Ceramica la români

Artele populare se dezvoltă în raport cu gospodăria. Ţările cu o civilizaţie foarte răspândită, cu o industrie centralizată şi dezvoltată la oraşe, nu mai au decât urme rare ale artei populare în port şi în unele unelte.

Îndată ce gospodăriile ţărăneşti se alimentează din industriile mari, artele casnice ale gospodăriilor săteşti tind să dispară. Dacă s-ar examina pe o hartă regiunile unde portul ţăranilor este încă în linia tradiţiei, s-ar putea constata cu uşurinţă că oraşele au distrus mai întotdeauna pe o rază întinsă acest port atât de frumos al ţăranilor noştri. Aşa şi cu muzica populară, cu literatura populară, într-un cuvânt cu toate manifestările care au în ele îndoitul farmec al unei vechi tradiţii, îmbinându-se cu spontaneitatea improvizării.

Nu trebuie să ne revoltăm în contra acestor dispariţii, din simplul motiv că suntem cu toţii neputincioşi de a restabili artele populare acolo unde dispar. Viaţa economică este necruţătoare pentru aceste imemoriale urme ale civilizaţiilor săteşti. Societăţile care s-au format pentru a menţinea portul românesc, îndemnul oficialităţilor pentru a stărui în vechea estetică a gospodăriilor noastre sunt eforturi onorabile, dar zadarnice.

Tradiţia acestei estetici de o formaţie atât de complexă, ale cărei rezultate au fost atât de surprinzătoare şi de variate, va şti să supravieţuiască acestui veac de excese mecanice ? Imaginaţia şi fantezia populară va căuta alte debuşeuri mai ales dacă puţină organizaţie şi puţină bunăvoinţă se va îndrepta în acest sens. După mine, din artele populare, cele care ar putea contribui mult la împodobirea caselor noastre a tuturora ar fi ţesutul covoarelor şi ceramica. Prin organizaţiuni regionale, printr-o reorganizare a şcoalelor de arte şi meserii, printr-o popularizare a unor principii indispensabile oricărei dezvoltări artistice, o mare industrie populară ar putea lua fiinţă pentru binele tuturora.

Să analizăm starea actuală a ceramicei româneşti.

Chiar în regiunile în care celelalte ramuri ale artei populare par a se fi uscat, olăria şi-a păstrat toate privilegiile. Nu este bâlci în care să nu se facă piramide de ulcioare şi vase de toate dimensiunile şi de toate formele. Unde este o râpă de lut este şi un olar. Nici o importa-ţie de marfă străină n-a putut micşora această industrie naţională, care e în plină vigoare şi care ar putea deveni una din cele mai frumoase expresii ale artei româneşti. Cine vrea să se încredinţeze de acest adevăr, n-are decât să se ducă la Târgul Moşilor unde va putea cumpăra pentru câțiva lei un vas având gălbui unei urne romane, sau o cupă al cărei desemn e gingaş ca o floare. Fie că sunt smălţuite sau nu, dispuse la soare în grămezi pe rogojini, ele au abundenţa recoltelor bogate ale raiurilor lui Firdousi. Amfore, ulcioare, cratiţe, discurile variate ale farfuriilor, cu smalţuri turnate din belşug asupra plenitudinii formelor, sclipesc prin praful bâlciului.

Din Romanaţi, din Mehedinţi, din Gorj, din Vâlcea şi Argeş, această industrie îşi trimite, în care greu încărcate, recolta hărniciei lor. Din lutul rupt din coasta izvoarelor, din lutul frământat cu mâinile, din acea muncă care cere şi putere şi gingăşie, din acele ateliere ţărăneşti compuse mai întotdeauna dintr-o cameră mică şi joasă, unde e roata olarului şi dintr-un cuptor ce sfârâie mereu, iese acea lume de forme şi de colori naive. Mi-aduc aminte cum, într-o dimineaţă de vară, când răcoarea rouăi sclipea încă pe netezimea frunzelor, mă plimbam prin uliţele tăcute ale Curţii de Argeş. Căsuţe pitulate printre vâlcele, puţuri la care femeile veneau să adape vitele, cârdurile de neveste ce se duceau cu rufele la râu şi peste toate acestea pânza albăstruie a fumului ce ieşea din fiecare cămin.

