Hanurile

Într-o vâlcea adăpostită de vânturi, nu prea departe de port, sub straja veşnică a două coloane ionice, singure rămase pentru pomenirea zeului Dionysos, stă pitulit, ca un schit, micul han vestit printre marinari.

Acoperişul de olane, pe care cresc buruieni şi garoafe sălbatice, e iubit de porumbei, iar curtea pătrată, cu o fântână vie, e bine cunoscută de cadâne. Vinul băut din oale de pământ e dulce, hangiul e vrednic şi lăutarii neobosiţi. La han e în fiecare zi sărbătoare. Acolo se cântă toate ariile triste şi nebune pe care vântul şi dorul le-au şoptit la ureche marinarilor, sosiţi din toate colţurile îndepărtate ale lumii. Vechiul far turcesc, zidit din pietrele unui bastion genovez, nu apare vigiilor decât mult după ce s-au desemnat pe zare cele două zvelte coloane eline, albe, nostalgice şi ireale, ca nişte domnişoare de altădată. Acolo, sub acoperişul turtit şi greu de olane, care, prelungindu-se, acopere un larg cerdac ce adăposteşte bănci şi mese, se deschide o cameră alăturată unei bucătării cu vatră în care arde mereu foc, în care troznesc ramurile de dafin. Tot trunchiuri de dafini proptesc cerdacul, tot dafini mlădioşi, chinuiţi de vânt, fac umbră hanului, înconjurîndu-l de o mică pădurice prielnică chefurilor în nopţile de vară.

Pe acest pământ al Dobrogei, pardosit de ruinile succesivelor civilizaţii, pe acest pământ strâns între mare şi Dunăre care, jumătate granit şi jumătate argilă, are ceva din măreţia stepei […], pe acest pământ unde scaieţii cresc înalţi şi drepţi deasupra ierburilor ca sfeşnice de templu, hanul de lângă ruine evocă deodată şi Sicilia bogată în vinuri grele şi Helada cu promontorii pentru zei, şi pe Simbad, marinarul legendar al povestitorilor din Bagdad, şi tătarii nedeprinşi să trăiască mereu sub acelaşi acoperiş, şi catargele genoveze şi caravelele din Portugal, încărcate cu portocale şi latineasca blândețe a păcii romane de pe vremea lui Caesar August.

Micul han, compus dintr-o simplă casă mai încăpătoare, precedat de un cerdac şi urmat de o curte pătrată înspre care dau camere, ornat de o fântână, zidite din elemente sfărâmate ale templului în care se desluşesc foi de acante şi spirale de volute, are o efemeră frumuseţe.

Pe acest pământ, asupra căruia atâtea civilizaţii s-au pustiit de crudele vremi, parcă nimeni nu mai are îndrăzneala să construiască ceva temeinic. înţelepciunea poporului nu mai dă crez trainicei pietre. Din civilizaţia elină două coloane mâncate de vânturile sărate îşi mai aruncă umbra pe ierburile prăfuite, din cetăţile romane câteva lespezi cu mari şi desluşite litere iniţiale se găsesc răzleţe prin ogoare ori încastrate în digul portului. Turlele bizantine şi genoveze fură răsturnate şi ele de năvăliri.

Bordeie joase de lut ori de pietre de-abia cioplite şi lipite cu pământ pentru adăpostirea unei familii timp de o generaţie, timp de o viaţă de om, timp de o viaţă de dafin.

În ţara cerurilor înalte cu norii zdrenţuiţi de vânturile mării, casele au surâzătoarea înfăţişare a lucrurilor efemere. Pe drumurile Dobrogei, care şerpuiesc printre măgurile misterioase, ciudate lacuri întrerup monotonia cenuşie, tristă şi măreaţă a pământului obosit. Şi şerpuitul drumurilor te duce până la Dunăre într-o continuă simţire a irealităţii, parcă sufletul ar oscila între vis şi moarte. Iar hanul de lângă mare, pentru cine l-a cunoscut sub aspectul mizerabil al colonadei sale de dafini, lasă în amintire întipărirea unei imagini stranii din care prezentul este exclus şi în care fiecare actor, ţăran, turc ori bulgar, cerşetor hoinar, tătar haiduc, pescar rus, marinar nordic, ori precupeţ oltean îşi are rolul într-o mare frescă.

