Tendinţe în arhitectura românească a zilelor noastre

Pentru o mai bună înţelegere atât a tendinţelor cât şi a dibuirilor arhitecturii actuale din România e necesar să ne amintim că în această ţară o artă de tradiţie bizantină a continuat vreme de cinci secole, fără întrerupere, să menţină formele construcţiei într-un cadru aproape ermetic.

Atunci când, la începutul secolului al XIX-lea, s-a produs o ruptură totală cu vechea tradiţie, n-a existat vreo experienţă proprie acelei perioade care să nu fi fost pusă în practică, astfel încât o mulţime de importuri au aflat cale liberă în România. Nu putem reţine din toată această epocă decât unele, prea puţine, edificii de o ţinută clasică relativ corectă dar şi impersonală. Sortită unor influenţe scăpate de sub orice control, indiferente până şi sub raportul adaptării, epoca respectivă a reuşit să desfigureze toate oraşele, compromițându-le însuşi viitorul şi ştergând de pe faţa pământului — cu un dispreţ absolut faţă de trecut — orice rămăşiţă a epocilor de mai înainte. De-abia în ultimii ani ai secolului al XIX-lea s-a încercat o restabilire a legăturilor cu vechea tradiţie. Operaţie delicată, din moment ce nu pe cale artificială se poate înlocui o evoluţie naturală, care cunoaşte atâtea elemente imprevizibile încât e cu neputinţă să-i reconstituim urmările doar pe baza unor premise logice. Pe de altă parte, arta tradiţională era, mai presus de toate, religioasă. Or, timpurile moderne erau cât se poate de laice. Şi totuşi, arhitecţii români au încercat o asemenea permutare. întrucât problema nu era dintre cele mai simple, o întreagă şcoală s-a constituit în speranţa de a oferi ţării o arhitectură autohtonă.

În tot acest timp, preocupările clasice n-au avut de suferit. Pe când unii arhitecţi se străduiau să adapteze formele tradiţionale noilor cerinţe, alţii încercau — într-un spirit clasic — să impună o disciplină a compoziţiei şi o sobrietate ornamentală a căror armonie să nu contravină gustului naţional. Strădania lor a croit drum arhitecturii moderne, care a fost adoptată de îndată de către public. Nici un fel de rezervă nu s-a făcut auzită înaintea unei asemenea arhitecturi simple şi logice, duşmană a oricăror false preocupări estetice şi a talmeş-balmeşului arheologic. Noţiunea de „bun de locuit“ s-a schimbat dintr-o dată, dând prilej, după cum era de aşteptat, la un mare număr de exagerări. Şi totuşi, dacă unora li se pare ridicolă acum o asemenea modă, trebuie să recunoaştem că ea e cât se poate de nimerită pentru a face ca mulţimea să accepte ceea ce este limpede şi evident doar în ochii celor câțiva.

Primele edificii care şi-au schimbat înfăţişarea, deschizând astfel măreţe perspective, au fost casele de raport. Exemplul a fost repede urmat de monumentele oficiale şi de marile şcoli. Nimic mai reuşit, în acest sens, decât Institutul Agronomic din Bucureşti. Proiectul arhitecţilor Stănculescu, Peterneli şi Plămădeală are o ţinută exemplară. Edificiul câștigă cu atât mai mult cu cât, despresurat din toate părţile, se ridică în mijlocul unui vast teren ce va fi transformat în grădini.

Academia Română a construit, după planurile arhitectului H. Teodoru, un imobil adăpostind mai multe săli de expoziţie şi o sală de concerte (conform legatului Dalles). Societatea de Electricitate din Bucureşti a ridicat în împrejurimile acestui oraş pe malul frumosului lac Snagov, o casă de odihnă pentru funcţionarii săi. Acelaşi arhitect (Doicescu) a realizat, pe ţărmurile lacului mai sus pomenit, un „rest house“ cât se poate de reuşit şi de spiritual pentru Yacht Club-ul bucureştean.

