Ştefan cel Mare sau izbânda moldovenească

Sunt în domeniul generalităţilor unele noţiuni, unele păreri necontrolate care întunecă spiritul critic, hotărnicind pe cel de analiză în limitele înguste ale leneviei de cugetare.

Aşa, spre exemplu, vorbindu-se de Moldova, de spiritul moldovenesc, de simţul artistic al moldovenilor şi de acea nobilă oboseală care caracterizează adesea pe locuitorii din acele regiuni, s-a pus în conceptul cuvântului „Moldova“ imaginea nostalgică a unei ţări poetice care-şi cântă istovirea pe lira poeziei şi care, în bruma priveliştilor sale întinse ori şerpuitoare, lasă umbrele unui mare trecut să-şi resfrîng misterul. Iar călătorii trec pe drumurile istorice cu ochii umezi de reminiscenţe legendare, făcând consideraţii asupra soartei apusei boierii, părăsitului Iaşi, uitatei Suceve, sărăcitului Roman […] îmbătaţi de o inexplicabilă şi surâzătoare tristeţe, preocupaţi de aspectul superficial al unui pitoresc ce îşi compune armonia din colori stinse. Cei care trec prin văile Şiretului, Prutului, Bistriţei ori Moldovei scapă adesea din vedere unele semne, care dacă ar fi luate în seamă ar călăuzi gândul pe cu totul alte drumuri. Căci în această ţară blândă cine este obişnuit să cetească ideogramele arhitecturii va recunoaşte cele mai vii semne de energie, de mândrie şi de senină frumuseţe.

Crin crescut în tăcerea grădinilor evlaviei, estetica lui Ştefan cel Mare, în țâșnirea lui de gotică rigiditate şi de bizantină nobleţe, este întruchiparea cea mai vie a energiei noastre creatoare.

Profetică înflorire a măririi unui neam, ea este încă astăzi un straşnic îndemn pentru ceea ce ne rămâne de făcut. Nu mult după descălecarea princiarilor vânători din Maramureş, micul stat românesc, în viitoarea războaielor pustiitoare, a pus într-un tineresc avânt, sub prestigiul unui nețărmurit optimism, bazele programatice ale unei vieţi şi religioase şi artistice. Nici statul nostru de azi n-a cunoscut încă o sforţare atât de unitară.

Ceea ce deosebeşte cultura noastră de azi de aceea din vremea eroismului legendar, este că cea de acum, în foarte multe ramuri ale activităţii sale, creşte în suprafaţă, se întinde străină asupra noastră cu tendinţe de indiferentă egalizare cu restul lumii. Cea de atunci, materializată în simbolicele siluete ale bisericilor lui Ştefan cel Mare, era unitară, era solidară cu poporul, expresia hotărârii sale de a lupta, de a trăi, de a învinge. Dar vom lăsa pentru altădată critica zilei de azi, cu atât mai mult că este în firea omenească de a nedreptăţi întotdeauna prezentul. Să privim această izbânda moldovenească, acea minune întâmplată la începutul istoriei unui neam, care îşi caută acum cu înfrigurare drumul în imensa şi dezamăgitoarea civilizaţie de azi, dar care ştiuse să-şi găsească rostul în măreaţa civilizaţie a începuturilor Renaşterii.

La Hârlău, pe fundul unor dealuri cenuşii, se zugrăveşte silueta ascuţită a unei biserici a lui Ştefan cel Mare. Aci trăia pe vremuri Măria Rareş. Aci venea spre odihnă domnitorul să guste din vinul de Cotnari, şi aci, în acea vale adăpostită, el a înălţat un locaş de credinţă cu înfăţişare de trofeu. Trofeu care spunea domneasca-i voinţă de a conduce ţara Moldovei la biruinţa nu numai pentru aşezarea vieţii unui stat nou […], dar şi pentru a se integra marii mişcări de solidarizare creştinească pentru apărarea credinţei unui întreg continent ; trofeu al mândriei unei case domnitoare, care peţise domniţe bizantine înrudite cu Bazileii, care înfruntase furtunile câmpurilor de luptă faţă în faţă cu armate conduse de regi şi de împăraţi, care ştiuse să se închine ori să se răzvrătească la timp, dar care nu depăşise niciodată hotarele demnităţii ; […] trofeu al unei boierii care înţelegea că prima datorie a unei nobilimi şi suprema prerogativă a unei clase conducătoare este de a servi ; trofeu, în sfârșit, al unei biserici ale cărei mânăstiri erau cetăţi menite să apere întâi şi să impună pe urmă năzuinţele şi visurile unui neam. Şi aceste edificii de dimensiuni variate, pe care Ştefan cel Mare le înălţase pe dealurile sau în văile principatului său, au fost mai bine de patruzeci la număr.