Înaintând prin acest decor biblic, mă aşteptam să întâlnesc, venind de la munca câmpului, Ruth rezemată de umărul lui Booz. […]
Pe când îmi treceau prin minte aceste reminiscenţe biblice, urme încă vii ale cetirilor din copilărie, fusei oprit de zgomotul surd ca al unei mori ascunse prin papură. Dar nu era nici o apă ca să-i dea putere şi sfârâitul ieşea dintr-o căsuţă în care doar piticii ar fi putut să-şi macine bucatele. Privii prin fereastră. Un om era aplecat asupra unei forme care schimba de dimensiuni şi de aspect până ce un ulcior ieşea din mâinile acestui meşteşugar. Făcând să se învârte roata cu piciorul printr-o pedală, având la dreapta lui o laviţă cu lut bine frământat şi umed, la stânga o oală cu apă, deasupra lui un raft în care punea formele încă fragile şi necoapte, olarul muncea de când se luminase văzduhul. Lua în palmă un bulgăre de lut, îl mai frământa, îl mai rotunjea, îl mai micşora până ce-i dădea dimensiunea unei pâini de cinci bani ; o lipea pe urmă de tăblia roatei, cu piciorul îi dădea vânt, cu cele două degete mari înfipte în lut, cu degetarul şi arătătorul care întindeau sau modulau buza născândă a vasului, o formă luă fiinţă în mod cu totul minunat. Cu siguranţă că acel care a redactat scripturile, vorbind de crearea omului de către Dumnezeu, s-a gândit la minunea olarului pentru a tălmăci minunea genezei umane, Dumnezeu făcând o urnă în care pe urmă turnă viaţă.

Mă uitam cum la început lucrau numai degetele aprige şi sigure, cum pe urmă interveneau palmele, care susținând forma ca un tipar îi dădeau plenitudinea rotunjimii. Cupe deschise ca florile de nuferi, ulcioare cu gâturi fine ca de căprioare, căni cu minerul ridicat, imitând fără voie silueta unor păsări, ieşeau din mâinile neobositului olar. Observam adesea, în reuşitele mai de seamă ale modestului artist, ajutat de un ucenic minor, similitudini de forme cu vase eline, egiptene, romane, chiar preistorice. Olarul era pierdut într-un vis, parcă nici nu-şi dădea seama de ceea ce face. Lucra aproape instinctiv ; dădea naştere unor obiecte a căror formă era dictată de instinctul popular, de imemoriala experienţă a valurilor de generaţii care au creat sau continuat aceste forme ca modulaţiile doinelor sau ritmul domol al horelor din zilele de sărbătoare.

După ce umplu tot raftul cu obiecte de lut, olarul le luă la rând, şi cu o pană mlădioasă întinse smalţul în ondulaţii sau în puncte cu mişcări repezi şi precise pentru a le coordona cu învârtirea roţii. Smalţurile albicioase trebuiau să se coloreze la foc. Odată ornate, olarul mai puse câteva lemne pe foc, deschise gura cuptorului, dispuse obiectele pe o scândură de nuc unsă cu ulei, închise gura cuptorului din care ieşise o clipă o coloare rumenie şi se apucă iar de lucru, neobosit şi tăcut.

Întorcându-mă din acea vizită matinală, am început să-mi amintesc de toate oalele, de toată ceramica vechilor civilizaţii, de toate formele văzute atât în muzee, cât şi în ţările străine. Îmi rămânea în ureche sfârâitul roţii, aspectul nedibaci al acestei mecanice arhaice, preistorice chiar.

Dar ce revoluţie a fost găsirea roţii olarului. Care o fi fost anonimul inventator premergător lui Arhimede ? Căci istoria ceramicei se poate împărţi în două ere. Una care începe cu omenirea şi se isprăveşte cu „turul“ sau roata olarului, cealaltă care începe cu introducerea acestei mecanici şi isprăveşte şi dânsa cu omenirea.

Când omul ştiu să-şi aprindă focul, îşi dete repede seama că la locul unde jarul stătuse mai mult pământul avea tendinţa să se solidifice. Totodată îşi dă seama că unele pământuri după ploaie păstrează urma paşilor săi. Din această dublă constatare, a trebuit probabil să se nască prima încercare de modelare a pământului, prima experienţă a mâinii de a-şi exprima voinţa, în materie.

Îndelungate timpuri, atunci când nu erau regi ca să se stabilească o cronologie, după care urmaşii să măsoare anii, nici temple, nici palate, să poată lăsa rămăşiţe de civilizaţie, această primă industrie muncită din greu îşi făcu drumul până la sfârșitul preistoriei.

