Ţesături şi scoarţe

Din artele noastre ţărăneşti aceea a ţesăturii şi a scoarţei e cu siguranţă cea mai populară. Uşoară de copiat, uşoară de înţeles, în vioiciunea culorilor vegetale, adaptându-se direct la decorul caselor, ea a pătruns în viaţa noastră modernă, fiind chiar industrializată până la banalizare.

Dacă frumuseţea ei a stârnit entuziasm superficial, dacă din fondul acesta popular s-au luat mai mult motive decât metode de ţesut şi brodat, s-a nesocotit esenţialul acestei arte care cerea nu simple imitaţii, ci amplificarea posibilităţilor ei în germen.

Când privim problema artei populare sub o prismă sau alta, ne găsim în faţa unui zid de idei preconcepute, care au compromis până astăzi adevărata dezvoltare artistică a României.

Arta populară este o artă primitivă. De aici rezultă farmecul ei, de aici şi izolarea ei, de aici şi pericolul, din ce în ce mai ameninţător al cotropirii şi nimicirii sale în faţa presiunii vieţii moderne.

Dar în definitiv ce este o artă primitivă ? În domeniul artei, definiţiile sunt anevoioase şi hazardate. Totuşi, o explicaţie a enunţatei afirmaţiuni se impune. Artă primitivă s-ar putea numi aceea care izvorăşte dintr-o societate care rezolvă fabricarea obiectelor utile vieţii de toate zilele cu posibilităţi aproape personale reduse la o familie sau la un cămin.

Ţăranii, creându-și încă astăzi aproape totalitatea obiectelor de care au nevoie pentru trai chiar la vatra lor, fără a industrializa şi a comercializa produsele sârguinței familiare, cer fiecărei generaţii o cunoaştere manuală diversificată, care întreţine în mijlocul poporului românesc forme şi ornamente câteodată preistorice. Neorganizându-se bresle, fiecare cap de familie fiind acel care a fabricat tot ce trebuie alor lui, arta ţărănească rămâne lângă glie, lângă natură, în atmosfera unei ciudate contradicţii.

Pe o parte, unele forme imemoriale persistă într-o rigiditate aproape geometrică, pe de altă parte, spiritul inventiv şi de observaţie al ţăranului adaugă mereu elemente nouă de un naturalism uimitor. Dar aceste elemente de observaţie directă rămân în cadrul strict al unui stil străvechi, deoarece formele generale ale acestei arte sunt fixate şi cristalizate demult. Această contradicţie a dat artei populare un echilibru care a avut darul s-o conserve intactă până în zilele noastre. Viaţa ţărănească are teme reduse şi puţine. Posibilităţile românilor deci n-au avut în această direcţie prilejul să se dezvolte. Casa ţărănească n-a evoluat dincolo de casa boierească, care timp de lungi secole nu trebuia să fie decât o casă de plugari ceva mai mare. Scoarţa a rămas modesta bogăţie a bordeielor şi a căsuţelor săteşti, hainele de asemenea au rămas aceleaşi, broboade, sumane, catrinţe etc., după regiuni, într-o fantezie uimitoare. Olăria n-a depăşit nici dânsa nevoile vetrelor de sat. Chiar dacă într-un sat se iveşte un maestru zidar sau tâmplar, acela care-şi zideşte casa rămâne arhitectul. Arta primitivă este deci aproape o artă utilitară în care ornamentul, adică preocuparea frumosului intervine numai ca un joc secund adesea instinctiv şi inconştient.

Pe de altă parte, viaţa modernă a descins la sate. Produse şi obiecte autohtone ori străine gonesc încetul cu încetul din viaţa ţăranilor artele casnice.

Nevestele ţes mai puţin, scoarţele se fac rare şi lâna nu se mai colorează cu esenţe vegetale, ci cu produse de anilină. Nu trebuie să ne facem iluzii : arta ţărănească, ultim vestigiu al unei lumi patriarhale care piere, ultima expresie a unor tendinţe difuze şi a unor aspiraţiuni obscure, se va spulbera sub privirea electrică şi rigiditatea de oţel a vremurilor nouă. Temele, pe care tradiţia, sensibilitatea şi spiritul inventiv al românului le dezvoltă sub imboldul vieţii […] pe care o ducea, dispărând, va dispărea şi arta aceea cu care, pe drept cuvânt, ne mândrim atât, dar pe care o considerăm, cu o periculoasă inconştienţă, ca nepieritoare în momentul chiar când este ameninţată. Atunci ce este de făcut ? Răspunsul este simplu de dat, cu toate că este greu de aplicat. Cât timp există încă în ţară focare ale acestei vechi civilizaţii ţărăneşti, atâta timp cât arta produsă de aceste focare este încă în domeniul vieţii şi n-a devenit un simplu obiect de muzeu, trebuie create teme nouă, care să învioreze spiritul nostru creator. Trebuie create ateliere şi industrii conduse în spiritul românesc, pentru a da rasei noastre prilejul să depăşească hotarele restrânse ale primitivităţii, hotare care au fost mult depăşite dealtfel acum 4 sau 5 secole.

