Goticul în Moldova

Cuvântul „gotic“ corespunde unei noţiuni foarte întinse. El este titlul impropriu, care se înscrie în capul unei civilizaţii care a durat aproape patru veacuri, civilizaţie care a înflorit în mod aproape miraculos pe tot întinsul Europei occidentale. Oricât s-ar strădui istoricii să analizeze cauzele acestei dezvoltări excepţionale a arhitecturii bisericeşti, oricât de mult s-ar căzni constructorii de astăzi să analizeze metodele îndrăzneţe de atunci, oricât de bine înjghebată ar fi argumentaţia celor care caută în evenimentele lumii dezvoltări raţionale, care se echilibrează, prin acţiuni şi reacţiuni, naşterea şi dezvoltarea fulgerătoare a stilului clunisian, zis gotic, va rămânea ca unul din miracolele cele mari ale istoriei.

Când Roma cea dezmoştenită de Imperiul bizantin după lungi veacuri ieşi din era nenorocirilor sale, când această capitală a lumii reîncepu întâi cu umilinţă să-şi reclădească biserici din fragmentele templelor răsturnate, se explică foarte bine procesul de creaţie al renaşterii într-o continuitate absolută care se vede accelerată prin căderea Constantinopolului. Acest eveniment aruncă deodată pe pământul latin toate echipele imperiului prăbuşit.

Sunt mai multe biserici şi mânăstiri la Roma care mărturisesc, cu câteva secole de anticipaţie, tendinţele esenţiale ale renaşterii. Dar arhitectura romanică din Franţa, înrudită cu cea italienească, este o formă desăvârșită a gândului şi nicidecum un punct de plecare pentru arta gotică. Nici metodele de construcţie, nici metoda ornamentală, nici principiul planurilor nu au aceeaşi concepţie, nici măcar lucrători şi meşteri nu sunt ieşiţi din acelaşi mediu şi recrutaţi după acelaşi principiu.

Pe când arta romanică este de esenţă monahală şi ermetică, cea gotică izvorăşte din chiar sufletul popular, din sufletul acelei populaţii vii, inteligente şi îndrăzneţe, care locuia în oraşele Evului Mediu sub autonomia adesea totală a municipalităţilor. în acea lume sensibilă si rafinată, cu inteligenţa tânără a unor popoare în formaţie şi sub imboldul puternic al bisericii, care, vie şi nestânjenită, exalta toate facultăţile artistice, arta gotică poate fi considerată ca miracolul credinţii.

Peste tot în fiecare amănunt al vieţii se strecura prin glumele cele mai vii şi prin realismul cel mai crud acea adâncă şi inanalizabilă nostalgie care smulgea lui Francois Villon mărturia : „ne m'est soeur que la chose incertaine“.

Pentru cei care aruncă o privire superficială asupra istoriei sau. mai bine-zis, asupra unor aspecte simple şi simpliste ale istoriei, Franţa se desemnează în imaginaţie sub aspectul unui clasicism banalizat de repetiţii obositoare şi limitată de regulile abstracte ale unei discipline academice.

Or, cele două secole de mare clasicism nu sunt decât una din înfăţişările Franţei, înfăţişare care nu poate fi completă dacă nu se cunoaşte aspectul ei din Evul Mediu, care în popor s-a menţinut şi chiar se menţine la izvoarele ei cele mai vitale. Arta gotică si-a avut centrul de gravitate în nordul Franţei, dar ea trebuia să producă opere de seamă, atât în Anglia, cât şi în toate ţările nordice, întinzând, pe de altă parte, influenţa ei până în Spania, în nordul Italiei şi chiar în Europa centrală. Moldova trebuia să fie într-o oarecare măsură ultima ei cucerire.

Înainte de a vorbi de influenţa goticului în Moldova, de contribuţia acestei civilizaţii asupra formaţiei spiritului moldovenesc, trebuie să amintim că arta Evului Mediu era de esenţă populară. Voi încerca să explic această aserţiune.