Arta olarului era atunci în domeniul sculpturii. Vasul era modelat cu mâna, palma îl netezea, unghiile cu urmele lor imprimară primele ornamente. Beţişoare ascuţite traseră motive diverse de puncte şi liniuţe, iar degetul mare imprimă lutului primele caneluri. Această tehnică grea trebuia să ajungă chiar din cauza greutăţii sale la rezultate minunate.

Din acea luptă cu materia, în care docilitatea plastică a lutului devenea chiar o piedică, într-o vreme când timpul n-avea preţ precum n-avea preţ nici viaţa, primii ucenici ai ceramicei îşi încercară norocul. Omul având mereu tendinţa să comunice inerenta armonie a corpului său lucrurilor pe care le înfăptuieşte, urnele, amforele şi ulcioarele luară repede forme proporţionate, ale căror frumuseţi au trecut repede în simbolismul primitiv. Observând că unele pământuri iau la foc anumite colori, că unele minerale se topesc, iradiind bogate game cromatice, olarii se gândiră de timpuriu ca să înfrumuseţeze opera lor, adăugind la ornamentele geometrice şi unele tuşe de culoare.

Găsirea smalţurilor colorate înseamnă o eră nouă şi un serios progres în ceramică. Când spre sfârșitul erei preistorice se găsi roata pentru a grăbi fabricarea oalelor, o întreagă estetică a ceramicei dispare. Contactul lung al mâinilor cu lutul nu mai este ; cu el dispare şi farmecul arhaic al izbânzilor grele. Din cauza roatei şi a posibilităţilor pe care le dădea acea intervenţie a mecanicei, în industria umană, vasele devin lucioase şi absolut simetrice, îşi variază formele şi tind în mod hotărât spre eleganţă. Vechea ornamentaţie prin imprimarea degetelor şi a unghiilor, zgârierea cu beţişoare pentru a obţine jocuri de paralelisme fac loc ondulaţiei şi primei încercări imitative. E inutil să amintesc aici la ce perfecţie aduseră grecii ceramica. Vasele lor deveneau motive de a exprima pe suprafaţa lor virtuozitatea neîntrecută a desenatorilor.

Pe când civilizaţiile dădeau vaselor ornamentaţii diferite, făcând pe aceeaşi temă de forme, fie în amforă, fie în cupe, fie cu gâtlej, fie cu minere, fie numai cu urechi sau fără nimic, popoarele din bazinul Mediteranei, credincioase formelor primitive, continuau ca albinele să refacă veşnic aceleaşi lucruri. Şi aşa ne-au parvenit şi nouă, popor din aceste văi şi aceste talazuri.

Şi astăzi poate olarul meu din Curtea de Argeş face mai departe ulcioare şi cratițe până în ziua când micul ucenic îi va lua locul.

Ţăranii noştri au păstrat până în zilele noastre vechile forme ale ceramicei celei mai tradiţionale. Sigur că pe luciul ulcioarelor nu sunt pictate nici muze, nici zei, nici lupte de eroi, nici vânători regale. Pe albastrul închis al ulcioarelor din Transilvania se desemnează păsări cu o trăsătură albă de smalţ sau motive florale de un ultramarin închis pe fond alb. Elementele florale sunt cele mai obişnuite şi cele mai iubite de ţărani. Ici, colo câte o reminiscenţă de motiv geometric, de linii ondulate, de puncte şi de zgârieturi. Mai multe încercări au fost făcute pentru a da acestei industrii un imbold spre artă. Tentative adesea reuşite, ele n-au trezit totuşi imensa forţă creatoare ce doarme în noi.

Multe erori au compromis ceramica în străinătate şi chiar la noi. Unii maeştri nepricepuţi au vrut să introducă motivele geometrice a ţesăturilor în ceramica noastră fără a-şi da seama că fiecare material cere o tehnică specifică care dă motive specifice. Or, războiul şi roata olarului n-au nici un punct comun. Alte şcoli au vrut să picteze fantezii străine pe forme arhaice.

Atunci numai când vom avea deplină conştiinţă de posibilităţile noastre, de tezaurele intuiţiei noastre, vom putea înfăptui o artă ceramică superioară, unde fantezia populară, descătuşată de obişnuinţă, va găsi o lume minunată de posibilităţi creatoare.