Fântâni, cumpene şi popasuri

Dacă ar trebui să rezum în sinteza unui scris ieroglific noţiunea cuvântului „Românie“, aş tăia o linie orizontală care ar înfăţişa zarea neţărmurită a câmpiei noastre cu unghiul ascuţit al unei cumpene de puţ. Această figură simplă, lineară şi geometrică, această întretăiere de segmente ar evoca întotdeauna imensa pace a ogoarelor noastre împovărate de belşug şi acea nepăsare a câmpiei pentru truda celor care o muncesc, pentru roadele pe care le poartă, pentru cei care trec asupra ei şi cei ce au trecut.

Fie că s-ar grava în marmora funerară a unui cer de iarnă, în gresia nemiloasă a lunilor de vară, ori în bazaltul purpuriu al asfinţitului de seară, ieroglifa ar evoca acelaşi dor, aceeaşi tristeţe şi poate aceeaşi mândrie ascunsă. Sub gestul ei protector dorm plictisite de căldură cătunele din Bărăgan. Iarna când șuieră viscolul, scheleticul deget arătător spre cer e singurul semn ce indică un sat ori un popas sub năvălirea troienelor, care sunt ca nemişcate valuri de mare. Deasupra sindrofiilor de dafini ori răchite, ca o cracă uscată cumpăna le depăşeşte. Scârțiitul ei deşteaptă satul în zorii zilei şi încheie aceleaşi zile cu reîntoarcerea turmelor. Ca emblema uitată a unui „totem“, cumpăna veghează, zeu protector şi iubit al satelor sărace. Dar sunt şi cumpene de puţ, răzleţe, prin câmpie, sunt cumpene de puţ care au făcut tovărăşie cu o cruce pentru a îndepărta spiritele rele, îmbolnăvitoare de vite şi oameni. În şesurile din valea Jiului sunt cumpene înconjurate de o horă de dafini pentru a da plugarului din împrejurimi, cu boii săi în jug, umbră şi răcoare la odihnă. în cuta unei văi, dintr-o gospodărie părăsită, adesea numai puţul a mai rămas. Sunt puţuri în care apa se găseşte cu atâta belşug, încât are două sau trei jgheaburi în care apa curge dintr-unul într-altul pentru ca o turmă întreagă să se poată adăpa deodată. Sunt puţuri zidite cu roţi de mori. Sunt puţuri a căror cumpănă e atât de înaltă, încât îţi vine a crede că ea zgârie norii grăbiţi din câmpie. în mijlocul satelor, lângă biserici câteodată, sunt cumpene ce seamănă cu nişte spânzurători. Sunt cumpene strâmbe împinse de vânt, ce par a fi indicatorii unui drum ce duce cine ştie unde. Cumpăna a prins în arabesca ei piezişe o parte din sufletul hoinar al câmpiilor noastre de zări marine. Ea îşi pune câteodată semnul specific chiar în priveliştile muntoase. Puţul cu frânghie şi roată este în regiunile marilor şesuri tot atât de întrebuinţat. Dacă el nu este un personaj de seamă în orchestrarea peisajului, el are un rol însemnat în desăvârșirea caracterului de intimitate al satelor noastre. Foarte des, aş zice chiar întotdeauna, acest soi de puţuri e acoperit şi păzit de un mic pavilion, care dă prilejul unui motiv arhitectonic.

Pe cât cumpăna pare a fi un vestigiu preistoric, rămăşiţă ultimă a unei mecanici primitive, pe atât puţul cu roată, înconjurat de o uşoară colonadă de lemn, de cărămidă ori de piatră, înseamnă o gospodărie şi o concepţie mai aşezată în care se desluşeşte preocuparea unei armonii. Am văzut pe valea Dunării sau mai sus pe Jiu, mici edificii de plan circular ori octogonal, care la colţul a două drumuri din sat se înălţau gingaşe şi uşoare ca nişte temple minuscule ale unor divinităţi câmpeneşti.