Pe când unele forme plastice rămân mereu ca nişte producţii suprapuse spiritului popular şi impuse de jocurile superioare ale intelectualităţii, păstrând în frumuseţea lor mereu ceva artificial (ca, de exemplu, stilul clasic în Rusia şi în Germania), stilul gotic îşi găseşte toată vitalitatea în imaginaţia populară. Corporaţiile care lucrau la catedrale se recrutau pe tot întinsul ţărilor, disciplina acestor corporaţii clasând după aptitudini diferiţi lucrători, sunt ierarhii de competenţe, gradaţii de talent, prezentau un mediu tot atât de excepţional creaţiei artistice ca şi epoca lui Pericle, de exemplu. […] A lucra la înălţarea unei catedrale era un act de pietate. Edificarea multor catedrale s-a eşalonat pe mai multe secole, rânduri şi rânduri de generaţii au lucrat la acelaşi obiect, corporaţii după corporaţii şi-au uzat forţele pentru aceeaşi anonimă reuşită, şi dinastii de maeştri îşi transmiteau tainele artei lor pentru a duce spre izbânda opera cea mare, închinată lui Dumnezeu.

Arhitectul, care dormise cu echipele sale în excavaţiunile fundaţiilor, rareori avea fericirea să vadă soarele răsărind deasupra câmpiilor dimprejur de pe înălţimile acoperişului, iar cel care începuse tânăr să cioplească zâmbetul unui arhanghel îşi isprăvea viaţa cu cizelarea unei cruci asupra unui portal.

Ca pe şantierele de azi, lucrătorii erau grupaţi pe echipe conduse de maeştri. Dar aceste echipe ascultau de o disciplină oarbă, lucrătorii erau ţinuţi de maeştri prin legământ, iar tainele meseriei trebuiau cucerite cu răbdare. în acea lume devotată unei mari cauze; având ca sistem de recrutare acele corporaţii de pietrari, sculptori şi zidari care îşi găseau elementele în popor, efortul, abnegaţia şi disciplina erau considerate ca însuşiri indispensabile de care nimeni nu căuta să se mândrească. Din acea imensă masă anonimă de discipoli şi de tovarăşi, se înălţa personalitatea superioară a unor meşteri care aveau ca singură semnătură, ca sigiliu a concepţiei lor, ieroglifa unui secret geometric. Aceşti meşteri aveau însă şcolile lor la adăpostul vechilor mânăstiri, iar interdependenţa marilor corporaţii, care îşi aveau sediile principale la Strasbourg şi la Praga, dădeau prilejul unor schimburi de precepte, unei omogenităţi în metode şi unei unităţi în gândire, care erau atâtea şi atâtea motive de izbânda. Războaiele regilor, neînţelegerile între marii şefi ai feudalităţii nu turburau lumea constructorilor.

Peste disensiunile politice viaţa unitară a Europei occidentale continua şi, timp de patru secole, se desprinseră sub loviturile daltei minunate chipuri de sfinţi, cele mai subtile probleme de construcţie se realizau în tăcere, bolţi aeriene de o neobişnuită îndrăzneală pregăteau jocuri de ecouri pentru cântecele de proslăvire a Domnului şi turnuri ascuţite ca flăcări se zideau, ca să arunce asupra ţărilor chemarea clopotelor ca o bunavestire. La umbra societăţii feudale își trăia viaţa proprie paralelă şi autonomă lumea marilor corporaţii în ierarhia ei, cu legile ei şi mai ales cu idealul ei. Pe când luptele croiau hotare, pe când curţile domneşti săpau abisuri între popoare, lumea constructorilor lucra în tăcere la o mare armonie care, ca şi credinţa, nu cunoaşte piedici.

Şi această armonie ne-a atins şi pe noi. De la Alexandru cel Bun până la Movileşti a domnit la noi acelaşi spirit. Aci, pe pământul Moldovei, s-au întâlnit cele două mari curente ale Orientului şi ale Occidentului, ale lumii bizantine şi ale lumii medievale. Când primele catedrale se înălţară pe ecranul de ceaţă al orizontului francez, Sfânta Sofia era de mult un monument venerabil asupra căruia secolele lăsaseră prestigiul timpului îşi farmecul uzurii. Lespezile erau tocite de prea multe îngenunchieri, iar mozaicurile întunecate de fum întindeau un cer de noapte asupra credincioşilor. Arta bizantină evoluase până la hotarele subtilităţii. Mozaicul fuse înlocuit printr-o şcoală de pictură care nu ignora virtuozitatea. Pentru maeştrii formaţi la şcolile bizantine, goticul apărea ca o inovaţie stranie.

