Consideraţiuni asupra arhitecturii funcţionale

Pentru foarte mulţi arhitectura funcţională este o revoluţie sau un atentat împotriva esteticii. Or, în realitate, această arhitectură, care s-a încetăţenit în toate ţările lumii atinse de civilizaţie, nu este decât o revizuire şi o clasare a metodelor de construcţie. Din cea mai veche antichitate până la mijlocul secolului trecut materialele au variat puţin : cărămida, piatra, lemnul rămâneau la baza construcţiei şi atât formele, cât şi dimensiunile aveau să ţină seamă de însuşirile acestor elemente prime. Arama, alama, plumbul şi fierul interveneau complimentar şi secundar. Grecii cu marmora, romanii cu piatra, civilizaţiile orientale cu cărămida au întrebuinţat în apogeul arhitecturii lor aceste materiale la perfecţie. Arhitectura romanică şi cea bizantină s-au menţinut în acel echilibru între formă şi materie. Arta gotică a început să rupă acel echilibru.

Virtuozitatea constructivă a echipelor din Evul Mediu a cerut materialelor lapidare ceea ce nu visase niciodată antichitatea. Din statică, arhitectura a devenit dinamică, adică sugerând mişcarea. O febrilitate şi o îndrăzneală nemaivăzute dau acestei viguroase societăţi înfrigurate de misticism o ingeniozitate tehnică foarte dezvoltată în rezolvarea problemelor de construcţie. O energie metalică îmbinată cu o gingăşie vegetală dă spiritului arhitecturii marilor corporaţii un caracter linear şi aerian în care masele sunt reduse la maximum de transparenţă şi la minimum de materie.

Se simţea o vădită intenţie pe vremea aceea de a da monumentelor aspecte ireale. Dar aceste construcţii care se înalţă atât de sus sunt veşnic îmbrăcate de o schelărie permanentă de piatră (contraforturi, arcuri de calaje şi pilieri exteriori, care mărturisesc efortul excesiv cerut materialului lapidar). Tot ingeniozitatea şi spiritul artist al Evului Mediu au ştiut să tragă foloase estetice şi să învăluie cu aparenţe de fantezie imperfecţiunile catedralelor. Împingând principiul lor până la ultima consecinţă, acela de a cere pietrei mai mult decât poate da, după trei veacuri arta Evului Mediu apune într-o apoteoză în care se simt excese de virtuozitate, lăsând Renaşterii câmpul liber.

Dar ceva din îndrăzneala gotică trebuia să rămână. Dacă multe din frumoasele locuinţe ale marelui secol francez sunt de un funcţionalism riguros, în marile construcţii monumentale se simte adesea vechiul neastâmpăr al arhitecţilor de a cere materialului lapidar ceea ce nu putea da. Exemplul cel mai bun e Panteonul lui Souflot. Pe când Domul Invalizilor este de lemn îmbrăcat cu plumb ca şi „Val de Grâce“ şi alte cupole, Pantheonul cu enormul său peristil şi înaltele sale bolţi conţine o anormală structură de fier pentru a completa rezistenţa insuficientă faţă de masele impunătoare ale operei acestui ultim arhitect al regalităţii. Se simţea parcă de atunci în Europa lipsa unui material pentru construcţii mari, care să nu fie supuse ca piatra la echilibristica complicată a artei medievale şi la introducerea, puţin potrivită, a fierului în materialul lapidar.

Întrebuinţarea fierului dă posibilitatea unor construcţii care să fie acoperite pe o suprafaţă foarte mare cu bolţi. Dar aceste construcţii de fier se integrează prea puţin arhitecturii. Arhitectura tradiţională se juxtapune acestor construcţii (le Grand Palais din Paris), dar nu învaţă nimic şi nu reţine nimic din soluţiile propuse de noul material. Fierul rămâne materialul inginerilor. Aceeaşi soartă trebuia să aibă la început şi betonul armat. Totuşi, încetul cu încetul, arhitecţii descoperă avantajele noilor materiale. Dar când încercară placarea vechilor formule a calapoadelor clasice pe noile şi rigidele structuri de fier ori de beton îşi dădură repede seamă de principiul : că o casă se clădeşte dinăuntru în afară şi că trebuie un aspect diferit edificiilor care erau executate din aceste materiale. După atâtea secole de tradiţionalism, imposibilitatea de a continua în mod direct armoniile clasice a produs o mare confuzie în lumea constructorilor. Mulţi, neputând renunţa la vechile reguli, modernizează clasicul. O sumedenie de încercări orientalizate sau pur personale avură cel mai deplorabil rezultat. În timpul acesta, dintr-o parte exigenţele confortului şi ale luxului generalizat şi banalizat creşteau în public, programele arhitecturilor colective deveneau mai imperioase, în ceea ce priveşte ordinea şi disciplina planurilor.

În faţa acestor dificultăţi se impune necesitatea extremei simplicităţi, în locul ornamentului, arhitectura modernă se reduce adesea la studiul maselor şi la adaptarea cât mai adecvată a utilităţii construcţiilor. De aceea titlul ei de funcţional. Dar aceste însuşiri nu înseamnă un stil, ci cum am spus mai sus o metodă de construcţie. Căci această arhitectură eminamente utilitară n-a fost decât rareori pusă în faţa unor probleme de pură monumentalitate. Fiecare ţară va putea cu această nouă tehnologie să-şi regăsească propria sensibilitate şi fantezie. Dar cu timpul. Adaptările sunt lente şi grele.

Marea arhitectură trebuie provocată cu mari subiecte. De aceea, orice s-ar zice din partea fanaticilor ori reacţionarilor, ne găsim într-o epocă de tranziţie.