A picta e mai aproape de vis decât a scrie

„Un pictor mi-a spus că nimeni nu poate desena un pom fără a deveni pom într-o oarecare măsură“, — scria Emerson. Puţini sunt acei care să fi cunoscut mai bine ca G. M. Cantacuzino sensul unei asemenea mărturisiri. Această identificare cu obiectul contemplat se va produce în cazul său pe două căi şi cu mijloace diferite : atât prin intermediul scrisului, cât şi prin acela al imaginii plastice. în momentul contemplaţiei el simte adeseori nevoia de a surprinde fizionomia unui monument, desenîndu-l sau pictîndu-l.

În călătoriile întreprinse în compania unor prieteni atât în ţară, cât şi în străinătate, el nu se va despărţi de caietul său de schiţe : „Călare pe o coloană răsturnată care pare nemişcată într-un puhoi de dărâmături ale unui templu, îţi scriu pe blocul meu de schiţe…“ — i se va adresa, de la Gerasa, lui Matila Ghyka. Cu un asemenea bloc de schiţe va fi colindat şi Franţa şi Italia, zăbovind îndeosebi la Vincenza şi Veneţia în faţa magnificelor construcţii ale lui Andrea Palladio.

În aceste excursii de studiu va realiza o serie de desene, acuarele şi uleiuri ce vor constitui materialul câtorva expoziţii deschise în ţară. Fără a reprezenta o îndeletnicire auxiliară, un hobby pasager, această activitate îl va impune ca pe un artist plastic de real talent. Vocaţia sa picturală avea să fie recunoscută şi apreciată în epocă de scriitori prestigioşi precum Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu şi, îndeosebi, de Tudor Arghezi care va consacra expoziţiilor sale entuziaste cronici.

În perceperea plastică a lumii înconjurătoare, G. M. Cantacuzino posedă un remarcabil simţ al organicităţii, al volumelor şi al perspectivei, amintindu-ne uneori, în anumite peisaje ale sale de picturile lui Cezanne. Cu mijloace simple, el ştie să sugereze cu multă sensibilitate viaţa tainică a unui peisaj, a unui interior, a unui decor sau natură statică. Spontaneităţii şi exuberanţei coloristice, G. M. Cantacuzino îi preferă o pictură a rigorilor geometrice, mai exigent gândită, mai elaborată, precum şi o paletă mai disciplinată care nu exclude însă fineţea şi rafinamentul cromatic, ambele capabile a sugera fluiditatea unei atmosfere, discreta, învăluitoarea luminozitate a unui peisaj sau somptuoasele penumbre ale unor decoruri şi arhitecturi venerabile.

Unele din tablourile sale, îndeosebi peisaje, degajă o atmosferă halucinată, de un mare farmec şi poezie. În prima sa cronică din 1931, Tudor Arghezi sesiza cu fineţe acest geometrism al formelor în creaţia plastică a lui G. M. Cantacuzino, desluşind în rostirea sa picturală nu numai „un poet al culorii şi un romancier al peisajului abrupt sau liniştit în desfătarea zării, ci şi un geometru al pietrei, al bolţilor, al suprafeţelor, — un arhitect.

Clădind pământul şi împlinind golurile din văzduh cu sprintenele înfăţişări ale materialelor brute, grele, silite să se scoale din somnul geologic, să capete articulaţii şi să danseze în formula strictă a ziditorului, artistul s-a prins cu ochiul în urzeala câmpului cu lumina şi s-a simţit dator să spuie ce a văzut între clopotniţe şi palate, pe când cioplea calcarul şi împrumuta marmorei elasticitatea unui chenar“ . Formaţia arhitectului este într-adevăr lesne de recunoscut în aceste tablouri atât în maniera sobră, clasică de tratare a subiectelor, în acel subtil simţ al formelor, al volumelor, cât şi în deplina, excepţionala stăpânire a artei desenului.

Ca arhitect, cât şi ca pedagog, G. M. Cantacuzino avea să sublinieze în repetate rânduri însemnătatea însuşirii artei desenului de către viitorii arhitecţi, văzând în aceasta nu numai un „mijloc de coordonare a ochilor cu mintea“ dar şi o „educaţie a privirii“. Sau, cum atât de lapidar o va spune : „a învăţa să desemnezi înseamnă a învăţa să priveşti“. Pentru el exercitarea actului de creaţie presupune cu necesitate această vocaţie de a şti să priveşti realitatea, fie că aceasta reprezintă un univers artistic, uman, psihologic sau natural. Exemplul unor mari personalităţi îi apare în acest sens pilduitor : „Precum la Leonardo da Vinci scrisul era un complement al desemnului, ceva adiţional, tot aşa şi la Goethe desemnul venea în ajutorul scrisului şi mai ales în ajutorul efortului mintal de înţelegere şi de pătrundere. Pentru Goethe, desemnul e o disciplină pe care şi-o impune pentru a învăţa mai bine să privească“ (Un amator de artă : Goethe).

Prin virtuţile sale expresive, prin efectele sale cromatice şi forţa ei de sugestie pictura va reprezenta în concepţia sa acel stadiu mai avansat şi mai rafinat nu numai de a privi, de a descifra realul, dar şi de a-l transcende într-un plan simbolic, superior, stimulând prin aceasta facultăţile imaginative, disponibilităţile, înclinarea noastră către reverie : „A picta e mai aproape de vis decât a scrie“. A scrie, a construi, a desena, a picta — iată moduri diverse de a privi şi înţelege realul, de a-l interpreta. Nici unul din ele nu s-a dovedit o diletantă îndeletnicire şi nici nu s-a afirmat în dauna sau prin stânjenirea celorlalte în activitatea atât de fecundă a lui G. M. Cantacuzino. În fiecare din realizările sale descoperim mereu un artist în cel mai deplin înţeles al cuvântului, înzestrat cu un vast orizont de cultură, stăpân pe mijloacele artei sale. Marele arhitect care era nu se dezminţea însă în nici una din aceste manifestări ale vocaţiei sale creatoare.