Voi lua, pentru a dovedi acest lucru, exemplul Moldovei. Pe vremea lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, şi sub cârmuirea Movileştilor erau în multe mânăstiri, ctitorii vechi sau mai nouă, ateliere de ţesut a căror operă de artă desăvârșită ne uimeşte încă astăzi. Multe din exemplarele tapiţeriei româneşti sunt podoabele muzeelor străine, unde sunt clasate printre cele mai reuşite ale ţesăturii şi broderiei.

Nu este nevoie de a evoca viaţa unei vechi mânăstiri moldoveneşti ori munteneşti. Ştim prea bine că toată civilizaţia noastră de altădată s-a elaborat între zidurile înguste ale acestor cetăţi creştineşti. Sub privirea înţeleaptă a unui maestru care desemna probabil motivele, sub oblăduirea domniţei şi a fiicelor sale, care lucrau întruna în timpul nesfârșitei ierni, atunci când omătul punea o mare pătură albă de linişte peste ţară, care dădea ecou singurătăţii, luau fiinţă aceste incomparabile patrafire, acoperăminte de morminte, epitrachiloane, haine bisericeşti, ori mantii domneşti. Lucrând cot la cot cu țărăncile din satele învecinate, fetele boierilor şi cele din casa domnitoare, într-o evlavioasă şi comună sforţare, brodau pe mătăsuri veneţiene şi pe catifele din Bologna, cu puncte învăţate de la doici şi de la slugi, meandrele complicate ale chenarelor, literele lungi ale textelor greceşti ori slavone, şi florile stilizate ale brocardelor. […]

Să ne aplecăm pe aceste obiecte cu atenţie, încercând prin geamurile vitrinelor, muzeelor, sau colecţiilor particulare să înţelegem tehnica acestor opere, şi spiritul acestei tehnice. Voi lua numai câteva din exemplele cele mai faimoase, a căror strălucită execuţie rezumă toată concepţia somptuozităţii bizantine. Şi dacă n-aş vorbi decât de acoperământul mormântului Doamnei Măria din Mangop, princesă bizantină, una din nevestele lui Ştefan cel Mare, ar fi destul pentru a vă convinge de arta desăvârșită a acelor vremuri […].

Pe un fond de mătase purpurie, cusută pe o pânză de în, se desprinde chipul domniţei întinsă pe patul mortuar. Mâinile mici îi sunt aşezate pe o mantie grea de brocard, unde sunt ţesute grenade pe largi foi stilizate. O manta cu pietre scumpe îi este agrafată pe piept. Un guler înalt şi hieratic dintr-un ţesut de mărgăritare îi cuprinde gâtul ca o teacă. Chipul ei e mic şi cu părul lins. Pleoapele lăsate au pus pe frăgezimea tinereţii semnul negativ al morţii în două liniuţe abia ondulate. Sprâncenile desemnează două arcade fine. Linia dreaptă a nasului subţire, gura mică cât o garoafă sălbatică din Dobrogea, urechile ascuţite încărcate de cercei fac din acest chip o enigmatică şi atrăgătoare mască a nepăsării şi a demnităţii ; o arcadă în acoladă face un chenar acestei efigii. în slove lungi o inscripţie curge împrejur. Capul mic contrastează cu silueta corpului îngreuiată de mantie.

Domniţa poartă pe cap o coroană împărătească. Atât ţesăturile, cât şi mantia albastră şi galben veşted şi mai ales mâinile şi faţa de un desemn sigur şi expresiv mărturisesc cunoştinţele artistice desăvârșite.

Tot la Putna se mai poate vedea un epitrachilion cu siluetele mândre ale lui Ştefan cel Mare şi ale fiului său, desprinzându-se pe un fond de arhitectură, şi adormirea Maicii Preciste cu multe personaje care joacă drama în faţa unei cetăţi a căror crenele se desluşesc pe fundul unui peisaj.

Pe vremea aceea se cultivau în grădinile mânăstirești plante orientale ale căror calităţi colorante erau cunoscute în tot Orientul. Din sucul lor se trăgeau colori care erau întrebuinţate şi în pictură. Botanica vremii îşi îndreptase investigaţiile în această direcţie, astfel că în fiecare primăvară înfloreau palete vii sub ferestrele monahale. Un alt acoperământ de mormânt este acela care reprezintă pe voievodul Simeon Movilă pe patul lui de moarte.

