimbări până la distrugere. Casele albe şi cu ornamente puţine de acum o jumătate de veac, cu ferestrele lor mari şi gânditoare, cu scările lor largi şi camerele dispuse cu judecată sunt mai uşor de locuit decât multe case moderne, căci mobila îşi găseşte locul, intimitatea un adăpost şi viaţa o desfăşurare armonioasă. Iar viaţa, trecând prin ele, le-a făurit un suflet cu tainele lor, cu nostalgia lor, cu amintirile lor. Cine nu s-a simţit urmărit, trecând prin văile Moldovei, de lunga şi adânca privire a unei case boiereşti, părăsite, care nu mai este decât hanul ciorilor şi al vântului ; cine n-a trecut prin faţa unor case din cartierele vechi ale Bucureştiului, care parcă aveau ceva de povestit. Cine n-a simţit în uliţele laşului personalitatea caselor boiereşti care, în mizeria lor actuală, păstrează încă taina unor străbune păcate şi a unor vechi mândrii.

Cubice şi adesea greoaie, cu ferestrele din traveele mijlocii în arcade, cu ferestrele uşii de la parter deschizându-se pe o terasă, care se continuă printr-o grădină cu havuze şi trandafiri, cu un portal pentru sosirea trăsurilor, cu un hali mare şi scări monumentale, cu lenevia dulce a marilor încăperi ce se urmează, ele au păstrat parcă în ecoul părăsirii lor versurile lui Eminescu:

                    „Trecut-au anii ca norii lungi pe şesuri.” 

De fiecare dată, când sosesc sau când plec din Iaşi, mă izbeşte mândra siluetă a mânăstirii Frumoasa. Din orizontalitatea zidului de pază se desprinde cubul alb al fostei case domneşti […].

Cele trei ferestre din mijloc sunt arcate şi despărţite prin pilaştri. Raportul plinurilor şi golurilor e în favoarea plinurilor. Subasmentul muşcă adânc în coastă dealul care pe vremuri era acoperit de un parc. Armonie şi putere, linişte şi mândrie, intimitate şi pace, iată ce poate emana dintr-o proporţie reuşită. Că doar atât e acolo. Nici un ornament, nici măcar bogăţia vreunui material. Ferestre înalte într-un zid alb ; iată casa domnească în care prinţul de Lign venea să se întreţie pe greceşte cu domniţa lui Vodă Mavrocordat. Nu departe de mănăstirea Frumoasa, care îşi merită pe deplin numele, se găseşte vestita Cetăţuia, ctitoria lui Duca Vodă. La adăpostul unor ziduri de apărare, cu turle de veghe, se înalţă, lângă biserică, Casa Domnească. Locuinţa are o înfăţişare arhaică. Aproape un veac de la locuinţa dintâi. După aspect ar putea fi zece. Două cerdace puţin spaţioase, ferestre mici cu profile gotice, apărate de zăbrele, uşi greoaie, bolţi aparente. Numai sala cea mare are bolţi curat gotice de o foarte bună execuţie. Ai putea să te crezi într-un castel în Franţa. Pentru a putea fi mai bine adăpostită de zidurile cetăţii, casa e zidită în lung. Caracterul defensiv al casei contribuie la atmosfera ei de tristeţe ; toate stăruinţele restauratorilor n-au ajuns să gonească dintr-însa sufletul ursuz şi amar al tragicului domnitor.

Pe când laşul era chiar pentru străini un strălucit subiect de mirare şi de admiraţie, în Muntenia, sub domnia lui Şerban Cantacuzino şi mai ales a lui Constantin Brâncoveanu, locuinţele româneşti găsiră deplina „lor expresie. La mănăstirea Comana se găseşte schiţat, în proporţiile şi motivele cerdacului, tot programul estetic al lui Brâncoveanu, program aerian, spiritual şi în acelaşi timp bogat şi de o diversitate ornamentală plină de fantezie.

Sub Brâncoveanu, stilul românesc trebuia să se dezrobească de legile geometrismului ermetic. Sub Brâncoveanu, toate însuşirile noastre, toate posibilităţile noastre plastice au ieşit pentru un timp din umbră.

În parcul de la Mogoşoaia, pe malurile Colentinei, nu departe de o moară care e aşezată lângă şoseaua Târgoviștei, într-o atitudine de Narcis, e un palat care n-are pereche în tot întinsul Ţării Româneşti.