Numai după ce ai trecut Dunărea, părăsind antica zestre a Medeii, numai după ce drumurile brăzdează pământul negru al Munteniei, apar hanurile obişnuite cu o largă arcadă care se continuă printr-o boltă ce trece prin casa hanului pentru a lăsa carele să intre într-o curte unde se orânduiesc vite şi căruţe. Acolo, după deshămat, se aprind focuri în jurul cărora cărăuşii stau la cină.

Câteodată pe laturea de către drum e o tindă umbrită pentru cei ce se opresc numai în treacăt. Hanurile, pe întinsul şesurilor, au un aspect defensiv, ca un soi de bastion în dosul cărora se adăpostesc călătorii în contra viscolului şi lupilor iarna, şi vara pentru a nu poposi pe drumul mare.

Înaintea trenului, acum o jumătate de veac, când singurul mijloc de a călători era poşta, hanurile jalonau drumurile ţării la distanţe egale. Un serviciu pentru schimbarea cailor şi a vizitiilor era organizat cu un orar fix, ştafete călări duceau corespondenţa. A fi fost hangiu pe vremea aceea nu era treabă rea. Multe averi s-au făcut aşa. Hanul era în tot timpul anului un centru de activitate vie unde se schimbau mereu călătorii, unde se puneau la cale afaceri, se înnodau intrigi de dragoste ori răzvrătiri politice.

În general, pe o scară mai întinsă ori mai redusă, hanul se compunea, în primul rând, dintr-o curte mare cu locuinţe pe una sau mai multe laturi ale sale.
Câteodată aceste locuinţe erau chiar pe două caturi. Zidurile exterioare erau ca de cetate cu firide înguste şi un mare portal dădea acces trăsurilor. O bună gravură a secolului trecut ne dă înfăţişarea faimosului han a lui Manuc, care era marele centru de întâlnire al călătorilor din Bucureşti.

Pe un teren aproape dreptunghiular, clădit pe cele patru laturi ale sale, compunându-se din două caturi, sub un acoperiş cu o streaşină foarte proeminentă, şi având galerii în arcade la care duceau scări largi, hanul luase un aspect cât se poate de monumental.

Proporţia elegantă a arcadelor trilobate, frumuseţea scărilor care ar fi putut conduce la un pridvor domnesc şi, în general, toată desfăşurarea faţadelor, care graţie pridvoarelor în galerie dădeau o unitate lipsită de monotonie edificiului ; în sfârșit, chiar proporţia mare a curţii în raport cu clădirile ne autoriză să considerăm hanul Manuc ca tipul desăvârșit al genului.

Arcadele şi scările erau de lemn, streaşină din scânduri de stejar, iar acoperişul de şindrilă. Noi recunoaştem în acest edificiu proporţiile brâncoveneşti. Când o fi fost construit ? Nici un document nu permite stabilirea unei date. Desemnul datează din 1830. Hanul pare a avea un aspect destul de vechi, poate un veac, poate mai mult. Dar noi ştim că măreţia stilului brâncovenesc a supravieţuit mult timp domniei ultimului Basarab. în această gravură se simte, privind imaginea dispărutului edificiu, verva unei epoci de fantezie vie şi de abundenţă în toate domeniile.

Plimbându-mă pe cheiurile Senei, într-o zi la Paris, cu un camarad, pentru a ne încerca norocul în găsirea cărţilor rare la aceşti anticari, care îşi fac meseria sub cerul liber, am găsit întâmplător' o fotografie a acestui han, foarte ştearsă, dar în care se poate desluşi încă destul de bine şi de precis caracterul ansamblului clădirilor. Pe cartonul fotografiei era scris „Han Manuk, Bukarest 1860“. N-a trecut deci atâta timp de când a dispărut. El a subzistat probabil până în preajma secolului nostru şi a dispărut cum a dispărut tot Bucureştiul de altădată, cu biserici, cu conacuri, mânăstiri şi paraclise.

Dar ne putem da seama după dubla evocare a fotografiei şi a gravurii că hanul ajungea la dimensiuni monumentale, fiind edificat după sistemul oriental al caravanseraiurilor. În rezumat, o curte mare pentru care şi vite, un loc rezervat grajdurilor şi jur împrejurul dreptunghiului clădiri pentru adăpostirea călătorilor şi slugilor.

