Modernismul şi arhitectura românească

E foarte greu să fii drept cu prezentul. De aceea, înainte de a încerca expunerea câtorva păreri asupra modernismului, îmi voi permite să reamintesc vorbele lui Goethe : „înţeleg să-mi cereţi sinceritate, dar nu şi nepărtinire“.

O critică a spiritului modern şi o analiză a influenţei lui în domeniul arhitecturii noastre contemporane nu poate fi sarcina unui arhitect, care el însuşi urmăreşte cu pasiune evoluţia tendinţelor funcţionale.

De aceea, cred util, înainte de a aminti motivele pentru care arhitecţii de astăzi au ajuns la anumite forme, să încercăm o justificare a acestor forme, să înfăţişăm unele similitudini între acele forme şi proporţiile izvorâte din canoanele clasice, şi să procedăm apoi la o nomenclatură sumară a elementelor tehnice şi sociale de care aceşti arhitecţi dispun.

Sunt deci două grupări de elemente, care, prin nenumăratele lor calităţi, compun problemele ce trebuiesc rezolvate de arhitecţi :

1. Grupul elementelor sociale;
2. Grupul elementelor tehnice.

De la război încoace, atât elementul social cât şi cel tehnic au evoluat repede, influențându-se dealtfel mereu.

Dacă cercetăm grupul elementelor sociale, vedem în primul rând că, atât în străinătate cât şi la noi, tradiţionala concepţie a casei familiare a evoluat relativ puţin, pe când arhitecturile colective au luat o însemnătate covârșitoare ; în acest al doilea grup trebuiesc găsite adevăratele progrese şi elementele noi ale plasticei contemporane. Pentru foarte multe persoane, arhitectura modernă înseamnă blok-house sau cubism nesocotit. Blok-house-ul nu este decât un capitol relativ secundar al arhitecturii contemporane. Dar să revenim la subiectul nostru. Evoluţia democratică a lumii întregi şi acea preocupare a societăţilor de a face o cât mai mare parte a populaţiei unui oraş părtaşe la binefacerile progresului, au dictat o serie de programe, care singure mărturisesc tot ce se poate aştepta de la arhitectura funcţională. În primul rând, noţiunea şcolii, care în ţările nordice evoluase încă înainte de război, în sensul unei raţionale adaptări la condiţiile igienei, a făcut progrese simţitoare, plasând subiectul ei într-o lumină cu totul nouă.

De unde, timp îndelungat, şcoala era o clădire care semăna puţin a închisoare şi mai mult a spital, cu un minimum de estetică şi de igienă, ideea că un cadru spiritual, aerisit, înconjurat dacă se poate de grădini şi înnobilat prin mărunte şi nenumărate preocupări de înfrumuseţare poate avea o înrâurire atât asupra copilului, cât şi asupra dascălului, a făcut din şcoală unul din subiectele cele mai studiate de diferite grupări ale arhitecturii de astăzi. De unde o universitate şi un liceu se distingeau mai ales prin dimensiunea şi monumentalitatea lor, rămânând însă croite pe acelaşi calapod de coridoare nesfârșite şi de clase sau săli prost expuse, astăzi s-a făcut în studiul şcolilor o diferenţiere subtilă, pentru o cât mai multă adaptare la diferitele categorii de elevi, începând cu puponierele şi sfârșind cu şcolile de adulţi, universităţile, şcolile militare şi cele normale. Nu vreau să afirm că toate clădirile din trecut erau o acumulare de erori şi că numai astăzi şcoala a intrat în adevăratul domeniu al arhitecturii. Nu vorbesc pentru moment de arhitecţi, ci de societatea de astăzi şi de programele pe care le dictează.

Căci astăzi, ca şi ieri, ca şi întotdeauna, arhitectul este executorul programelor date şi nicidecum redactorul acelor programe.

Şcolile sportive, de exemplu, au reînviat anticul stadiu şi propun arhitectului una din cele mai frumoase teme de compoziţie.

Şcolile de artă şi de meserii, în principiul de dispersiune al pavilioanelor în parcuri, sunt iarăşi un pretext de reuşită pentru constructori.

Paralel cu construcţia şi sportul, o nouă problemă propusă arhitecţilor a fost spitalul. Aici revoluţia este totală. Din vechile principii ale clinicilor de altădată, nu rămâne nimic. Din igiena de acum cincizeci de ani, şi mai puţin. Medicina a impus prezenţa tehnicei celei mai subtile în contextura unui spital. Helioterapia, între altele, a influenţat covârșitor igiena modernă şi, în general, toată arhitectura de azi. Aici, ca şi la scoale, s-a făcut o seriere a subiectelor, după nevoile terapeutice.

Sanatoriile, spitalele de chirurgie, institutele de cercetări, spitalele de contagioşi, maternităţile, dispensarele, sunt atâtea şi atâtea categorii de spitale cu totul diferite, care, pe vremuri, erau grupate în vastele anticamere ale morţii.

Circulaţia feroviară extinsese mult problema gării, înainte de război. Totuşi, şi aici, atât la porturi cât şi la gări, ameliorările au fost simţitoare, mai mult însă din cauza elementelor tehnice decât a celor sociale.

