Impas şi temă

S-a vorbit mult în ultimul timp de arhitectura noastră tradiţionala. Creşterea capitalei, trecerea ei de la starea de oraş patriarhal la metropola, de la oraş de reşedinţă la oraş de mase, au stârnit polemici care nu sunt concludente. Metodele funcţionaliste, proslăvite de unii, combătute în numele naţionalismului de alţii, încercările unui stil românesc, adaptările de toate soiurile au zăpăcit atât opinia publică, cât şi critica.

Ceea ce trebuie să ne ocupe este totuşi întrebarea următoare : funcţionalismul şi spiritul modern sunt oare în contradicţie cu o plastică românească ? Tradiţia românească se opune unei raţionalizări a însuşirilor noastre constructive ?

Să încercăm o explicaţie :

În ţările româneşti de altădată au fost două teme : cea religioasă sau mai bine zis ctitorească, cea laică şi ţărănească.

Nici una, nici alta, nu sunt pur autohtone şi aparţin unor cicluri mari ale căror focare erau, pentru ambele, spre Orient.

Arhitectura religioasă, ramură târzie a civilizaţiei bizantine ajunsă evoluată la noi, a venit cu teme precise din epoca paleologă, prilejuind spiritului românesc o foarte repede adaptare, hotărnicind totodată jocul fanteziei şi posibilităţile de înnoire şi dezvoltare în cadrul unei discipline prestabilite. între bisericile şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare şi ctitoria Mavrocordaţilor de la Văcăreşti, tema e aceeaşi, timp de trei veacuri, compoziţia aceeaşi, şi numai elementele componente admit o uşoară interpretare. E vădit că arhitectura religioasă ajunsese, din motive sociale şi istorice, la un impas. Ea dispare cu vechea înjghebare a Statelor dunărene.

Arhitectura ţărănească şi tot folclorul plastic, prins în vraja instinctelor ancestrale, şi-au urmat de-a lungul veacurilor istoriei noastre o nebănuită şi greu controlabilă evoluţie. înrudită cu cel mai îndepărtat şi misterios Orient (tema casei ţărăneşti de la noi se regăseşte atât în sudul Caspicei, cât şi în Asia Mică şi chiar mai departe), însuşindu-şi totodată ceva din claritatea mediteraneană, tema populară propune celor dornici să privească cu ochi noi o tematică ale cărei consecinţe ultime pot fi cel mai măreţ monumentalism. Casa ţărănească cu pridvorul ei, această masă simplă acoperită cu un acoperiş gingaş, având faţa dinspre intrare umbrită de o uşoară colonadă, casa ţărănească cu cerdac, scară lăturalnică şi coborâre în beci, casele mai înalte de la munte sau mai joase de la şes, au toate în ele germenul unei monumentalităţi nedezvoltate. Casa boierească şi palatul domnesc de altădată nu sunt decât timide încercări de monumentalizare a casei ţărăneşti. Viaţa patriarhală a statelor mici de altădată, lipsa de adevărată bogăţie şi statornică putere, au folosit arhitecturii religioase ermetice şi monahale. Ctitoriile erau giuvaere personale, menite să proslăvească credinţa domnească şi răscumpărarea veşniciei unei familii sau unui om. Arhitectura religioasă a avut de aceea, la noi, totdeauna o nuanţă confidenţială şi n-a fost o îngenunchere coectivă, asemuitoare actelor de pietate din care au ieşit catedralele. Arhitectura ţărănească liberată din timp de materiale uşoare, având efemeritatea ca îndemn de creaţie şi înnoire, şi-a urzit temele mai departe în jocul liber al nevoilor, selecționând tipurile până la perfecţie şi așteptând posibilităţi de izbândă.

Dar să ne înţelegem : arhitectura religioasă cu o dezvoltare încheiată oferă prezentului elemente gata făcute, pe când arhitectura populară prezintă teme abstracte a căror întrebuinţare directă nu se poate, care cer nu numai o transpunere, dar şi o creaţie nouă. Iată de ce arhitectura religioasă a fost aleasă de propovăduitorii unei arhitecturi româneşti, fără ca aceştia să bănuiască că ei duceau noua formulă la un impas; iată de ce a dat greş această încercare.

Din nota monahală, din tema mănăstirească nu se mai putea trage decât prea puţină învăţătură pentru viaţa noastră, aşa cum este şi nealeasă de noi. Temă veche, veşnică poate, dar în afară de nevoile noastre prezente, arhitectura religioasă n-a dat civilizaţiei româneşti moderne teme valabile, ci ornamente uzate.

Cu totul altfel sunt posibilităţile arhitecturii ţărăneşti. Să ne aducem aminte că în Asia există un tip de case numit „Hilani“, întrebuinţat şi astăzi în Iran, care a dat tema palatelor persepolitane, că din tema unei case de păstor a ieşit una din cele mai monumentale formule arhitectonice şi că, după toate probabilităţile, templul grecesc nu este şi el decât dezvoltarea unei teme populare.

Punând problema astfel, cred că metodele funcţionaliste nu mai pot fi privite ca importaţii periculoase din străinătate, ci, dimpotrivă, ca unelte uşor de întrebuinţat pentru desăvârșirea propriilor noastre năzuințe. în ziua când vom fi găsit într-adevăr echilibrul nostru, n-o să ne mai speriem nici de vremurile în care trăim, nici de marile curente ale cugetului modern. E încă timp de a reîncepe.