Aşezat pe lungile sale terase de cărămidă tăiate prin trepte de piatră, palatul aduce aminte de casele graţioase de pe canalul Grande. Din materialele simple, casa strălucitului domnitor, fără bogăţii adăugate şi fără fastul împrejmuitor, are în singurătatea ei o surâzătoare gravitate. Nici gondole, nici campanile, doar o barcă de pescar, doar şesul Munteniei cu jocurile sale de lumină, cu cerul său înalt şi cu fiorul apusurilor de soare. Faţadele corespund cu cele patru puncte cardinale. Intrarea care dă spre curtea pătrată, în care se deschideau pe vremuri casele slugilor, bucătăriile, grajdurile, şi casele ostaşilor, e aşezată spre răsărit. Un cerdac, care aduce aminte de cel de la Comana, se desprinde energic pe netezimea faţadei de cărămidă. Numai rampele şi capitelele sunt săpate în ornamente florale de o bogăţie barocă cu reminiscenţe orientale. Pe bolţi, filigrame persane rămân din vechea decoraţie. Faţada dinspre apus e cea care priveşte spre ape.

Acolo anonimii arhitecţi au desfăşurat virtuozitatea lor. Două intrări, care duc două balcoane acoperite printr-o înaltă arcadă în semicerc, înaintează puţin pe planul faţadei, încadrând prin zveltele lor volume motivul central al logiei. Aici înrâurirea veneţiană e vădită. Dar interpretarea liberă, ornamentaţia plină de sensibilitate şi originalitatea cu care s-a înţeles sculptura pietrei rămân ale noastre. Elementele clasice şi orientale sunt contopite într-o vervă barocă. Capitelele corynthiene de o interpretare cât se poate de liberă, coloanele torse, floarea soarelui de pe baze, delfinii, vasele cu flori şi, în sfârșit, stema Munteniei, toate sunt prinse de aceeaşi vervă, toate sunt executate cu aceeaşi libertate, cu aceeaşi viaţă, cu acelaşi entuziasm.

Capete de monştri marini suportă bolţile uşoare ale cerdacului. Aci e inima casei, aci e răcoarea şi umbra dimineţii, lumina mai blândă de după-amiază, de aci se vede globul de aur al soarelui asfinţind după zarea violetă, de aci se zăreşte şerpuitul Colentinei pierzându-se prin stufişuri dese de papură, până ce ocoleşte după o pădurice. Casele noastre au avut întotdeauna şi mai au cerdacuri, fie că sunt ţărăneşti, fie că sunt boiereşti. Dealtfel, în toate timpurile s-au zidit case pentru boieri de către ţărani în care elementele ţărăneşti erau dezvoltate fără a-şi pierde caracterul. Să nu credem însă că cerdacul e o creaţie specific românească. în toate arhitecturile mediteraneene au existat elemente similare, ca de exemplu Miradorul din Spania. Loggia e un element de aceeaşi provenienţă, cu deosebirea că la noi n-a fost întrebuinţată decât foarte puţin, pe când cerdacul s-a popularizat şi se găseşte în toate dimensiunile.

O loggia ar putea fi definită aşa : o cameră larg deschisă, pe o lăture, un soi de vestibul central exprimând în faţadă motivul principal printr-o colonadă, sau arcade şi stâlpi de zidărie. După documentele rămase nouă, se pare că loggia n-a fost întrebuinţată în arhitectura noastră decât pe vremea lui Brâncoveanu. N-o vedem nici înainte, nici pe urmă. Camerele palatului sunt încăpătoare şi tot planul e conceput cu logică. Loggia, care se găseşte în axa palatului pe o linie cu cerdacul, e legată de acel cerdac prin săli în care maeştrii au încercat variaţiunile cele mai reuşite ale artei boltitului. La stânga şi la dreapta acestor săli comune, erau apartamentele andronitideului şi al gineceului. La parter se găseau apartamentele arhondăriei. Sălile din mijloc primesc lumina cerdacului şi a logiei. Restaurat cu grije de mâini cucernice, palatul, despre care o să vorbim încă adesea, se găseşte şi astăzi în armonie cu marele lui trecut. Uitasem să spun că bisericuţa, zidită cu câteva decenii înaintea palatului, este în axa cerdacului şi logiei, simbol precis al vechii credinţi. Arta brâncovenească poate să mai fie oricând un punct de plecare pentru dezvoltarea sufletului românesc. Dar să păşim mai departe în perspectivele trecutului, până când întunerecul uitării ne va opri.