În domeniul marii arhitecturi industriale s-au dus la bun sfârșit câteva lucrări demne de a ne reţine atenţia, cum ar fi hala de montaj a fabricii de avioane I.A.R. din Braşov, sau, mai ales, uzinele metalurgice Malaxa, acestea din urmă realizate în cărămidă aparentă de arh. Creangă. Vom vedea, dealtfel, mai târziu de ce acest material este atât de rar folosit la finisajul exterior.

În concluzie, arhitecţii români au lucrat în trei direcţii bine definite : tradiţională, clasică şi modernă. Adesea, unul şi acelaşi arhitect a lucrat în mod succesiv sau paralel în cele trei direcţii.

Cu toate acestea, arta modernă pare să fi pregătit terenul, printr-o revizuire a noţiunilor de arhitectură.

În arta tradiţională, aspectul „decor“ devenise precumpănitor, dincolo de orice măsură. Formulele lui Le Corbusier : „o casă este o maşină de locuit“, şi „o casă se construieşte dinlăuntru în afară“ au dat de gândit.

Odată cu spiritul modern au apărut şi preocupările pentru urbanism. Domnii Davidescu, tatăl şi fiul, au studiat planul de sistematizare al mai multor oraşe. Problema, încă nerezolvată, pe care o ridică Bucureştiul a prilejuit numeroase studii din partea domnilor Bolomey, Marcu, Zamfiropol şi Davidescu.

Iată, în linii mari, care este stadiul atins de arhitectura românească : ea se află în plină desfăşurare, în plină căutare.

Există totuşi anumite probleme de ordin economic ce se vor dovedi, într-o măsură mai mare sau mai mică, hotărâtoare în privinţa felului în care va evolua arhitectura în România : aceea a materialelor, apoi a posibilităţilor de transportare a acestor materiale pe şantierul în lucru. România este o ţară unde cărămida se fabrică foarte uşor. Peste tot se găseşte nisip şi argilă. Acest material e mai totdeauna de proastă calitate. Cărămida aparentă nu se găseşte în mod curent. Comandată anume, preţul ei mai că-l egalează pe acela al pietrei. Cât despre cărămizile cu alveole, care fac ca prin alte părţi greutatea construcţiei să scadă atât de mult, aici nu ne sunt de mare folos, din pricina greutăţii lor şi a modului defectuos de fabricare.

Peste tot în ţară se găseşte piatră de toate varietăţile, dintre care unele sunt extrem de frumoase. Nefiind însă exploatată raţional, iar transportul său având de făcut faţă unor taxe enorme, piatra devine foarte scumpă, astfel că e considerată ca un material de mare lux. în Transilvania se mai găseşte marmoră, într-o mare varietate, dar şi aici ea este aproape de nefolosit din aceleaşi motive.

La rândul ei, construcţia cu armături de fier e condamnată dinainte din cauza unui trust al acestui material, care menţine preţul la un nivel cu 20% mai scump decât betonul armat. E foarte greu să găseşti lemn uscat, sau standardizat în mod riguros. Din pricină că lipseşte piatra şi cărămida aparentă, mai toate clădirile au faţada spoită. Or, nu există în întreaga lume o ţară în care spoiala să fie mai puţin recomandabilă decât în România. Iernile aspre luând locul verilor toride, acţionează fără milă asupra spoielii, ce sfârșește totdeauna prin a se deteriora, mai ales când este vorba de suprafeţe mari. Toate aceste lipsuri fac ca munca arhitectului să fie, cel mai adesea, deosebit de grea şi de ingrată.

În rândurile de mai sus, ne-am străduit în limitele strictei obiectivităţi, să trasăm o schemă a dezvoltării arhitecturii în România, cu exemple ce ni s-au părut reprezentative pentru o tendinţă sau alta.

Intenţia noastră a fost să facem cu sinceritate un bilanţ al stării actuale.
Mai precis, să determinăm o coordonată pe traseul unei evoluţii.

L'Architecture d'Aujourd'hui, iunie 1934