O biserică oltenească

Am văzut biserica din Mofleni în lumina blândă a unei senine zile de iarnă. După ce frunzişul veşted a căzut la picioarele copacilor, după ce au pierit ultimele flori şi după ce buruienile, uscându-se, s-au lipit de lut, atunci când nici umbre dese, nici umbre lungite şi albastre nu se mai aştern pe drumuri, atunci când natura şi-a despuiat haina de bogăţie şi a lepădat orice nădejde de îmbătare prin miresme şi culori, atunci când totul a luat o înfăţişare de resemnare şi aerul miroase a pământ răscolit şi a fum răcit prin acoperişuri de şiţe, atunci e vremea prielnică pentru a judeca şi a medita asupra arhitecturilor din meleagurile noastre.

Părăsite de lumea vegetală, bisericile noastre ni se prezintă nouă în goliciunea unei lipse de artificiu, desenate pe cerul senin, cu preciziunea conştiincioasă cu care le aşternuse pe vremuri vechiul maestru pe o scoarţă de pergament.

„Preciziune“, iată un cuvânt care se potriveşte bine cu vechea noastră artă. „Preciziune“ e cuvântul care rezumă metoda anonimilor arhitecţi de pe vremuri. Căci „preciziunea“ este chiar unul din elementele principale ale arhitecturii. Sub văruiala aurie a razelor piezişe de iarnă, paraclisul dispărutei mânăstiri a Bucovăţului limita cu preciziune în spaţiu armonia unor proporţii care se născură poate la răspântia celor mai nebune visuri.

Coborând malul ce duce spre albia părăsită a Jiului, şi care astăzi e o luncă mare, îmi spuneam acest cântec bine cunoscut în Egipt privind la mica biserică care se termina cu o turlă a cărei cupolă e ferită de un acoperiş de olane :

               Uitaţi-vă la ea, e zidită cu cărămizi bine potrivite, 
               Această zidărie într-adevăr e minunată : 
               Bolta înaltă sub care tămâia îmbată ; 
               Zidarul a făcut-o şi arhitectul a conceput-o. [...]

Săltată pe terasa ei de pământ ca de o mână ctitorească într-o zugrăveală votivă, secretul armoniei sale şi-l mărturiseşte mai uşor văzută de departe. Scot carnetul meu şi, pentru a-mi explica mai bine raporturile, dimensiunile şi jocul volumelor, pentru a putea analiza în mod mai prielnic frumuseţea ei modestă, încep să schiţez masa ei bine aşezată, bine rezemată de pământ şi totuşi nu greoaie.

Sub atenţia privirii mele proporţiile se deduc unele din altele, fiecare element e în raport geometric cu celălalt.

Constat că faţada de miazănoapte se înscrie într-un pătrat până la coama acoperişului şi într-un pătrat şi jumătate până la cupola turlei, iar lărgimea planului intră de două ori în lungimea lui. Dacă descompun mai departe amănuntele bisericii, văd că nimic nu cade la întâmplare. Creionul meu este condus parcă de o voinţă care nu este a mea, parcă cineva îmi ţine mâna.

Dar, în afară de proporţiile sale, întreaga biserică mai are un inexprimabil farmec care se măreşte când ne apropiem. Am urcat iarăşi malul. Iată-mă iarăşi în faţa bisericuţii. O văd de aproape. Caracterul ei se poate compara cu misterioasa frumuseţe a vaselor vechi şi preistorice dinaintea invenţiei olarilor, pe vremea când fiecare amforă, fiecare urnă era o bucată de sculptură modelată din greu.

Se simte încă vie truda zidarilor creştini şi dragostea lor pentru munca săvârșită iradiază din vechile ziduri, care au păstrat ceva din căldura palmelor lor. Biserica din Mofleni stă în mijlocul caselor satului ca o urnă de lut printre ulcioare de vin.

Acum privesc biserica în desfăşurarea profilului ei. Stând pe ruinele egumeniei, prin care ies tufe de iarbă vestejită, scot iar carnetul şi încep să trasez sub dictarea micului edificiu dezvoltarea unei probleme de geometrie în spaţiu a unei meditaţii pitagoriceene. Tot ermetismul acestui joc de numere a căror raporturi creează armonii se exprimă aici prin volume brăzdate uşor de rândurile aparente ale cărămizilor.