În mănăstirea Cernica, în curtea bisericii vechi există cel mai frumos exemplu din această categorie de puţuri.
Opt coloane de piatră, de înălţimea unui om de mărime obişnuită, primesc povara unor arcade eliptice, care la rândul lor duc pe curba lor nervoasă un mic dom de cărămidă ori de piatră, ce păzeşte de ploi, de praf şi de jocul nebun al foilor uscate ghizdul puţului străvechi. Câteodată o lăture a octogonului e zidită, şi o firidă adăposteşte o icoană ; altădată o cruce face strajă. Împrejurul acestor puţuri pământul este acoperit de lespezi ori de bolovani. In apropiere, când locul e destul de întins, se dispun jgheaburile zidite ori tăiate în buturugi, pentru vite. Puţul, cu micul său edificiu, devine locul de întâlnire ori de scurtă odihnă pentru sat. O inscripţie aminteşte adesea că puţul a fost săpat şi înfrumuseţat de un creştin, sub îndemnul unui gând evlavios sau sub teama unei ispăşiri. Ele comemorează uneori evenimentul sufletesc nemărturisit al unui plugar, care, împingându-și brazda spre zare, a judecat că e mai bine din timp să-şi facă socoteala cu Dumnezeu. Ce nu povesteşte oare un sat de-al nostru, năpădit de buruieni şi chinuit de miasme ? Şi aşa stau puţurile noastre de veacuri. Mai nici unul nu e vechi, dar forma lor care mereu se reînnoieşte, sub mâna instinctului popular, păstrează primitivul simţ de frumuseţe al lucrurilor simple. Fără îndoială că prima mecanică de pe pământurile noastre a fost cumpăna, că primul său edificiu comun a fost puţul cu pavilionul său. Izvoarele sunt rare la şes şi deci fântânile puţine. La munte nu este nevoie de multă trudă, pentru a găsi apă. Totul e s-o prinzi cât,mai aproape de izvor. Fântâna a fost pentru toate popoarele un subiect privilegiat, în care s-a folosit contrastul întrebuinţării celor două materiale opuse în contextura lor : piatra şi apa. A fost pentru arhitecţii din toate vremurile o deosebită bucurie de a compune un monument, care avea o parte zidită şi o parte veşnic reîmprospătată şi străvezie.

A compune cu cristalul fluid şi cu piatra dură, a compune cu lumina schimbătoare, cu zgomotul apei ţîşninde, cu revărsarea apelor a fost prilejul celor mai nebune fantezii. Obeliscurile de apă din piaţa San-Pietro, plângătoarele fântâni de pe Capitol, variatele şi misterioasele fântâni din Viterbo, fântânile care şoptesc în grădina Generalifului, la Grenada, fântânile tăcute din grădinile d'Este cu chiparoşi, toate sunt fragmente din decoruri măreţe, pe care ţara noastră, fără palate şi fără catedrale, nu le-a cunoscut.

Puţinele fântâni care mai sunt arată bine că şi cu acest prilej spiritul nostru a rămas cu eleganţa expresiilor în adâncime.
Pe locul unde ar fi căzut în zborul său nedibaci Meşterul Manole, evlavia populară spune c-a țâșnit un izvor. Acest izvor a fost prins de o fântână care se înalţă în coasta dealului, pe care ctitoria lui Neagoe Basarab a transformat-o în mausoleu regal din belşug aurit.