La Paşcani, în Moldova, se găseşte, pe un deal împădurit de stejari, o mândră şi frumoasă locuinţă zidită pe vremea lui Vasile Lupu. Stilul e mai arhaic, mai puţin liber. Pe când Mogoşoaia îşi dezvolta armonia cu linişte de-a lungul oglindei apelor cu constelaţii de nuferi, casa din Paşcani păstrează reminiscenţe defensive de castel, şi cerdacul ei e izolat din motive de securitate deasupra unei râpe. Tot aspectul e mai sever, mai sfios, expresie a unor timpuri care, cu toate preocupările lor artistice, erau mai dârze. în cerdac se vede o friză săpată în piatră a unei vânători. încăperile sunt mai restrânse, bolţile mai joase. Dar la Paşcani, ca şi la Mogoşoaia, aceleaşi însuşiri decorative se ivesc, demonstrând unitatea unui gând şi similitudinea unor temperamente.

După Paşcani, documentele se fac mai rare. De-abia la mănăstirea Probota găsim, păstrată în întregime, îngusta şi modesta locuinţă monahală în care Petru Rareş şi probabil mulţi din urmaşii lui la scaunul Moldovei veniră să se odihnească sau să-şi adăpostească familia în momente grele. Am ajuns dealtfel în plin ev mediu, epoca castelelor. Nu mai e vorba de palate. Mânăstirile sunt şi ele cetăţi în care nu e loc pentru o dezvoltare spaţioasă de săli. Voievozii sunt înainte de toate căpetenii, lăsând pe seama vlădicilor sfinţii şi cărţile. In scurte momente de odihnă, între două războaie, se zidesc mânăstiri, în care locuinţa domnitorului se aseamănă adesea cu aceea a unui monah. Ştefan cel Mare locuieşte la Suceava într-o „Burg“ făcută cu siguranţă după aceea de la Neamţ, sau după o altă cetate a cavalerilor teutoni. Aşa trebuia să fie şi în Muntenia, căci aşa o cereau timpurile. Dar aci ne părăsim subiectul şi intrăm în zona arhitecturii militare. Aci o să pierdem dealtfel şi firul povestirii noastre, căci după Mircea cel Bătrân, după chilia îngustă săpată într-o stâncă de Nicodim, care cetea cărţile sfinte la murmurul continuu al apelor Tismanei, totul se întunecă.

Cetăţi genoveze la malul mării, cetăţi bizantine care n-au lăsat nici o urmă, castelele cavalerilor teutoni în sălbăticia codrilor din Carpaţi, păduri dese şi adânci ca noaptea. Iar secolele trec grăbite şi vântul împrăştie praful ridicat de năvăliri. Şi mai târziu se desprind din negura timpului pe moşiile zestrei Medeii, între Dunăre şi plajele Pontului Euxin, surâzătoare cetăţi cu temple zidite din piatră după cele mai subtile legi ale Heladei, oraşe zidite pe planuri simetrice, apărate de ziduri grele şi, pe falezele înalte, vile cu peristile în care orizontul marin era întrerupt de coloane canelate. Căci pământul nostru a cunoscut şi el subtila şi neîntrecuta artă grecească. Dincolo de acele hotare ale memoriei, totul se întunecă, şi de data asta pentru totdeauna. Arheologii ne vor aduce poate documente. Se vor stabili similitudini şi, prin analogie, prin inducţie, se vor putea reconstitui şi locuinţele dacilor şi ale sciţilor. Pe vase vechi, găsite în morminte, se va vedea poate desemnată forma corturilor unor popoare de năvălitori. Curiozitatea nu cunoaşte odihnă.

Ştiinţa îşi împinge cuceririle mereu mai departe. însă, ca şi noi, savanţii la un moment dat vor ajunge în faţa necunoscutului care se va întinde în faţa lor ca zarea verde a mării, care singură a rămas necucerită, pe când pământurile au fost călcate de năvăliri, răscolite de războaie şi împărţite de civilizaţii. Oricât de mult va stărui ştiinţa în mărirea hotarelor cunoştinţei, întotdeauna spiritul se va pierde în legende, confundând cu o stea focul de veghe ce arde pe catargul vasului argonauţilor.