Maestrul de altădată

Când lumina asfinţitului se strecura prin firida spartă în lărgimea zidului de afară a mânăstirii, punând pe albăstreala varului chiliei nepreţuitul aur al luminii, bătrânul meşter se oprea din cetit. Ochii lui obosiţi se fereau de tremuratul candelelor. Dealtfel un vechi obicei, păstrat din tinereţe, îl făcea ca în fiecare seară să se despartă de munca cea fără de capăt. Pe când învăţa la Veneţia, acum o jumătate de veac, în fiecare zi, la ieşirea lui din Librăria Vecchia, se plimba de-a lungul mării în faţa palatului ducal, până ce noaptea cu adierile venite din larg îl goneau cu răceala lor spre casă. Şi nici la Pisa, unde studiase arta întăriturilor militare, nu lipsea vreodată de la această datorie faţă de dânsul de a-şi pierde gândurile în singurătate, de a-şi nimici privirea în cerurile oglindite de Arno.

Întrebat odată de unii camarazi de rostul acelei metodice singurătăţi, care îl despărţea de ei tocmai în ceasurile potrivite petrecerilor sau surâzătoarei nepăsări ce urmează orelor de încordare ale învăţăturii, Drăghici Valahul (aşa era poreclit) răspunse că era ceasul Domnului. La Constantinopol, unde lucrase la restaurarea celor Şapte Turnuri şi la palatul unui domn moldovean, cum se rumenea văzduhul şi tremura prima stea, Drăghici o lua de-a lungul zidurilor marei cetăţi, ale cărei turnuri erau lovite în frunte de lumina Apusului. Şi umbla până ce goarna de la Eyub vestea rătăciţilor în ale dragostei sau în ale Domnului că porţile oraşului vor fi târâte cu lanţuri pe roţile lor de plumb.

Fusese la Viena şi la Kiev, cunoştea legile Apusului şi Răsăritului, cunoştea dialectica spinoasă a Soborului de la Niceea şi luminoasa înţelepciune a lui Platon. La Veneţia învăţase să sape în piatră şi cetise cărţile lui Vitruviu iar la Pisa învăţase cum se apără o cetate ; în şantierele navale de la Genova îşi desăvârși cunoştinţele asupra construcţiilor de lemn. Avea întotdeauna cu dânsul povestirea călătoriilor lui Herodot şi vieţilor lui Plutarh. Hotarele ştiinţei fiind pe atunci mai apropiate, Drăghici Valahul era un învăţat, cum se cuvine celor ce erau chemaţi să ridice biserici, mânăstiri şi palate.

Acum stă retras la monahi. Voievozii pentru care a lucrat au răposat. îşi muşcă buzele de durere când se gândește că Brâncoveanu, cu care era înrudit, a pierit tocmai în acea cetate refăcută de dânsul. Adesea încearcă să înţeleagă tâlcul acestei batjocori a soartei. Stăpânul pe care l-a iubit atâta, pentru care înălţa cele mai frumoase mânăstiri care au fost vreodată în Ţara Românească, tocmai el a gemut şi a suferit toate chinurile, sub bolţile zidite cu grijă de mâinile sale. Acest gând îl chinuia.

Acum feciorii răzvrătiţi în contra stăpânirii se mutaseră în Moldova. Se împliniseră la Rusalii zece ani de când răposase jupâneasa Stanca, culcată la Brâncoveni. Ultima dată când fusese la Bucureşti era pentru a da unele sfaturi meşterilor care lucrau la mănăstirea Văcăreşti. Îi făcuse această cinste noului domn, care îl cunoscuse la Constantinopol pe vremuri. Acum trăieşte retras cu cărţile şi cu amintirile. Amintirile erau multe. Trei domnii şi atâtea călătorii, atâtea prietenii apuse. Cantemir, Petru cel Mare, Mavrocordat Exaporitul, şi mai în urmă Prinţul de Ligne. Şi în zarea tinereţii silueta fină şi ironică a lui Longhena. Acum singurătatea care mergea crescând.

Din când în când monahul Antim zugravul, tovarăş de muncă, mai trimite câte un gând bun de la Sfântul Munte şi atât. Când vine ora Domnului, Meşterul Drăghici se plimbă în livada care se aşterne în faţa mânăstirii ca un covor bogat, tăcut, ce duce spre clopotniţa de intrare. Ca un pom care a dat roade multe şi pentru care nu mai este nădejdea nici unei înfloriri de primăvară, el lasă să se destrame ştiinţa agonisită în anii tinereţii. Regulile precise în empirismul lor, pentru construirea bolţilor, înjghebarea subtilă a arcadelor, zise sasanide, cu centrul săltat, proporţia gingaşe a coloanelor, taina armoniilor limitate în spaţiu şi străine de timp, jocul firidelor, meşteşugul inscripţiilor, ordonanţa planurilor, dispoziţia şi încrucişarea axelor, toată această lume geometrică de idei, a căror obârșie se pierde în cele mai vechi poveşti ale umanităţii, se transpuneau în sufletul meşterului într-o adâncă, inexprimabilă şi ciudată muzică.