Pe cât biserica de sus e îmbrăcată în ornamente de o domnească bogăţie, ca un voievod îngenunchiat pentru a primi coroana, pe atât fântâna, cu trei guri de apă în alamă, aduce în albeaţa ei cu un ţăran în haine de sărbătoare. Văruită până sub streaşină foarte largă, fântâna Meşterului Manole se compune din trei volume suprapuse şi micșorându-se fiecare simţitor faţă de celălalt. Primul bloc de ziduri e soclul, pe faţa căruia s-a tăiat un loc pentru o laviţă, care să primească ulcioarele. Partea din mijloc se racordează cu soclul printr-un plan înclinat şi un brâu ca un mare ciubuc. Acest al doilea volum, mult mai înalt, are în mijlocul laturii mai largi o adâncă firidă care se găseşte deasupra laviţei. Un plan înclinat şi un ciubuc de aceeaşi formă, dar de dimensiuni reduse, leagă acest corp principal cu partea superioară, care, simplă ca o frunte, poartă o inscripţie. Acoperişul e de draniţă. Tot edificiul nu depăşeşte şase metri. Raportul maselor e studiat cu îngrijire. În acest mic edificiu se găsesc cele mai de seamă însuşiri ale plasticei noastre. Nici de dimensiuni mari, nici de materiale bogate noi n-am avut parte. Dar am ştiut să dăm impresia armoniei prin măiastră ştiinţă a proporţiei şi subtila întrebuinţare a maselor. Această simplă şi modestă fântână are, după mine, o mare însemnătate pentru cei ce vor adânci problemele artei noastre. Ea îmi apare ca punctul tranzitoriu, de contact, greu de identificat, între arta populară primitivă şi cea bisericească. Aci se poate judeca cât de unitară e expresia artistică a românilor de altădată şi se poate evalua ce-a adus curentul popular concepţiei construcţiilor voievodale şi care a fost poate mişcarea de reflux a curentelor străine, asupra artei arhaice şi primitive. Albă, cu inscripţia ei neagră pe fondul galben ca al unui pergament, se prea poate ca fântâna de la Argeş să fi fost zugrăvită pe vremuri. Dar aşa cum ne-a rămas, desprinzându-și silueta luminoasă pe smaraldul umbrei dese a unei pădurici, ea simbolizează bine expresia unitară a sufletului nostru de altădată. La Iaşi, în stânga şi în dreapta turnului Goliei, sunt două fântâni ciudate, al căror spirit decorativ nu trebuie să ne lase nepăsători. Ele sunt concepute într-un spirit foarte diferit şi de o vădită inspiraţie orientală, aducând cu surorile lor din Constantinopol. Pe netezimea unui zid se desemnează arabescul spiritual al unui mic portal baroc cu multe volute dezordonate. În interiorul arcadei figurate e gura fântânii. Trebuie să fi fost multe fântâni de acest soi în oraşele noastre. Numai cele de la Golia au supravieţuit.

Tot la Iaşi, pe una din uliţele care coboară din Sărărie în trepte spre Tătărăşti, în acest cartier bogat în case de cea mai neaşteptată fantezie, unde vezi colonade grele înnobilând faţade severe, ori mici colonade uşoare a unui cerdac liniştit, purtând frontoane ascuţite, trotuare în scări şi cruci prinse în zidării mai noi, într-una din aceste străzi am văzut o fântână frumoasă zidită din piatră cioplită cu îngrijire. Puţin, sau aproape deloc ornamentată, ea surprinde în acest decor hazliu prin aspectul ei votiv ori funerar. Gurile fântânii sunt şi aici la picioarele micului edificiu şi se scurg într-un jgheab de piatră. Se simte însă o înrudire strânsă între edicolul ieșean şi cel de la Argeş. Amândouă fac parte din seria monumentelor noastre votive. Fântâna din Iaşi e cea mai monumentală pe care o ştiu în ţară. Trebuie constatat însă că această temă n-a fost reluată. Oraşele noastre moderne se disting prin lipsa lor de apă. Meschinele şi ieftinele copii de fântâni, care dezonorează diversele pieţi ale atâtor oraşe, n-au nici o valoare. în febra noastră de a găsi un specific românesc în toate, s-a uitat fântâna care este totuşi unul din subiectele cele mai atrăgătoare şi care a fost prilejul atâtor reuşite în celelalte arhitecturi. Nimeni nu s-a gândit la jocul apelor şi deci al luminii. Pieţele noastre au fotografii de bronz ale diverselor noastre glorii. Coloane de praf valsează nebuneşte împrejur, dar şopotul alintător al apei nu se aude. In oraşele noastre, mediocre şi banale, prea rar câte un edil îşi aduce aminte de lucrurile aşa zise inutile, care singure durează.