Tradiţionalism şi modernism

Acum câteva decenii, din cauza vechimii sale, campanilul cel mare al Veneţiei îngenunche într-o bună dimineaţă şi pe urmă se culcă, răpus de oboseală, pe piaţa San Marco. Vigiile corăbiilor, care sosiră în acea zi, se crezură rătăcite, când văzură în zare umbra unui oraş al cărui semn distinctiv pierise ; li se părea că nu Veneţia era acea simfonie de turnuri şi cupole, dar cine ştie ce miraj mincinos, născocit de jocul luminii. Aşa de întipărită era în amintirea tuturor navigatorilor ieroglifa verticală de la orizont de un albastru străveziu în orele dimineţii, opac şi metalic pe la prânz, trandafiriu şi ireal la asfinţitul soarelui, galben ca ceara în nopţile de lună, încât pieirea lui dezorienta pe toţi marinarii, care vedeau în acel turn care le arunca bunvenitul în lovituri de clopot, semnul sosirii, al odihnii şi al mândriei natale. Astăzi, un campanii nou, edificat din materiale sănătoase, ferite de igrasia fundaţiilor lacustre, şi-a substituit realitatea vechiului edificiu, iar pescarii adriatici ştiu să citească ora după culoarea pe care şi-o însuşeşte gigantica clopotniţă. În Italia fiecare oraş îşi desprinde pe cer mândria unei siluete care nu-i decât semnul viu al libertăţii cucerite. Natura a favorizat aceste aşezăminte, astfel că între dânsa şi artă se face o deplină fuziune, iar stâncile şi munţii par a fi opera unor sculptori ori arhitecţi.

Noi însă ne-am adaptat furtunilor istorice. Precum pe malul mării copacii cresc mai mărunţi şi iau adesea forme chinuite pentru a se împotrivi vânturilor pustiitoare, aşa şi arta noastră a luat calea discreţiunii, însuşindu-şi un caracter ermetic şi recules, schițând numai în armonia naturală premisele unor tendinţe de spiritualitate, unor emoţii reţinute, unor mărturii aproape înăbuşite. Dar au fost şi momente de triumf. Sunt şi locuri mai ferite.

Suceava văzută din vale, cu turlele, clopotniţele şi ruinile sale, ca o tabără de corturi cu suliţi şi fanioane, este încă astăzi imaginea vie a lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş. Iaşul, pe movilele sale, e poate cea mai expresivă materializare a mândriei noastre. Romanul cu episcopia lui, Târgoviștea, Rîmnicul-Vâlcii, sunt atâtea încercări de a ieşi din cutele văilor pentru a domina timp de câteva clipe sufletul călătorilor.

Dar aceste semne de izbânda sunt rare. Merită totuşi să medităm asupra lor, noi care, în zidirea oraşelor noastre moderne, am ţinut aşa puţin seamă de arta siluetelor care întruchipează mai bine decât orice teorie socială ori patriotică mândria cetăţenească. […]

Astăzi când suntem o naţiune liberă, trăind în hotarele noastre fireşti, când nimic nu ne mai opreşte şi nu ne mai ameninţă, oraşele noastre n-au găsit între strada gării şi strada principală motive care să fie ca o afirmare a respectului faţă de cetăţean şi a condescendenţii faţă de instituţii. Nu sunt pentru atitudinile retrospective, dar cred că priveliştile punctate de operele trecutului sunt locuri prielnice în care gândul se simte în securitate pentru a visa viitorul. Această securitate, fecundă pentru imaginaţie, mi-a părut întotdeauna a fi elementul cel mai bogat al operelor din trecut, care au mai mult valoarea unui îndemn decât a unui exemplu pur. Căci noi credem că a fi român nu înseamnă numai a ne identifica cu statul de astăzi, ci a accepta în totalitatea ei şi evoluţia trecută cu suferinţele şi reuşitele ei inerente. Nu eşti român de astăzi încolo, ci produs al acestui trecut, oricare ţi-ar fi râvnele de viitor.

A pune arta […] pe un plan pur abstract şi intelectual, tăind orice rădăcină cu sentimentalismul local, e un joc pe cât de inutil, pe atât de periculos. A preconiza un stil autohton care să se mulţumească cu elementele scoase din arta trecutului şi adaptate, cu mai mult sau mai puţin succes, nevoilor de azi, ne duce la un impas, căci aceasta ar însemna epuizarea prea devreme a unor forme evoluate din trecut şi condamnarea oricărei posibilităţi de evoluare în viitor.

Arta românească este deci într-o grea dilemă, mai ales în ceea ce priveşte arhitectura. Pretutindeni, o artă nouă a luat fiinţă, arta care exaltează lumina, care caută să rezolve problemele sociale, care e în plină eră de experienţe şi care, mai presus de toate, caută să-şi însuşească progresele tehnicei, toate subtilităţile mecanicei. Ceva din estetica automobilelor de lux, a marilor „steamere“ transoceanice, a locomotivelor şi a rapidelor, a intrat în arhitectura noastră. Toate elementele vitezei par a se fi introdus în statica arhitecturii, toate elementele ne-liniştei par a se introduce în adăpostul oamenilor, de parcă omenirea plictisită caută iluzia călătoriei în chiar decorul vieţii de toate zilele. Intimitatea se reduce la un neo-lux de cabină de vapor, iar căminul se identifică adesea cu o cameră de hotel.