Privind mănăstirea pe care a ridicat-o în ultimii ani ai deplinei puteri, el resimţea o îndoită bucurie şi fizică şi sufletească care îl aducea la o stare de beatitudine. Fiecare salt de arcadă, fiecare înjghebare de boltă, verticalitatea mândră a clopotniţei mari, spirituala înfăţişare a bolniţei, voita disimetrie, în sfârșit, întreg acest sistem comensurabil care avea ca lege primă a reuşitei, ca motiv esenţial al izbânzii, deasupra tuturor legilor învăţate, inima maestrului, iată ce dădea lui Drăghici acele momente de fericire totală, pe care le întrezărise pe vremuri, când se plimba îmbătat de sunetele clopotelor veneţiene. Sunetul clopotelor fu cauza care îl puse în stăpânirea tainelor ritmului fără de care nu este artă.

El se plimba într-o seară sub arcadele rupte ale palatului ducal. Făcu socoteala că trei lovituri ale limbii de aramă corespund cu timpul necesar pentru a merge din mijlocul unei arcade la mijlocul arcadei următoare. El chibzui în acelaşi timp că ritmul unui număr pereche în spaţiu poate avea o legătură prin mijlocirea timpului ca un ritm de număr nepereche în timp. Pus astfel pe calea armoniei unice, observă că un monument aduce nu numai mulţumire ochilor şi spiritului, dar şi un soi de bucurie greu de tălmăcit care se răsfrânge asupra întregului corp. Şi vrând nevrând, Drăghici, fostul ispravnic al lucrului, se gândea cu teamă la strânsa legătură dintre suflet şi corp şi era neliniştit la gândul că poate mai există în armonia veşniciei alte legi pe care nu le cunoaşte, că totul nu-i decât deşertăciune, că visurile mint. Cu fruntea plecată, cu privirea urmărind legănarea buruienilor sub răscoala vântului, se lăsă în voia deznădejdii. În anii tinereţii, când venea ceasul Domnului, el era purtat pe aripele celui mai curat entuziasm cu sufletul bogat în frumuseţi, în devenire. Dar mânăstirile şi palatele erau zidite. Orele zilei le arunca umbre pe țărână, când spre răsărit, când spre apus, turlele şi bisericile îşi luaseră drumul prin timp, nave fretate spre veşnicie. Totul era făcut şi cu toate acestea, după prea scurte clipe de fericire, sufletul îi era pustiit de întrebări.

Unde se opresc hotarele virtuţii ? „Drăghici, fratele meu cel bun şi iubit, îi scria odată zugravul Antim din Athos, când lucram la icoanele catapetesmei Prea Sfintei Mânăstiri a Neamţului, mă rugam în fiecare zi înainte de a-mi începe munca şi posteam trei zile înainte de a începe o icoană. Pentru icoana cea mare a Maicii Domnului am postit chiar o săptămână, după care mă lumină Dumnezeu.“

Fericit e Antim în pacea lui. Nu e chinuit de amintiri, nu cetise atât. Aplecat toată viaţa lui pe icoane, pe care le săruta cu evlavie după ce le zugrăvea (şi aceasta după canoanele marii mânăstiri din Kiev), conştient că fiecare sfânt zugrăvit îi va lua apărarea la judeţul din urmă, Antim aştepta moartea cu încredere, sigur că atunci când îl va unge stareţul şi vor cânta cuvioşii, i se va înfăţişa tot cerescul sobor, catapeteasma vie a cărei cruce se pierdea în norii cerului.

Anonim şi tăcut, Antim va fi trecut prin viaţă ca un adevărat creştin. Pe când el cu arta lui mândră, el care a căutat peste tot şi oricând acea armonie care este în firea lucrurilor, ca o dumnezeiască mireasmă, el care a vrut să schimbe cu operele lui înfăţişarea văilor şi care s-a simţit măgulit până la orgoliu de această stăpânire, el e neliniştit şi trist. Mereu îşi zice : în semn de cruce am zidit biserici, pentru glasul clopotelor turle, pentru tăcerea rugilor, tainice paraclise. Am lucrat numai pentru slava Domnului.