Am auzit adesea spunându-se fie de străini, fie chiar de români, de ce atâtea monumente relativ mici, de ce împrăştierea activităţii constructive pe tot întinsul unei ţări şi nu concentrarea într-un singur monument, într-o singură bazilică, într-o singură catedrală a acestei nobile tendinţe de a zidi pentru veşnicie ?

De ce ? Pentru că nici un diletantism superior de estetism, nici o dorinţă vană de a-şi statornici numele în nemurire şi de a apărea vremilor viitoare ca un mare constructor n-a preocupat desigur pe acest Muşatin.

Nu era vorba pentru domnitorul român de a face artă pentru artă, ci de a arăta cât mai mult în popor prezenţa unui stat, prezenţa unei cârmuiri, pentru care biserica era un mijloc de armonizare socială, de educaţie morală şi de guvernământ. Principatele spirituale ale mănăstirilor erau fiefurile subordonate voinţei domneşti şi intermediarele fireşti între acea voinţă şi norod. Nu era vorba, deci, de a edifica monumente pentru a minuna lumea, ci se impunea ca voievodul să fie prezent în cât mai multe locuri deodată prin aceste trofee, într-adins înălţate mai întotdeauna întru pomenirea unei bătălii, chiar pe câmpul de luptă. Mijloc de păstorire şi deci de cârmuire, mânăstirile lui Ştefan cel Mare sunt tot atâta mărturia unei politici de stat, cât şi a unei credinţe.

Privite din acest punct de vedere, bisericile şi mânăstirile lui Ştefan cel Mare apar ca nişte puncte geodezice care să ajute la trasarea unei hărţi […], ca nişte pietre unghiulare pe care să se reazeme tot viitorul nostru.

Având curata frumuseţe a unui fragment de coloană antică, via şi dinamica siluetă a unei capele de burgrav, ori subtilul joc de volume a unei arhitecturi bramantine, păstrând premisele armoniei bizantine, având elegante italieneşti şi energia verticalităţii gotice, plastica din epoca lui Ştefan cel Mare anunţă vremuri de mărire care n-au venit.

O reuşită atât de completă nu este niciodată rezultatul unei singure întâmplări. Dacă Moldova a beneficiat atunci de unele întâmplări politice, dacă ea a avut norocul să fie cârmuită de un lung şir de domnitori luminaţi, ea a fost înainte de toate atinsă de pronia vremii aceleia, de acea genială atmosferă care cuprinsese întregul nostru continent de la Lisabona până la Iaşi, de la Siracuza până la Stockholm.

Eu cred că potenţialul forţelor creatoare este acelaşi. În umanitatea noastră dorm cele mai nebune posibilităţi. Numai ocaziile se ivesc în mod neregulat şi sporadic, dând prilej năzuinţelor umane să țâșnească fie în artă, fie în ştiinţă. Aceste condiţiuni de izbânda variază şi scapă analizei şi criticei istorice. Căci epocile de aur nu corespund cu epocile de fericire. Şi trebuie mărturisit că suferinda noastră umanitate, conform urării scriitorului spaniol Miguel de Unamuno, a optat întotdeauna pentru glorie, nesocotind sau dis-preţuind fericirea.

Nu fericirea, ci gloria. Asta a fost şi programul etic şi programul politic al lui Ştefan cel Mare. Nobilă şi superioară dorinţă. Şi e bine că această premisă a vieţii noastre de stat să se fi pus chiar la începutul istoriei noastre. […]

Când, drumeţ gonit de gânduri lungi, te sui pe şoseaua care merge spre mănăstirea Galata, odată ultimele case ale ghetoului ieşean lăsate în urmă, oglindindu-se în mocirlă, silueta fostei capitale se desprinde de pe dealul Şorogarilor ca o imensă frescă.