Era deci natural ca punctul de plecare a formaţiei artistice a ţărilor româneşti să fie Bizanţul de unde îi venea religia. Dar nu mai puţin însemnate sunt legăturile în Ungaria şi Polonia. La sfârșitul veacului al XIV-lea şi la începutul veacului al XV-lea, arta gotică îşi isprăvise ciclul evoluţiei sale. Dacă judecăm după elementele propriu-zise gotice, care au intrat în arta moldovenească, vom vedea că nu sunt numeroase. Motivul unor ferestre, profilul unor uşi, construcţia izolată a unor bolţi şi o vădită influenţă generalizată în tot ceea ce priveşte cioplitul şi lucratul pietrei. În metoda de construcţie, afară de întrebuinţarea contraforturilor, totul se petrece încă după obiceiurile bizantine.

Judecând după enumerarea elementelor am putea conchide că acea influenţă a fost superficială şi fragmentară. Comparând însă bisericile moldoveneşti cu cele din Muntenia, vedem că deosebirea între cele două grupuri e foarte mare în spiritul şi în esenţa lor. Influenţa gotică se simte în silueta generală a micilor edificii, în acea tendinţă a bisericilor moldoveneşti de a se înălţa cât mai mult şi cât mai graţios. Silueta generală şi nu numai elementele particulare mărturisesc o înrâurire gotică. Dacă principiul planului, dezvoltarea bolţilor şi o bună parte a ornamentaţiei este bizantină, tendinţa de a rupe echilibrul între cele trei dimensiuni în favoarea înălţimii este de inspiraţie gotică. Unele din turlele bisericilor moldoveneşti cu construcţia lor gingaşă şi spirituală aduc aminte de unele fleşe de capele gotice. Pictura va rămânea bizantină. Dar ea se va colora de toată bogăţia instinctului popular, iar ideea de a decora exteriorul bisericilor acoperindu-le cu picturi în frescă poate fi tot de esenţă gotică. Legile bisericeşti interzicând reprezentarea în relief a corpului uman, românii au transpus în frescă ceea ce Occidentul sculptase.

Această interpretare cu totul nouă a imaginaţiei religioase este echivalentă cu sculptura gotică şi corespunde cu aceeaşi preocupare de a face din biserică un locaş de rugăciune, dar şi de învățământ imajat pentru credincioşi.

Subiectele religioase erau un pretext pentru ca să exercite verva poporului. Chiar dacă unii maeştri au fost străini, cu principiul corporativ de atunci, poporul moldovenesc a fost chemat cu siguranţă la colaborare de către domnii săi. Altfel nu s-ar explica originalitatea acestei arte, nici adâncul ecou pe care-l găseşte în noi.

La luminile încrucişate a două civilizaţii şi încadrată în metoda de lucru comună atunci în Occident, fără o prealabilă pregătire şi un trecut artistic în care să se fi putut forma, Moldova a găsit atunci tezaure de fantezie şi de sensibilitate. Arta de pe vremea lui Ştefan cel Mare, a lui Petru Rareş şi a Movileştilor arată că Moldova a ştiut să fie la înălţimea civilizaţiei de atunci. Tânărul stat pornise pe o cale care poate l-ar fi dus la glorie, dacă soarta nu l-ar fi întors din drum.

Faptul însă că nordul Moldovei a fost atins de miracolul din Occident al credinţii, dă acestei regiuni a României un loc deosebit şi superior. Căci acolo, mai mult decât în orice alt colţ al pământului românesc, a luat fiinţă o formă nouă a artei, sub ocrotirea evenimentelor prielnice. Acolo s-a văzut, mai mult poate decât aiurea, ce era în măsură să dea românimea în cadrul unei discipline şi în închinarea unui ideal. Acolo mai mult decât oriunde la noi, s-a arătat ce poate spiritul românesc în armonia unei colaborări şi care este menirea însuşirilor populare în căutarea unei forme estetice superioare.

Maeştrii, care veniră probabil sub Alexandru cel Bun în Moldova pentru a' clădi primele biserici fie catolice, fie ortodoxe, sosiră cu echipele lor de pietrari şi de zidari. Aceşti străini făcură prozelitism, înjghebară, după toate probabilităţile, corporaţii moldoveneşti, care se completau cu cei veniţi din Transilvania ori de la Praga ; dar în orice caz, se ivi o viaţă artistică moldovenească, care trebuia să dea şi maeştri şi pictori şi care, mai presus de toate, trebuia să elaboreze acea formă desăvârșită a sufletului românesc. […]