Epoca brâncovenească

Valurile turburi ale apelor fugare au fost adesea, în goana lor veşnic pripită, luate ca cea mai vie întruchipare a vremii ce se scurge în jocurile mereu reînnoite ale luminii de lună, sau ale razelor de soare. Şi unele locuri par a fi alese de sufletul timpurilor apuse drept adăpost, atât se prelungeşte în pasiunea veşniciei necruţătoare, voinţa unor oameni hotărâți şi luminaţi.

La Cozia aceste două impresii ale timpului, ce ne scapă în trădătoarea monotonie a unui foşnet continuu şi prelungirea postumă a voinţelor, se îmbină într-o atmosferă de tragică măreţie. Acolo, pe malul stâncos al Oltului, s-a ridicat de către Mircea cel Bătrân acea mânăstire, care, cu Tismana şi Curtea de Argeş, fură poate primele aşezăminte bisericeşti ce aveau drept sarcină să vegheze asupra sufletelor româneşti.

Văzută de pe malul opus al apei, mănăstirea şi-a păstrat mândria de cetate. Cerdacul şi paraclisul sunt prinse în netezimea zidurilor înalte şi defensive ca două ornamente, pentru a marca contrastul. Ca o uriaşe piatră de hotar, ruptă din masivitatea Carpaţilor, mânăstireasca cetate afirmă un prim act de voinţă şi de conştiinţă. Dacă privim mănăstirea din drumul care trece deasupra ei, vedem cu totul o altă înfăţişare.

Turnul de la intrare a dispărut odată cu zidurile de apărare. Primitoare şi larg deschisă, curtea mânăstirii înconjoară o biserică a cărei prispă se desfăşoară în ritmul unei colonade, pe care se reazemă un joc de arcade zvelte. În faţa bisericii, ctitorul Basarab Constantin Brâncoveanu zidi pridvorul pentru a îmbogăţi venerabilul așezământ şi pentru a pune poate un gând de continuitate în acea istorie românească, căreia îi era sortit să-i scrie o atât de lungă, de însemnată şi de grea pagină. Căci, dacă istoria lui Brâncoveanu pare tragică de la început până la sfârșit, dacă domnia lui n-a fost decât un lung joc periculos, ce îşi încerca norocul în mijlocul vicleniilor lăuntrice şi mişelii-lor exterioare, joc care n-a încetat a fi o singură clipă o sfidare a soartei care trebuia să se răzbune crunt în urmă, arta brâncovenească nu trădează o clipă lunga suferinţă a mândrului boier, care primise cu atâta demnitate să fie pus la cârma ţării sale.

Dacă arta de pe vremea lui Mircea păstrează pecetea epocii dârze în care fu zămislită, arta Brâncoveanului, surâzătoare, armonioasă şi bogată, apare ca expresia unui timp fericit şi Mîndru. Astăzi, când au trecut mai bine de două veacuri, când istoria în mintea poporului s-a făcut legendă, când din amintirea voievodului n-a rămas decât cuminţenia, cucernicia şi dărnicia lui, când figura a luat înfăţişare de martir în urma năprasnicei sale morţi, astăzi când mânăstirile, bisericile şi palatele zidite de dânsul sunt socotite drept cele mai frumoase exemple ale arhitecturii noastre, e greu să reconstituim în mintea noastră sforţarea pe care o reprezintă o atare operă şi să ne dăm seama ce izbânda a gândului a fost, în contra forţelor de destrămare şi de distrugere, care sunt iminente activităţii omeneşti. Opera artistică a lui Brâncoveanu e unitară ca şi politica lui. E rezultatul unei stăruinţe neîntrerupte şi al unei voinţi care n-a cunoscut odihnă. E efectul unei intervenţii personale în amănuntele cârmuirii. Se poate vorbi de un stil brâncovenesc, precum se poate vorbi de un stil al lui Ştefan cel Mare. Dacă socotim toate incalculabilele averi pe care le-a cheltuit acest voievod pentru a dejuca intrigile de la Constantinopol şi de la Viena, dacă mai ţinem socoteală de războaiele, de birurile, când către turci, când către ruşi, care trebuiau plătite, ne mirăm că se mai găseau mijloace de către gospodarul domnitor pentru a construi monumente noi şi pentru a restaura şi împodobi multe din cele vechi. Dar, ceea ce este şi mai demn de a fi observat, e că într-o atât de zbuciumată domnie voievodul să fi găsit energia, imaginaţia, entuziasmul şi timpul necesar, pentru a da artelor prilejul să se dezvolte. Căci e vorba, cu Brâncoveanu, de o adevărată descătuşare a forţelor vii ale posibilităţilor noastre artistice. Sub imboldul unui gând luminat şi al unei gospodării sănătoase, înfloreşte în acel sfert de veac o artă care se diferenţiază categoric de tot ce a fost înainte.