Proscomidia în linia naosului, uşoara ieşitură poligonală a sânurilor, masa de zidărie întreruptă printr-un brâu compunându-se dintr-un ciubuc larg şi din zimţi, uşoarele arcade în nişe puţin adâncite pentru a primi zugrăveala unui sfânt, unui martir ori unui prooroc, cornişa iarăşi în joc de zimţi primind acoperişul de olane şi, în sfârșit, arcurile pantocratorului care se exprimă în acoperiş printr-un tambur pătrat pe care se reazimă altul octogonal, tranziţia de la unul la altul făcându-se prin pante în două feţe acoperite cu olane, şi la urmă din acest joc bine potrivit şi bine gândit de volume turla ca o încheiere către cer terminându-se în arcuri ca nişte sprincene şi o cupolă de olane pentru a primi odihna porumbeilor.

Privind faţa ei dinspre răsărit, acelaşi joc de volume reîncepe, poate mai spiritualizat de astă dată şi cu acea ciudată iluzie de măreţie şi de monumentalitate în dauna dimensiunilor mici. Căci ctitorul Stepan-Vel-Ban avusese, croind acest locaş prin ajutorul unui meşter format la şcoala bizantină din Serbia, râvne mari […].

Când trec de îngustul prag al bisericii, deasupra căruia inscripţia ctitorească a dispărut, mă cuprinde o ciudată emoţie asemuitoare aceleia pe care o resimţi atunci când, după o lungă meditaţie asupra unei probleme de matematică, formula mântuitoare îţi descătuşează gândurile şi îţi luminează mintea.

Evrica ! Problema pusă de arhitect prin forma exterioară, bolţile intradosului o rezolvă. Ce era mister şi ermetism sub jocul cărămizilor şi al olanelor, sub aruncătura arcurilor şi netezimea bolţilor se limpezeşte. […]

Şi lumina se strecoară sfioasă prin înguste firide de piatră. Ea se prelinge lăptoasă pe creasta arcurilor şi se pierde în albăstrimi străvezii în scobirea bolţilor, aruncând un văl de depărtare peste zugrăveală. Această dispoziţiune a luminii pune in valoare cea mai modestă proporţie, căci în arhitectură nu dimensiunile dictează efectul.

Catapeteasma e zidită, zugrăveala foarte ştearsă. Lespezi uzate pe jos fac sonoră orice prezenţă.

Am închis carnetul de schiţe. Răzimat de zid, îmi revine în minte cântecul:

                          Zidarul a făcut-o, 
                          Arhitectul a conceput-o, 
                          Episcopul a blagoslovit-o, 
                          Bolta înaltă sub care miresmele îmbată. 

Şi mă gândesc la povestea ei prin vremuri : zidită din rămăşiţele unei cetăţi romane din largi cărămizi, purtând pecetea unui imperator, şi din blocuri de piatră, scoase din temeliile unui templu păgân, bisericuţa a prezidat timp de mai multe veacuri vieţii mânăstirii Bucovăţului. Casele egumeneşti, casele arhondăriei, casele chiliilor desemnau pe pământ pătratul unei mici cetăţi cu o turlă de intrare care primea în timp de restrişte şi de năvăliri sătenii şi boierii din împrejurimi. O deasă pădure de tufani punea între lume şi mânăstire o regiune de tăcere.

Creasta acoperişurilor şi vârful turlelor depăşeau fruntea codrului şi numai clopotele cu glas argintiu vesteau cucernica prezenţă a monahilor.

Prin secolul al XVIII-lea se adaugă bisericii o clopotniţă cu tindă în faţa intrării. Pesemne că n-a fost pe placul ctitorilor care au tras până lângă zidurile mânăstirii apele Jiului, sugrumând în valurile apelor grăbite această adăugire apocrifă. Din cauza acestei răzbunări postume s-au rostogolit la pământ şi o parte din chilii. Monahii speriaţi au părăsit mănăstirea. Apele se retraseră şi în locul mânăstirii un sătuleţ căruia i se zice Mofleni şi-a croit efemerele căsuţe în jurul bisericuţei, de cărămizi şi olane. Pădurea s-a retezat, în locul tuf anilor cresc sălcii în luncă. Şoseaua judeţeană trece prin apropiere.

Viaţa mişună în jurul ctitoriei lui Stepan Vel-Ban şi a lui Pârvu Vel-Clucer. Bisericuţa a fost vindecată de rănile vremii. Jocul cărămizilor e viu pe albeaţa tencuielii, olanele au în coloarea lor frăgezime vegetală. Peste ruinele mânăstirii a crescut iarbă. Pe ici pe colo câte un zid, câte o naştere de boltă se mai străduiesc să apară.

Dobitoacele pasc prin ele, copiii se joacă a sparge geamurile din turlă cu pietricele din gârlă şi vizitatorii se iscălesc pe zid. Mormintele ctitoreşti au fost mutate la o biserică nouă. Dar parfumul trecutului te mai îmbată sub bolta croită de zidar, concepută de arhitect…