Pentru cel care este obişnuit să cetească în spaţiu istoria vremurilor, fiecare epocă se întruchipează în muzica volumelor şi în jocul luminii, sub înfăţişarea unei biserici ori a unei mânăstiri. Sub haina grea a prezumţiilor sale, iată Golia la adăpostul turnului ei florentin, biserica Bărboi însoţită de un campanii cu reminiscenţele târzii ale spiritului bizantin, Trei Ierarhi care, sub tatuajul ei de ornamente păstrează zvelteţea tinereţii. Ce limpede şi uşoară de urmărit devine de pe această coastă stearpă de deal istoria Moldovei ? Domnind prin simplicitatea liniei şi prin clasicul ei echilibru, biserica Sf. Nicolae, care în tradiţia moldovenească era locaşul de încoronare al voievozilor, rămâne chiar astăzi, după restaurarea ei, un exemplu de desăvârșită eleganţă şi armonie. Nici un element de prisos, nici o complezenţă de îngreuiere a liniei, nici o posibilitate lăsată hazardului. Ca şi la Borzeşti pe valea Trotuşului, ca şi la Dorohoi, la Botoşani, la Suceava, la Hârlău şi la Huşi, acelaşi joc maestru de volume, aceeaşi voită disciplină în proporţii, acea intenţionată sobrietate, acea naturală energie în cel mai mic amănunt. Arhitectură pură de orice romantism, cruţată de orice dezordine ornamentală, ea apare ca ideograma unei vitejii. În faţa bisericilor lui Ştefan ai impresia că arhitectura este, nu cum zicea Novalis, muzică solidificată, ci acţiune cristalizată. Dinamică în mişcare, imaterială în lapidara ei execuţie, îţi vine în minte exemplul cu săgeata lui Zenon. E ciudat că nimeni n-a observat frumuseţea cărămizii bine arse pe cerul românesc. Smălţuită ori roşie, alternând cu piatra gălbuie ori cenuşie a munţilor noştri până în cromatica materialelor alese, se simte preocuparea armoniei.

Orele zilelor şi ceasurile vremii aruncă efemerele hlamide de lumină pe turla Sf. Nicolae, care le captează cu prudenţă pentru umbrele albastre şi adânci din interior.

Dacă multe epoci ale istoriei noastre au dat artelor opere de inegală valoare, întotdeauna interesante şi adesea reuşite, nici una n-a fost mai presus în curatul concept şi în sensul cel mai înalt al cuvântului arhitectură. Dacă, cu aproape trei secole în urmă, Constantin Brâncoveanu trebuia să ajungă la formele cele mai bogate ale plasticei noastre arhitecturale şi ornamentale, Ştefan cel Mare trebuia, în ermetismul unei formule desăvârșite, să exprime cea mai nobilă înfăţişare a voinţei noastre.

Propun celor care meditează asupra destinului acestei ţări, celor care sunt munciţi de gândul devenirii acestui neam, să compare aceşti doi poli ai sufletului românesc, vremea lui Ştefan cel Mare şi aceea a lui Brâncoveanu, vremuri care au exprimat în mod complet şi total două tendinţe ale puterilor noastre creatoare. Ei vor vedea că sufletul nostru a oscilat între aceşti doi poli, fără a le depăşi.

Se zice mereu că suntem un popor tânăr ale cărui ezitări sunt legitime, ale cărui erori sunt scuzabile, al cărui timp nu este măsurat şi a cărui tendinţă de a primi orice influenţă controlată ori nu este explicabilă. Dar ce eram noi oare atunci pe la 1450, dacă astăzi suntem un popor tânăr ? Timpul nu acordă privilegii. Exemplul secolului al XV-lea trebuie să fie mereu prezent în conştiinţa noastră. De aceea spuneam că se poate găsi altceva decât nostalgie şi tristeţe prin văile Moldovei. Trofeele de pe dealurile de acolo îndeamnă totdeodată şi la acţiune şi la un examen de conştiinţă.

Coordonarea culturii noastre, armonizarea ei cu posibilităţile poporului, iată probleme care au fost rezolvate odată în secolul al XV-lea şi altădată în preajma epocii fanariote. Ce este deci de făcut ? La aceasta voi răspunde prin cuvintele poetului Persiu : „Cum, nimeni nu vrea să coboare în sine ? Nimeni ? Şi în Roma cine nu-i“.