Dar palatele şi grădinile lui Brâncoveanu, dar cerdacul din Mogoşoaia şi frumuseţile din Potlogi, de ce oare se întorc mai des în amintire ?

Patru cuptoare mari de cărămidă ardeau în curte ca enorme sarcofage din care iese tămâie. Alte patru înspre lac erau răcite. Din ele robii ţigani cărau întruna. Bolţile pivniței fiind isprăvite după cele mai curate reguli greceşti, zidăria ieşise cam de un cot din pământ. Un an întreg se bătuseră stâlpi de stejar în pământul mlăştinos pentru a primi povara fundaţiilor. Acum treaba mergea repede. Pietrarii lucrau la umbra unui mare cort şi ritmau cântecele lor cu lovituri de daltă. Gropile de var cu lăptoasa lor albeaţă te orbeau la soare. Mortarul unsuros era turnat peste cărămizi cu găleţi de lemn, care veneau încărcate cu materiale şi plecau goale. Meşterul Drăghici era când pe ziduri, să vadă cum stă bolta, când la pietrari, să urmărească mersul daltei. La umbra unui mare nuc, întinsese nisip. Acolo stătea el ceasuri lungi desemnând pe netezimea pământului curba bolţilor sau înjghebarea scărilor. Când un meşter nu înţelegea poruncile, îl aducea la umbra nucului, şi, în picioare, cu trestia ţinută între două degete, cu precizie desemna pe nisip ceea ce trebuia făcut. Şi adeseori vântul venea să-i şteargă trăsăturile dibace. Aşa o să facă şi vremurile viitoare, cu opera lui, căci veşnic nu e decât cuvântul. Pe urmă veni un război, lucrările se opriră. Ce bucurie când se reluară peste câțiva ani şi ce zi de sărbătoare când voievodul veni cu tot neamul să petreacă acolo prima noapte. Ciocnise cu domnul oale din Râmnic cu vin de Drăgăşani.

Sunt trei ani de când bătrânul meşter a făcut tovărăşie deplină cu singurătatea şi cu tăcerea. Viaţa lui dornică de muncă, de înfăptuiri de seamă, s-a isprăvit cu mazilirea lui Brâncoveanu. Ce mari visuri visaseră ei împreună. Cutezaseră să făurească planuri de viitor demne de porfirogeneţi : pe fondul bogat al zestrei bizantine să graveze eleganţa italienească, să descătuşeze ermetismul formelor de la Constantinopol pentru ca să poată pătrunde lumina latină, să scoată cele mai subtile armonii din spiritualitatea inventivă a artelor populare, să împletească toate firele geniului românesc într-un singur gând maestru.

Căile începute de ei vor fi duse oare mai departe ? Muncită de atâtea influenţe perfide, va şti oare Ţara Românească să-şi urmeze calea firească sau o vor cotropi puhoaiele străine ? Atâtea întrebări ce rămâneau fără răspuns. Şi cu cât îmbătrânea Drăghici, cu cât îl despărţeau anii de vremurile de mare muncă, cu atât întrebările se făceau mai multe, mai stăruitoare, mai ameninţătoare. El era încredinţat că o să cadă mort într-o zi, răpus de povara lipsei de răspunsuri. Soarta îi fu însă miloasă.

Aţipi într-o după-amiază de toamnă pe când cetea aplecat pe cărţile sale. Din acel somn trecu, fără un oftat, în sânul lui Avraam. Ultimii săi tovarăşi îl culcară sub un dud, unde avea el obiceiul să stea mai mult, în zilele călduroase. O piatră cu un chenar, unde floarea soarelui şi frunzele sale formau o bogată împletitură, primi numele lui.

După ce muri stareţul care-i fusese prieten şi monahii care-l cunoscuseră, iarba se făcu repede stăpână cu toate buruienile pe acest mormânt, iar muşchiul roase cu răbdare literele chirilice care-i înjghebau numele. După un veac de la moartea bătrânului meşter, al cărui nume întovărăşi în uitare pe acela al zugravului Antim, sătenii de lângă mânăstire, împinşi de evlavie, începură şi ei a ridica o biserică. Locul ales pentru cuptorul de cărămidă era acolo unde pământul era mai lutos, adică lângă dudul care se uscase. Piatra de mormânt care zăcea despicată în două sluji drept piatră de temelie pentru noul locaş. Din pământul care-şi însuşise corpul lui Drăghici, se ridicară bolţile şi pe urmă o turlă.

Numele lui uitat se găseşte încă la despărţirea a două ramuri a unui arbore genealogic.
Sufletul e poate prins de o vraje în bisericuţa din sat, închisă printr-o ușă grea de stejar, pe care, în nopţile de furtună, o smuceşte şi o zguduie veşnicia.