Pe drumurile noastre de ţară se văd încă hanuri mai totdeauna dezafectate, care isprăvesc prin a se ruina, părăsite de călători, şi de poştalioane. Automobilele trec pe lângă ele, carele încete de boi poposesc undeva lângă o cârciumă în mijlocul sau la marginea unui sat. Cine mai călătoreşte cu trăsura ? Între graba automobiliştilor, care au o altă viziune a drumului, şi somnolenta încetineală a caravanelor de căruţe nu mai este loc pentru rolul hanului.

Poeţii n-or mai cânta acele drumuri făcute în răcoarea nopţilor de vară, aşa cum ne-a povestit-o Anghel :

                 Tăcere-i şi mergem cu faţa spre lună
                 S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
                 Merg spornic rotaşii şi o clipă mă sperii 
                 Văzând pe de lături cum fug prăştierii 
                 De umbra lor însăşi goniţi în buiestru. 
                 Pe alocurea drumul se face albastru 
                 Când scapă sub dealuri şi luna s-ascunde
                 Un miros de floare de cine ştie unde 
                 Ne-ajunge pe cale şi-n urmă rămâne. 

Şi drumurile moderne vor părăsi şerpuitul domol printre vâlcele. Ducându-mă anul acesta de la Roman spre mănăstirea Probota am luat una din aceste şosele aproape părăsite care îşi duc iraţionala fantezie printre dealuri, hoinărind spre zare, parcă fără ţintă.

În acest colţ de ţară, care şi-a păstrat tot caracterul vechi de arhaică blândețe, am trecut prin satul Boureni unde am văzut lângă un conac al Sturzeştilor, precedat de o tindă încăpătoare, limitată prin patru coloane puternice de zidărie, un han care supravieţuise vremurilor. Zidit cu ziduri de cetate, aşezat pe o râpă deasupra drumului mare, el domină satul ca un simbol al ospitalităţii. La Bălăneşti, nu departe de Roman, pe moşia Ruseteştilor, ştiu iarăşi un han care, după mine, e unul dintre cele mai frumoase.

O arcadă bine întinsă se deschide pe netezimea zidului, în care sunt sparte puţine ferestre. Nici un pridvor. Deasupra arcului de intrare o turlă joasă ca de mânăstire. Pe urmă, zidurile de incintă şi atâta tot. Aşezat între o biserică veche, zidită pe vremuri de boierii din partea locului, şi o baltă, hanul părăsit se diferenţiază de căsuţele satului ca un boier în şubă de plugari. Acuma însă, când automobilul a pus iarăşi drumurile în uz pentru călătorii, hanul va reînvia şi el.

Cu siguranţă nu cel de altădată. Fiecare vreme îşi are estetica. Viteza, care a intrat în concepţia noastră ca un element constitutiv, va simplifica şi schematiza linia hanurilor. Drumurile drepte, ca şi căile romane, trag printre ţări linii voluntare. Nu ştiu dacă a mai fost odată pe lume o epocă în care omul şi-a schimbat atât de des locuinţa. Poezia drumului va învia cu noile premise ale tehnicii moderne.

Vraja de care ne vorbeşte Anghel, aruncată de o fată într-o noapte de vară, n-o să mai aibă darul să neliniştească călătorii.

Dând zor în întuneric spre un popas inundat de abundenţa razelor electrice, împingând noaptea cu farurile înaintea lui, călătorul va simţi ivindu-se în sine alte gânduri şi alte melodii, sub fuga nebună a peisajului mereu reînnoit.

Case luminoase şi vesele, curţi mari, deschise şi umbrite, zgomotul automobilelor şi toată frenezia mecanică ne vor alcătui o viziune a călătoriei, în care nimic nu va mai părea imposibil şi în care timpul va fi biruit în bună parte. Căci este un lucru de observat, că unul din elementele care a influenţat mai mult estetica modernă este viteza, acest nou zeu al tinereţii.

Poate că în tovărăşie cu dânsul vom trezi din somnul legendelor şi colţurile ascunse şi prea puţin cunoscute ale ţării noastre.