Iată constatări care nu pot fi negate. în faţa acestei lumi nouă, care se ridică atât la Moscova cât şi la New York, atât la Praga cât şi la Budapesta, românul rămâne nedumerit între acest miraj ciudat şi, orice s-ar zice, atrăgător, şi nostalgia inerentă sufletului său, a unei vieţi patriarhale.

Aceste două tendinţe sunt reprezentate în extremele lor la Bucureşti. O fuziune între ele pare imposibilă şi dacă punem problema va rămânea insolubilă. Căci un stil în noţiunea lui obişnuită este totalitatea unor elemente constructive ori estetice, care provin dintr-o tendinţă colectivă a unei epoci. Stilul modern şi cel românesc apar deci ca nişte forţe antagoniste, care nu pot da nici o rezultantă comună. Dacă analizăm însă problema mai departe, dacă în loc de stil întrebuinţăm cuvântul mai acceptabil şi mai larg de „tendinţă“ ori „curent“, cred că imaginea viitorului se limpezeşte.

Căci nici stilul modern nu este un lucru cristalizat, nici stilul zis românesc nu este evoluat. Fiecare reprezintă o tendinţă susceptibilă de o lungă perfecţionare ori adaptare. Fiecare în domeniul lor reprezintă experienţe care aşteaptă ratificarea uzanţei şi deci a timpului.

Să analizăm fiecare din aceste tendinţe :

Modernismul este preocupat înainte de toate de adaptarea locuinţelor şi monumentelor la viaţa socială de astăzi. Or, această viaţă, în plină transformare, transmite arhitecturii elementele sale de instabilitate şi tendinţele sale de grupare. Casa individuală preocupă mult mai puţin pe arhitectul de astăzi. Casele cu multe apartamente, casele care grupează din motive de economie cât mai multe căminuri, hotelurile, spitalurile, gările, şcolile, băile, atâtea şi atâtea probleme noi în care tehnica ia din ce în ce un rol preponderent. De la război încoace, s-a ajuns la o foarte mare perfecţionare a condiţiilor igienice. Cele mai frumoase şi mai sănătoase şcoli, cele mai frumoase universităţi, cu laboratorii şi amfiteatre perfecţionate, cele mai desăvârșite spitale unde subtilităţile hidro-, electro- şi helio-terapiilor au fost întrebuinţate, iată marea zestre a arhitecturii moderne, completată încă prin studiile foarte înaintate ale urbanismului. Este deci vorba, când se enunţă principiile moderne mai mult de un program de igienă socială, pentru executarea căruia s-a găsit, după o serie de experienţe, materiale noi cu unele forme noi. Nu este vorba nicidecum de aplicarea arhitecturală a unei estetice. Nu e vorba de modă, ci de imperative sociale. Deci, problema nu se mai pune între arhitectura românească şi cea modernă, între o artă naţională şi una internaţională. E vorba înainte de toate de a şti care este atitudinea noastră faţă de acele noi premise, e vorba cum va rezolva aceste probleme spiritul românesc, cum îşi va asimila noile experienţe. În faţa tendinţelor moderne, care sunt cele româneşti ? Să le analizăm ca să ştim dacă sunt incompatibile. […] arta noastră, consacrată atât de public, cât şi de oficialităţi, se compune din elemente tradiţionale luate din arhitectura noastră religioasă ori arhaică. Cu cât ne depărtăm mai mult de epoca mănăstirilor şi a conacelor cu ceardacuri, cu atât aceste elemente sunt mai în favoarea publicului, completate adesea cu elemente ţărăneşti.

Arcada, bolta, firida, cerdacul, acoperişurile, cu siluete pitoreşti, scările exterioare, ornamentele bogate revin mereu în actuala noastră arhitectură. E deci o preocupare în aceste exteriorizări estetice de a se lega întrucâtva de trecut şi, mai presus de toate, de a preciza o oarecare originalitate al cărei imperativ se simte precis. Estetica noastră provine dintr-o lăudabilă atitudine sentimentală ; ea nu izvorăşte din căutarea soluţiilor problemelor noi. Tendinţa generală a artei noastre este înainte de toate decorativă. Noi căutăm în mod sincer un decor propriu. Oraşele noastre fiind sărace în monumente vechi, s-a cerut monumentelor noi a evoca trecutul, de care ne simţim legaţi. Văzută sub prisma acestei analize, incompatibilitatea dintre tendinţele moderne în general şi ale noastre în particular cade.

Arhitectura modernă îşi caută legile la obârșia utilului, a constructivului şi a ideii sociale. Ea nu este în contradicţie cu râvnele arhitecturii noastre, ci deschide numai un larg registru de posibilităţi noi. Deschizând spiritul şi curiozitatea noastră acestor probleme comune tuturor popoarelor, vom intra în marele ciclu constructiv al vieţii moderne, dând calităţilor noastre inerente posibilitatea de a se dezvolta pe o scară largă. Oraşele noastre, fără a se banaliza, vor lua ceva din mândria cetăţilor de altădată, şi noi vom fi cu siguranţă mai mult în armonie cu trecutul decât dacă am rămânea într-o atitudine retrospectivă. Noi nu puteam nesocoti, precum nu le-am. nesocotit nici pe vremuri, marile curente de idei care înfrigurează lumea. Umanul are prerogative asupra regionalului. Or, problema pentru noi nu este de a reduce la o estetică regională curentele generale, ci, dimpotrivă, de a valorifica vechea noastră zestre regională, aducând-o la un interes general pe marele plan uman al operelor nepieritoare.