Aeroportul cu hangarele lui imense e un subiect cu totul nou, creat în întregime de câțiva ani încoace.

În sfârșit, teatrele, studiourile, băile publice, sălile de întruniri, de concert, sau de conferinţe, bibliotecile populare, au primit în noile programe deziderate noi de monumentalizare, în sensul utilului, adică de o utilitate cât mai întinsă şi cât mai bine adaptată scopului social.

În aceeaşi direcţie, localurile publice sau administrative, care până acum câțiva ani nu erau decât palate reformate, tind a deveni într-adevăr clădiri făcute pentru public şi funcţionari, exact adaptate rolului lor funcţional.

Totodată, nici fabricile nu se mai concep ca înainte. în jurul marilor industrii se organizează adevărate oraşe muncitoreşti, în cadrul surâzător al unei gospodării studiate în amănunt.

Urbanismul, în sfârșit, a devenit o ştiinţă care dă arhitecturii o nouă disciplină, în care toate programele enunţate mai sus se încadrează. Urbanismul este adevărata emanaţiune a vremii, cu năzuinţele sale colective de disciplină socială.

A venit timpul să vorbim de grupul elementelor tehnice. Acest grup se împarte în două : elementele tehnice, ale însăşi construcţiei şi elementele generale ale tehnicei moderne. Amândouă aceste sub-grupuri au o influenţă inegală atât asupra programelor, cât şi asupra formelor arhitecturii moderne.

în primul rând, este betonul armat. Acest material nou a făcut posibilă realizarea programelor, de care am pomenit, pe o scară mare, provocând, dintr-o parte economii, şi dintr-alta simplificări de construcţie. El a introdus o metodă simplă şi sănătoasă în construcţie, permițând arhitecţilor îndrăzneli încă necunoscute până atunci. Acest material simplu a împins la raţionalizarea formelor şi la o nouă disciplină în organizarea maselor, care nu este deloc, după cum mulţi ar crede, o chestiune de modă.

Paralel cu betonul armat, construcţia în fier şi oţel a făcut mari progrese, completând, prin fineţea şi nervozitatea structurii sale, lipsurile betonului. Totodată, principiile de încălzire, de izolare, de alimentare cu apă şi de evacuare au ajuns la o perfecţie minuţioasă, astfel încât astăzi o casă este un organ viu, omogen şi unitar, cu funcţiunile sale mecanice centralizate, cu materiale selecţionate după funcţiuni, ca şi formele sale. De aici şi denumirea de arhitectură funcţională.

Dacă considerăm, în sfârșit, elementele tehnice care au influenţat în mod indirect arhitectura, vom constata întâi că acea tehnică modernă, modificând profund viaţa de toate zilele, viaţa la rândul ei trebuia să influenţeze arhitectura. Raţionala organizare de ingineri a unui vas trebuia să atragă atenţia arhitecţilor, după cum ingeniozitatea amenajării unui vapor putea sugera unele idei pentru ferestre sau alte amănunte.

Aviaţia a creat aeroporturile. Dezvoltarea automobilismului a reînviat estetica uitată a drumului, dar, înainte de toate, tehnica modernă a obişnuit mintea şi ochiul arhitectului cu linia simplă şi cu idiograme sumare. Un oarecare schematism, o tendinţă de sintetizare a formelor a luat naştere, sub influenţa tehnicei oţelului, a electricităţii şi a betonului. Neastâmpăratul zeu al vitezei şi-a arătat aripa în gândurile noastre.

N-am făcut decât comentarii. Programele esenţiale, în liniile lor generale, sunt aceleaşi de la New York la Moscova, de la Roma la Helsingfors. Materialele sunt aceleaşi, la Bucureşti şi la antipozi. In ce formă se va integra arhitectura românească în acel mare şi luminos curent de energie şi sinceritate ? Acest lucru nu se poate prevedea. Esteţii vremurilor viitoare vor judeca. Ceea ce se poate şti de pe acum e că, în cadrele largi ale acestor mari probleme, sensibilitatea şi logica românească au un câmp imens pentru cele mai originale înfăptuiri. Cu zestrea artei populare, cu vechile amintiri bizantine, cu darul decorativ al românului, cu spiritul lui inventiv şi fantazia lui proprie, viitorul poate fi privit cu încredere. Din viaţa şi din etica românească se vor naşte forme româneşti. Pentru ca ele să ia consistenţă, trebuie însă ca societatea românească să enunţe dezideratele sale în formule clare şi hotărâte. Ca o problemă să se rezolve, trebuie mai întâi să fie bine pusă.

În faţa vieţii moderne cred deci că întrebarea formulată de mulţi : care va fi arhitectura românească faţă de modernism ?… este iluzorie. Vrând, nevrând, participăm la o civilizaţie unitară care se întinde pretutindeni în lume. Nu e prima dată că ne găsim într-o asemenea situaţie. Din efortul acesta de adaptare şi mai ales de asimilare se vor preciza poate, în luptă cu forţele străine, şi mai mult adevăratele însuşiri ale sufletului românesc.