Estetica lui Ştefan cel Mare

Călătorul care se îndreaptă înspre izvoarele Trotuşului, după ce a părăsit valea Şiretului, nu ştie unde să-şi oprească privirea, atât de numeroase sunt colţurile de rai care mereu se ivesc, când după o cotitură de drum, când în faldul larg al unei depresiuni de teren. Sate umbrite de nuci străvechi şi străjuite de plopi, case răzleţe la marginea unor păduri, care trec dincolo de zarea înaltă a Vrancei, cătune agăţate de poalele unui deal, conace cu întinse grădini pe malul unor ape, bisericuţe răzleţe pe vârful unui dâmb, văi mai înguste care te îndeamnă să le vezi şerpuitul, pădurici străvezii de mesteacăni, care urcă pieziş coaste pietroase şi pe întinsul luncilor din când în când grupuri străvechi de stejari… şi toate acestea scăldate într-o lumină dulce şi odihnitoare de iluzii.

Toată valea Trotuşului, care se îngustează încetul cu încetul şi pe nesimţite, are forma unui imens leagăn în care românismul născând şi-a făurit primele visuri şi a cunoscut primele amărăciuni ale soartei ; imens leagăn care te cuprinde încă, asemenea unui loc de odihnă şi fericire, care te alintă şi-ţi adoarme grijile ; imens leagăn în care visul de viaţă veche a optimismului ştie încă să trezească cântece şi să cheme energii înfăptuitoare.

Aproape de locul unde drumul ce duce la Pralea părăseşte şoseaua, care îşi urmează itinerariul spre Târgul-Ocna şi Comăneşti, pe o movilă simetric aşezată faţă de cimitirul evreiesc din Căiuţi, care îşi înalţă tragicile sale pietre ca o ceată de morminte, ce s-ar fi sculat sub opintirea disperată a morţilor, se găseşte o bisericuţă părăsită, făcută acum aproape un veac de nişte ţărani. În jurul ei cresc buruieni înalte, acoperind ultimele cruci care n-au slujit încă drept lemne de foc.

Acea bisericuţă înălţată de ctitori anonimi nu este mult mai spaţioasă decât o casă ţărănească. Are o prispă ca o casă de gospodar mai înstărit, iar turla ei, aşezată pe un acoperiş de şindrilă, seamănă cu adăposturile de pază care se găsesc în viile din împrejurimi. Din zugrăveli n-a rămas mare lucru, iar iconostasul şi-a pierdut porţile împărăteşti.

Tencuiala căzută lasă descoperit scheletul de lemn al bisericii, enorme contraforturi, făcute din bolovani lipiţi cu pământ, se străduiesc să ţie încă pentru câtva timp biserica în picioare. Într-o zi ea se va prăbuşi, iar buruienile îi vor cuceri ruinele de lut, asemuind-o cu mormintele care-şi mai desemnează ondulaţiile prin iarbă…

De fiecare dată când trec pe acolo, mă opresc câteva clipe pentru a vedea, cât mai este timp, acest modest edificiu. El reprezintă pentru mine o înjghebare permanentă de însuşiri ale neamului nostru, care, atunci când este lăsat să-şi dezvolte calităţile specifice, o face întotdeauna în linie dreaptă şi armonioasă, care leagă demnitatea de modestie şi modestia de eleganţă. Acei ţărani, care au lucrat cu mâinile lor la acea bisericuţă, n-au chemat un meşter din oraş.

Cei care le făceau casele le-au făcut şi biserica, şi ei toţi s-au sfătuit cât de mare să fie şi cum s-o împodobească. Privind această capelă am înţeles ce continuitate există, sau mai bine-zis ce omogenitate este în expresia plastică a trecutului nostru. Iată o biserică de la ţară făcută de nişte plugari ori păstori, într-o vreme când stilul bisericesc decăzuse într-o înfricoșătoare mediocritate. Cu toate acestea, biserica, prin gingăşia motivelor şi reuşita pur instinctivă a proporţiilor, exprimă un gând armonios şi nevătămat al bunului simţ popular.

Casele ţărăneşti, cu foarte mici variaţii, provenite din întrebuinţarea materialelor de secole, au trebuit să repete o formă care ne-a parvenit nealterată. Această biserică de lângă Căiuţi e soră cu nenumărate biserici, care prin văi şi codri au fost opera ţăranilor. Pe vremea lui Ştefan cel Mare, a lui Petru Rareş, a lui Vasile Lupu, fondul popular de imaginaţie şi experienţă trebuia să fie cam acelaşi.