În epoca lui Şerban Cantacuzino se observă o mai mare amploare a formelor şi un ritm mai viu în arhitectură.

Dar între stilul lui Brâncoveanu şi a predecesorului său este o evidentă diferenţă care se manifestă nu în alegerea motivelor, dar în tratarea aceloraşi motive. Temele se aseamănă mereu ; diferă felul de a le interpreta. Se pare că tot ce era compresat, încătuşat, robit de mizeria vremurilor, că tot ce dormea agonisit în sufletul românilor, tot ce adusese trei veacuri de viaţă românească conştientă trebuia, sub influenţa lui Constantin Brâncoveanu în decursul lungii sale domnii, să se dezvolte, să ia avânt şi să înflorească. Şi aceasta se observă atât în elementele de amănunt, cât şi în totul compoziţiilor. Pe când capitelele, chenarele coloanelor, balcoanele, firidele se acoperă de o bogată şi vioaie ornamentaţie, care nu supără niciodată ansamblul arhitectonic, planurile se dezvoltă pe o scară mai mare, o preocupare de monumentalitate se manifestă şi o vădită voinţă de a da spaţiu, de a impresiona prin perspectivele ansamblului se manifestă mereu. Vedem deci un stil care dispune de multe elemente, ale căror forme au evoluat timp de aproape trei secole, stăpân pe o tradiţie bine îngrădită şi animat de un spirit nou şi înviorător.

Planul bisericilor ia mai multă amploare. Bolţile se destind din compresiunea şi robia lor arhaică, arcadele sar spaţii mai mari, curţile mănăstirilor sunt prinse într-o horă de arcade, cerdacul, acel vechi element al arhitecturii noastre, se întrebuinţează mai ales în diverse dimensiuni, scările iau o importanţă deosebită. în rezumat, nu e vorba decât de dezvoltarea, de deschiderea, de înflorirea unei arte, care aştepta de mult un moment prielnic pentru a-şi intensifica viaţa. Căci epoca brâncovenească apare mai ales, după noi, ca o întrebuinţare la maximum, pentru vremurile acelea, ale posibilităţilor româneşti. Nu influenţele, nu elementele, mai mult sau mai puţin specifice, importă. Ce este însemnat de constatat e o dilatare a facultăţilor noastre constructive şi decorative. Sub Brâncoveanu, arta românească pierde din arhaismul ei, e stăpână pe sine. Dar în definitiv ce înseamnă arhaism ? Arhaism înseamnă mai întâi întrebuinţarea unor elemente în funcţia unei tradiţii necontrolate de spiritul critic, dintr-o parte şi dintr-altă parte imperfecta stăpânire a tehnicei, care lasă hazardului prea mult joc. Cu Brâncoveanu avem o artă stăpânită de maeştrii ei. Această artă a fost atât de vivace, încât ea a trecut de hotarele domniei brâncoveneşti.

Ultima mare expresie a ei trebuia să fie mănăstirea Văcăreşti, zidită de Mavrocordaţi. S-a vorbit adesea în ceea ce priveşte această epocă de noile influenţe străine venite din Italia. E adevărat că unii boieri, chiar din familia domnitoare, fuseseră în Italia şi în special la Veneţia. Se poate chiar ca maeştrii străini să fi lucrat la monumentele brâncoveneşti. Dar asta nu era o noutate la noi, iar elementele constitutive rămân aceleaşi. Noutatea nu venea din străinătate ; ea îşi avea obârșia în chiar inima voievodului român. Mai conştient poate decât alţii de menirea lui, mai încrezător poate decât mulţi în posibilităţile poporului şi societăţii pe care o cârmuia, având şi mai multe mijloace şi mai mult timp, Constantin Brâncoveanu, condus de un simţ estetic luminat şi de o cultură bogată, imprimă vremii sale pecetea unui gând îndrăzneţ şi tenace. în monumentele brâncoveneşti se simte prezenţa voievodului. Şi acest lucru e firesc. Artistul de pe vremea aceea […] era exponentul instinctiv al dorinţelor şi al tendinţelor domneşti. O societate omogenă dădea o artă unitară. Acea societate restrânsă, oricare i-ar fi fost păcatele, în jurul bisericii de care aveau parte şi cei mai răi şi care în orice caz reprezenta baza unitară a educaţiei, reprezenta un mediu prielnic pentru dezvoltarea unei estetici, care îşi găsea obârșia în chiar originile neamului.

