O biserică moldovenească

Pe zările Moldovei, legendarele personalităţi ale marilor voievozi şi-au zugrăvit ideograma voinţei lor cârmuitoare. Precum maeştrii din Evul Mediu închideau taina ştiinţei lor între un semn geometric, aşa şi căpitanii norodului şi boierilor moldoveni au lăsat prins pe cer în forme desluşite semnul care rezuma încordarea unei voinţi până dincolo de hotarele vieţii.

Pentru un erou viaţa este acţiune. Alexandru Macedon a înfăptuit imperii, iar templele ridicate în oraşele zidite din ordinele sale nu erau decât o târzie şi ultimă prelungire a unei voinţi care se difuzase în sute de mii de suflete, pentru a se înmărmuri apoi în armonia unei colonade. Dar atâtea destine, fără a lăsa măcar un nume pe mormânt, s-au stins ca licărirea de spade. Căci nu toţi fruntaşii au avut darul să trezească conştiinţa colectivă a celor care îşi închinară voinţa şi îşi jucaseră soarta, urmându-le drumul. Puţini au fost aleşii care au avut dărnicia creatoare şi a căror activitate nu s-a pierdut în întunericul vremurilor ca o săgeată rătăcită. Din puzderia de domni, care au trecut în istoria noastră ca nişte constelaţii nebuloase, strălucesc totuşi câteva stele de primă mărime.

Dar, pe când marile lor fapte trecute în lumea legendelor pierd încetul cu încetul din realitatea lor sau îşi iau locul în istorie cu un nume ctitoresc pe un pomelnic, bisericile zidite de ei îşi aruncă în fiecare zi umbra pe pământul strămoşesc şi îşi afirmă trupul geometric în zorii fiecărei zile pe cerul veşnic reînnoit în perindarea norilor obosiţi.

Şi deasupra navei, a căror două turnuri începeau să se albească de lumina zorilor, norii împinşi de vânt umed de început de iarnă treceau în zvârcoliri de balaur peste ctitoria Ducăi-Vodă. încă o dată, şi pentru a câta mia oară, mănăstirea îşi isprăvise o noapte de strajă, păzind somnul oraşului Iaşi.

Dincolo, pe celălalt deal, pe cerul de plumb, prin crăcile unor copaci chinuiţi începeau să se vadă turlele Galatei ca havuzurile unui parc ireal. Iar jos, întins pe dealurile sale, oraşul în bruma albăstrie a primelor focuri. Turnul Goliei şi clopotniţa bisericii Bărboi depăşeau rugina acoperişurilor de tablă şi a frunzişului tomnatec.

Fără artere de circulaţie bine precizate, fără pieţi, fără grădini, construit în voia soartei, ca mai toate celelalte oraşe româneşti fără diferenţiere de cartiere, cu posomorita îmbinare a mizeriei şi a mediocrităţii, cu măreţii dărăpănate, laşul păstrează totuşi frumuseţea unui mare decor şi demnitatea unui mare trecut, recâștigând, prin pitoresc şi prin mândria siluetei, lipsa lui de organizare şi excesul său de hazard.

Uitându-mă cum acest oraş iese din noapte, încerc să-i desluşesc caracterul ca un cetitor atent în faţa unei inscripţii. După ce primele raze înguste străpunseră pătura de nori ca nişte semnale, biserica Aroneanu pe ultimul deal încheia spre răsărit turma acoperişurilor. După ea, dealuri, dealuri, până în zare, până în stepă. Spre Copou, o biserică, al cărei nume nu l-am reţinut niciodată, cu trei turle înguste şi înalte dintre care cel din mijloc era mai mare, cu o svelteţă de far oprea şi dânsa întinderea caselor. Doar două cazărmi masive îi rămăseseră în urmă. Numai când lumina fu deplină, apărură ca o pereche domnească Trei Ierarhii şi Sfântul Nicolae.