De aceea, în aspectul ei efemer, cu materialele sale îndeosebi de pieritoare, în părăsirea ei totală, biserica de lângă Căiuţi îmi trezeşte în suflet o impresie de permanenţă. Sunt unele opere muncite din materiale alese care, din cauza singularizării lor, evocă concepţia stranie, dar fugitivă, a unei fantezii sau a unei personalităţi trecătoare. Altele, chiar din materiale şubrede, participând într-o continuitate de gândire din bogăţia anonimă a unui suflet colectiv, care-şi perpetuă visurile de-a lungul veacurilor, par a fi înrădăcinate în pământul pe care sunt aşezate. Lunga domnie a lui Alexandru cel Bun pusese temelii sănătoase tânărului stat moldovenesc. Gospodăria acestei ţări era o realitate. Mari căi de comerţ o străbăteau. Ea avea drumul deschis spre mare şi marea reprezintă totdeauna, şi mai ales pentru acele vremuri, legătura uşoară cu tot întinsul lumii. Dintr-o parte există deci o tradiţie, sau mai bine-zis o intuiţie plastică autohtonă şi, dintr-altă parte, fecundele înrâuriri ale celorlalte civilizaţii.

Premisele estetice bizantine altoindu-se pe trunchiul viu al imaginaţiei populare, unele metode apusene ale ciclului gotic sau romanic, afluxul slav, elementele armeneşti şi fragmente din renaşterea italiană constituie zestrea de care dispunea Moldova.

Nu prea departe de Căiuţi, pe acelaşi drum, vom întâlni satul Borzeşti, unde legenda a situat copilăria lui Ştefan cel Mare. Acolo se înalţă o biserică zidită de marele voievod. Rareori cuvântul „înălţa“ s-a aplicat mai bine unui monument. Spiritul gotic al verticalelor, care se prelungesc virtual până în cer, se simte bine aci. Din nefericire, acoperişul refăcut şi prea turtit nu este în spiritul edificiului. Dar aşa cum ne apare biserica, răsărind deasupra drumului, ea seamănă cu o navă rămasă după retragerea apelor. E una din construcţiile cele mai simple din acea epocă. Goticul intervine, după cum am spus, în sensul verticalităţii şi în elementele ornamentale ale ferestrelor, dar ca joc de volume, ca ritm de mase, ca proporţie şi armonie generală, ea s-ar înrudi mai curând cu arhitectura romanică. Totuşi, nu aceste consideraţii de critică arheologică, nu aceste analogii cu artele străine ne impresionează când privim biserica din Borzeşti. Ea reprezintă un tot de o armonie desăvârșită. Dacă unele elemente constitutive sunt străine, ele nu mai apar ca o transpunere, ci ca urme pe deplin asimilate. N-avem nevoie să ne continuăm mai departe călătoria pentru a înţelege estetica din vremea lui Ştefan cel Mare. O meditaţie asupra acestei biserici, un scurt pelerinaj până în interiorul ei, şi vom putea preciza edificiul spiritual din a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Pe vremea aceea Europa trăia într-o atmosferă creatoare şi plină de izbânzi artistice. După perioada romanică şi înflorirea gotică, care continua să-şi exercite prestigiul asupra lumii, marea minune a renaşterii italiene înlocuia splendorile Bizanţului.

Corporaţiile Evului Mediu aplicau metodele lor noilor forme de construcţii, oraşele bogate erau focare de energii creatoare, având meseriaşi bine pregătiţi în toate breslele. Căci este un lucru care trebuie neapărat subliniat, că o civilizaţie nu-şi capătă autenticitatea fără acea strânsă colaborare a meseriaşilor şi a maeştrilor. O operă nu-şi capătă adevărata însufleţire dacă fiecare lovitură de daltă, dacă fiecare aşezare de piatră sau de ţiglă n-a fost făcută cu evlavie. „în arhitectură nu există detalii“, a zis cineva. Ce înseamnă această sentinţă enigmatică ? Pentru mine, sensul ei este clar şi foarte inteligibil : aceasta înseamnă că fiecare detaliu în arhitectură trebuie să conteze în primul rând ca element constitutiv al totului, fiind animat de acelaşi gând, de acelaşi vis ca întreg edificiul, participând astfel la omogenitatea lui, iar totodată un element sau un fragment trebuie să rezume în conştiinciozitatea şi inspiraţia execuţiei lui toate însuşirile esenţiale ale monumentului. Silueta unui soclu de coloană trebuie în profilul său să exprime tot nervul coloanei, trebuie să anticipeze prin armonia ei proprie asupra armoniei templului.