Concluzie : nu există estetică fără etică. Acel postulat este dealtfel baza întregului meu crez. El se adevereşte mereu de-a lungul istoriei. De fiecare dată când românismul trăia în ritmul aceluiaşi gând şi în armonia aceleiaşi credinţi, el a produs opere care ne dau toate drepturile de a ne încrede în izbânda viitoare. De fiecare dată când a lipsit acea unitate morală, cerul nostru s-a întunecat. Nu prin influenţe streine, ci prin acţiune directă pornită cu hotărâre a reuşit Constantin Brâncoveanu. înrâuririle streine nu trebuiesc nesocotite. Dar ele n-au valoare decât atunci când se lovesc de o reacţiune şi când trec prin analiza spiritului critic al tradiţiei, căci tradiţia nu este decât continuitatea în spiritul critic al unei societăţi.

Am spus mai înainte că arta brâncovenească e unitară şi stăpână pe elementele ei. Asta înseamnă că diferitele insinuări şi elementele străine nu mai apar direct, se bănuie mai mult decât se văd, fiind armonizate într-o orchestrare generală. Judecind după operele care le-a lăsat epoca brâncovenească, era de aşteptat ca arhitectura românească să se dezvolte şi să intre în rangul marilor arhitecturi, care fac mândria civilizaţiilor. în arta brâncovenească sunt posibilităţi de dezvoltare pentru un mare imperiu. Totuşi după primele domnii fanariote totul se stinge. […]

Şi totuşi, sub Brâncoveanu, plecasem pentru o mare izbânda. Nu numai arhitectura, dar şi pictura se înviorase.

Un larg simţ decorativ dă pictorilor vlagă, o mai mare fantezie se simte în întrebuinţarea colorilor, vechile canoane de la Athos îşi pierd rigiditatea.

Nu mai vorbesc de ornamentele săpate în piatră, de catapetesmele uimitoare, de ţesăturile în fir de aur, nu mai vorbesc de toate aceste manifestări în care se simte mereu bogatul şi continuul aport al fanteziei populare.

Multe au fost izvoarele care au îmbogăţit zestrea lăsată de Brâncoveanu. În arta lui se simte încă pulsaţia vieţii. Vrând nevrând, vorbeşti de Brâncoveanu ca de un artist. Toată domnia lui e rezultatul unei arte superioare în intuiţia evenimentelor, cunoaşterea oamenilor şi deducerea posibilităţilor ţării.

În sufletul poporului a lăsat o frumoasă legendă şi amintirea unui domn creştin. Iar în artă operele care s-au făcut sub domnia lui exprimă cea mai surâzătoare seninătate, ca dreaptă mărturie că deasupra suferinţelor zilnice, grijile mereu înnoite, neîntreruptele pericole, gândul lui ştia să se libereze purtat de aripile credinţei. S-ar putea zice că sub Brâncoveanu arta noastră ajunsese la un echilibru clasic.

Căci a fi clasic înseamnă a pune cunoştinţa în acord cu sensibilitatea. Acest acord presupune un echilibru şi o armonie care pot rămânea pentru noi un veşnic exemplu şi un veşnic subiect de meditaţie. Nu elementele determină clasicul, ci spiritul. Dealtfel, peste Europa de atunci trecea o adiere clasică. Brâncoveanu a fost şi omul epocii sale. Acest contemporan al marelui Ludovic împărtăşea aspiraţiile secolului său. Iată cel mai bun exemplu că poţi participa la o civilizaţie, fără a o copia.