Dar în haosul de case, de acoperişuri, de frunzişuri veştede, şi de clopotniţe, cu cât umbrele nopţii se retrăgeau, cu atât Turnul Goliei apărea mai mult ca un semn hotărâtor şi stăpânitor de voinţă. Nici jocul subtil al maselor geometrice ale Sfântului Nicolae, nici gălăgiosul romantism al palatului administrativ nu ajungea să lupte cu masiva siluetă. Vasile Lupu a fost, cu siguranţă, voievodul marilor contrasturi. In acelaşi oraş el a avut grijă să înfăptuiască şi expresia plastică cea mai brutală şi cea mai gingaşe operă de arhitectură. Dacă Suceava e oraşul lui Ştefan şi al lui Rareş, oraş care păstrează cea mai curată întruchipare a râvnelor noastre esoterice şi hiper-boreene, laşul este cetatea lui Lăpuşneanu şi a lui Vasile Lupu, aceşti domnitori mai târzii, al căror ideal, departe de a fi neprihănit, avea râvne mai pământeşti.

Cu mâini încărcate de rubine şi de smaragde, îmbrăcat în brocarde grele şi mintea apăsată de gânduri împărăteşti, Vasile Lupu a dat ctitoriilor sale acea senzuală expresie de iubire pentru bogăţiile şi minunatele deșertăciuni afurisite de Ecleziast. Pe când Ştefan cel Mare în umbra vremii ia înfăţişări de arhanghel, voievodul, pătimaş după bunurile oprite de credinţă, încarcă credinţa cu tot ceea ce este îndepărtat de dogmele sale. Dintre toţi domnitorii noştri şi în această privinţă Vasile Lupu seamănă cu Brîncoveanu, el este acela care se apropie mai mult de prinţii Renaşterii. Pe când Ştefan înalţă biserici şi mânăstiri pentru a întregi acţiunea lui de stat şi pentru a aşeza scaunul domnesc pe temeliile credinţei, pe când cele mai însemnate acte ale Muşatinului aveau drept ţintă să apară în funcţia creştinismului ameninţat de islam, la Vasile Lupu preocuparea frumuseţii pentru frumuseţe şi al artei ca scop ultim pare a se fi strecurat în mintea lui, dacă nu cu preciziune, dar cel puţin pe calea unei bogate intuiţii. Dacă la Trei Ierarhi, pe structura moldovenească aşa cum o lăsase Lăpuşneanu, Vasile Lupu pune toate ornamentele Orientului apropiat şi mai ales îndepărtat pe structura marei biserici a Goliei, ale cărei turle rămân în caracterul arhitecturilor din Răsărit, el pardoseşte zidurile cu ordonanţa bogată a unor pilaştri clasici şi înalţă turnul de cetate al aceleiaşi mânăstiri, cu brutala asprime a unui bastion florentin.

Iaşul este singurul oraş românesc în care nostalgia dezafecţiunii sale mai păstrează risipiri de bogăţii, care fuseseră aruncate din belşug maeştrilor, nu atât din sete de glorie, cât din nesaţ de viaţă. Suceava a fost un oraş de credinţă, de energie, o cetate în care se ciocneau paharele de Cotnari, în care a domnit şi râsul Măriei Rareş, dar a fost o cetate. La Iaşi atmosfera e mai îmbătătoare şi, aş zice, mai veninoasă. Suceava a fost oraşul eroismului, Iaşul oraşul pasiunilor. Suceava a rămas cum au lăsat-o Muşatinii, împlântată în pământul Moldovei ca un mănunchi de drapele şi de suliţi. La Iaşi dorul şi miresmele sale te copleşesc. Suceava e ca o statuie, sau mai bine zis ca un trofeu, Iaşul, ca o grădină părăsită cu bazinuri uscate şi trepte acoperite de muşchi, cu lespezi de morminte printre tufe de lilieci. Suceava e semnul energiei şi al jertfei, Iaşul al poeziei şi al dorului înăbuşit şi straniu, care circulă pe uliţi strâmbe, te îmbată în mirosul unor grădiniţe bogate în buruieni, te apucă prin cimitire părăsite, te opreşte cu o cruce de piatră la o răspântie, îţi şopteşte prin zgomotul apei unei fântâni sărăcăcioase, care luceşte în privirea obosită a rabinilor în caftane, care se pierde în mahalalele murdare, în mijlocul cărora apare deodată câte o biserică înconjurată de un cimitir şi, în sfârșit, care te surprinde surâzătoare în suişul din Tătăraşi.