Dar această sentinţă estetică mai înseamnă ceva : că trebuie să existe echivalenţă de valoare între concepţie şi execuţie, pentru ca amănuntul să îndrumeze spiritul spre ansamblu, stabilind astfel o strânsă interdependenţă între elemente şi armonia generală. Şi toate acestea nu pot fi decât atunci când între cei care concep, între maeştrii jocurilor abstracte şi făuritorii echilibrului concret există o deplină înţelegere. O mare artă constructivă nu se poate rezema decât pe organizarea, cultura şi perfecţionarea breslelor. Altfel ea va rămânea în regiunea speculaţiunilor abstracte. În orice mare civilizaţie, şi aceasta e o regulă generală, meseriaşii au fost mijlocitorii între gând şi realitate. Şi nu e vorba aici de o realizare mecanică, de o execuţie oarbă de ordine. E vorba de conştienta şi înţelegătoarea muncă comună între cei care pun premisele unei probleme estetice şi cei care, cu fantezie şi adesea libertate, realizează şi dezleagă această problemă. Elementele decorative ale întregului Orient, rămăşiţele încă foarte numeroase ale lumii antice, aportul invaziilor arabe şi turceşti, fondul imens de legende ale popoarelor încă foarte diverse şi negrupate în naţiuni, erau atâtea şi atâtea izvoare de inspiraţie.

Europa era pe atunci ca o mare pădure cu lacuri, cu ruine măreţe prin poieni, o mare pădure plină de freamăte misterioase, de cântece şi de zumzetul legendelor, o pădure încântătoare, bogată în flori rare şi în fructe veninoase. Şi Moldova era în strânsă legătură cu această lume ; făcea parte integrantă chiar din această lume, participa la viaţa ei bogată în posibilităţi ca o adolescenţă. […]

O tinerească naivitate sclipea în ochii tuturora şi scepticismul nu lovise decât în treacăt pe unii monahi imprudenţi, care înaintaseră prea departe pe drumul conştiinţei. Atunci era primăvară pe lume. Cu Bizanţul se prăbuşiseră ultimele catedre de discuţii sterpe şi de formule obosite ale gândului antic. Antichitatea trebuia să reînvie transpusă pe un plan mai vioi, acel al fanteziei. Toate însuşirile de investigaţie ale lumii gotice trebuiau să înnoiască ornamentaţia obosită a antichităţii.

Iată care era, în trăsături sumare, situaţia Europei, care era clima ei morală. Desigur că toate aceste bogăţii ale gândului nu se găsesc exprimate în modesta biserică din Borzeşti. Dar să nu ne înşelăm. Această modestie este numai aparentă, căci toate problemele grele ale armoniei au fost atinse, dacă nu tratate pe larg, în acel edificiu. Îndată ce încercăm să vorbim de arta din vremea lui Ştefan cel Mare, fără a face să intervină măruntele consideraţii arheologice, şi jocul influenţelor multiple, atunci când ne străduim să privim acea artă a construcţiilor în jocul raporturilor sale de mărimi, ne găsim în faţa unui sistem ermetic, fruct bine copt al unei lungi şi lucide răbdări.

E lung drumul parcurs de cuget între concepţia bisericuței din Căiuţi şi viziunea de perfectă armonie din Borzeşti. Pe când biserica în formă de bordei e o expresie naivă şi simplă, biserica voievodală e tălmăcirea precisă a unei simplicităţi vrute din motive de estetică superioară.

Sub imboldul necesităţilor politice, a credinţei, care era marea legătură dintre popor şi conducător, sub oblăduirea unei prosperităţi evidente şi a unei mândrii şi conştiinţe de stat, în virtutea unor însuşiri de rasă şi sub presiunile multiple din străinătate, această estetică din vremea domniei lui Ştefan nu era decât expresia bine afirmată a unei societăţi tinere şi sănătoase.

Ar fi o eroare să ne închipuim pe Ştefan cel Mare asemuindu-se cu unul din acei prinţi ai Renaşterii în atitudinea cărora intra adesea şi o nuanţă de superior diletantism. înainte de toate, Ştefan cel Mare este un căpitan. Statul său se reazemă pe oştire, singura realitate care e chezăşia independenţei. Societatea e în funcţia acestei oştiri. […] De aceea bisericile lui Ştefan exprimă poate o mândrie militară, o mândrie de cuceritor în forme bisericeşti. Căci la dânsul aproape fiecare biserică e zidită în amintirea unei lupte, unui fapt politic sau de arme mai însemnat. Biserica joacă la dânsul şi rolul unui trofeu.

Aşa ne apare cu înaltele sale firide, ca nişte caneluri ale unui trunchi de coloană antică, venerabila biserică pe care o zidi Ştefan cucernicul voievod. întru pomenirea părinţilor săi.