Aceleaşi calităţi de portret şi aceleaşi calităţi decorative. Ornamentul este poate mai greoi dar totuşi este atâta expresie pe chipul adormitului domnitor, atâta graţie în acei doi crini, care cresc ca un simbol al reînvierii la dreapta şi la stânga mortului, încât nu se poate vorbi încă de decadenţă.

De o expresie mai realistă e portretul brodat al lui Ieremia Movilă. Voievodul în picioare, cu ochii deschişi, într-o atitudine hotărâtă, te priveşte cu fizionomia lui brutală.

S-ar putea vorbi de multe alte lucrări, reprezentând adormirea Precistei. Dar vorbele exprimă cu greu bogăţia colorată şi desemnul sigur al acestor opere care, cu toate că fac parte din marele ciclu bizantin, au particularitatea şi fineţea lor moldovenească. Am vrut numai să atrag atenţia asupra lor ca să arăt până unde s-a mers în trecut şi pentru a şti ce putem pretinde în viitor.

Asta era opera colectivă a unor ateliere disciplinate, expresia unei societăţi unitare. Dar după câte ştim, ultimul din aceste locaşuri de hărnicie s-a închis pe la 1630. De atunci artele somptuoase au decăzut. Țărăncile n-au mai fost chemate de domniţe la mânăstire.

Trei sute de ierni s-au aşternut una după alta peste ţinuturile româneşti, timp în care gospodăriile au ţesut şi brodat pentru nevoile lor casnice, pentru bisericuţele lor din sat, pentru nunţi si botezuri. încetul cu încetul, mânăstirile s-au înstrăinat, au decăzut pe urmă, uitând de marea datină bizantină, iar împărăţia Bazileilor s-a dus să îmbogăţească fondul comun al legendelor. Pe când arta bisericească se stingea, industria casnică a ţesăturilor continua să producă opere uimitoare şi n-aş exagera spunând că puţin din bogăţia mantalelor domneşti s-a strecurat în portul popular, căci am întâlnit pe drumul ţării, în zile de sărbătoare, ţărance mândre şi gătite ca nişte împărătese.

În ţesăturile noastre e un simţ, un gust al somptuosului, care chiar când se exprimă cu elemente şi materii cât se poate de simple, nu este pentru aceasta mai puţin bogat în concepţie. Românul este cu siguranţă un colorist. El nu comite niciodată erori de gust. Acest lucru se vede şi mai precis în scoarţe, unde colorile sunt mai vii. Pe când în ţesături şi broderii avem întotdeauna forme geometrice, iscate din „trama“ ţesutului, scoarţa introduce elemente florale, animale şi chiar umane.

Nu este locul aci de a face o analiză amănunţită a acestor produse ale geniului nostru popular. Contrar unor credinţe absolut nejustificate, arta noastră a ţesăturii şi a scoarţei e departe de a fi lipsită de influenţe. La scoarţe mai ales, sunt unele înrâuriri orientale foarte precise. în general, arta noastră populară face parte dintr-un mare ciclu, ale cărui ultime ramuri se găsesc pe coasta Norvegiei, pe când la sud ele se pierd în nemărginirea lumii orientale.

Ceea ce trebuie remarcat, fie pentru scoarţele olteneşti […], fie pentru broderiile hainelor ambelor sexe, e un perfect acord între formă şi coloare, şi un spirit real de compoziţie. Desemnul elementelor florale ori animale este, ca în multe arte primitive, de un realism surprinzător. Elementul uman este ori schematic ori caricatural. El ajunge rareori la o expresie armonioasă. Totuşi încercările de a introduce persoane în compoziţiile ţărăneşti sunt adesea spirituale.

Oricât de mult ne-am opri pentru a epiloga asupra calităţilor artei ţesutului şi a brodatului, nu trebuie să uităm că tehnica lor minunată se va pierde dacă nu li se dă posibilităţi de dezvoltare. O temă în artă se epuizează. Alecsandri spunea că românul s-a născut poet. Cred că el este mai repede născut artist. Poporul nostru este un artist care aşteaptă să fie pus la încercare. în jurul nostru sunt o mulţime de industrii autohtone care aşteaptă prilejul unei deşteptări. Această deşteptare nu va putea fi provocată decât prin organizarea unei vieţi fără nesănătoase atitudini retrospective, fără superstiţii, şi fără idei preconcepute. Dacă această deşteptare se va produce, ea va fi opera dascălilor de mâine, care vor fi elementele voinţei în această lume somnolentă de minuni.