Alchimia subtilă a farmecului ieșean nu este numai în funcţia arhitecturilor umile ori impunătoare, acel farmec se compune din lumina blândă care învăluie totul din umbre, din praful sărăciei, din jalea uitării, din ecoul amintirilor, din miresmele aduse de vânt. Soarele era de-a binelea sus când isprăvisem să-mi potolesc dorinţa de a lămuri arabescul complicat de grădini, de monumente şi de uliţe, care se desfăşura sub mine.

Când toaca începu să bată am luat poteca care coboară în vale. Cele două turle, încetul cu încetul, se ascunseră după râpă. laşul pieri şi el din privirile mele, acoperit de o movilă, ca un val.

Ca o vasală a mânăstirii domneşti, biserica schitului Hlincea apăru într-o livadă, ca o oaie rătăcită. Nimic nu părea a indica rostul unei biserici aici. Peste tot vâlcele şi dealuri ar fi fost locuri mai nimerite. Nu înţelegi de ce tocmai aci. […] Poate însă că a fost un colţ de moşie a ctitorilor şi s-a nimerit aşa. Această sihăstrie s-a înfrăţit cu luncile dimprejur. în jocul amintirilor, nu ajung să-i desluşesc elementele specifice.

O siluetă albă şi zveltă, ca mai toate bisericile moldoveneşti din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, o biserică oarecare, ce rezumă în anonima ei frumuseţe trăsăturile esenţiale ale plasticei moldoveneşti. Lipsită de energia bisericilor lui Ştefan cel Mare şi ale lui Petru Rareş, dezbrăcată de hlamida bogăţiei lui Vasile Lupu, blânda ei armonie trece aproape neobservată. Chiliile dimprejur s-au dărâmat ; clopotniţa intrării slujeşte drept locuinţă unui păzitor ; copacii dimprejur s-au uscat. Verdele livezilor e cenuşiu în această dimineaţă umedă de început de iarnă. Intre norii grei încărcaţi de ploaie şi coloarea movilelor de-abia o nuanţă. Pe acest fond mohorât, biserica îţi dă iluzia de a fi străvezie ca o nălucă. Mai mult ca niciodată, turnul ei pare uşor, nedând nici o impresie de a apăsa pe corpul bisericii. În această plastică totul este făcut în scopul unei progresive uşurări. Pe când în Muntenia bisericile se reazemă cu tărie pe pământ, lăsându-se greu ca un corp spătos, gata să înfrunte vântul, aici predomină preocuparea continuă de a uşura formele într-un progresiv efect de imaterializare. E principiul gotic. […] Coborând înspre răsărit, în partea opusă intrării, o văd acum dinspre altar, având aproape silueta unei fleşe gotice. Dealul din faţă e acoperit cu o pădurice de pini care face un fond închis, pe care răsare şi mai bine progresiva subţiere a maselor, terminându-se cu o cruce cu bumbi de aramă. Acum o văd mai de aproape. Nici un ornament. Coloanele pridvorului fără capitel, uşa cu un chenar simplu, duc către interior. Jocul bolţilor reia temele cunoscute. Trei arcade, rezemându-se pe pilieri puternici, despart nartexul de pronaos. Din turlă, lumina cade pe aurul catapetesmei.

Când treci pe drumurile Moldovei, din deal în deal, vei întrezări astfel de biserici, mai mari ori mai mici, mai bogate ori mai sărăcuţe, ctitorii domneşti, boiereşti, ori săteşti, care dau priveliştilor moldoveneşti o înfăţişare legendară. Edificate întotdeauna pe locuri care se văd din depărtare, ele apar călătorului ca o bună vestire. Alba lor punctuaţie exprimă peste tot prezenţa unei civilizaţii şi continuitatea unui gând. Ele revin ca un laitmotiv readus cu nesaţ, şi prind călătorul în faldurile unei vraje.

În acest peisaj moldovenesc, surâzător şi trist, ele pun câteodată accente de energie ca nişte chemări la eroism.

Îndepărtându-mă apoi pe şoseaua Vasluiului, ajunsei pe un punct mai înalt, lângă o cruce mare de piatră. De acolo zăream, aproape dintr-o singură privire, Iaşul, Cetăţuia, Galata şi Hlincea, acoperite uniform de bolta cenuşie a cerului de iarnă. […]