Alchimia subtilă a farmecului ieşean

Dacă vocaţii excepţionale vin să consacre uneori existenţe tihnite şi monocorde, tot astfel sânt vieţi a căror intensă ardere adaugă parcă o nouă dimensiune unei opere şi reprezintă în cel mai înalt grad un destin spiritual. Şi oricât am fi de încredinţaţi că adevărurile vieţii individuale nu coincid cu acelea ale creaţiei, vom fi ispitiţi mereu, în astfel de cazuri, să recurgem la ambele căi pentru a înţelege în toată complexitatea lor asemenea personalităţi.

Dar nu o dată, ascultându-i cu un soi de secretă invidie pe cei care au avut şansa ca destinul să-i poarte în preajma lor, vedem cum în toiul rememorărilor, abia întrezărită o clipă, efigia omului de odinioară se estompează încet, apoi dispare cu totul în pâcla amintirilor convenţionale, a divagaţiilor galante sau a istorioarelor nesemnificative.

Pentru a răspunde totuşi acestei curiozităţi pe cât de iscoditoare, pe atât de naiv idolatră, purcedem atunci să căutăm urmele trecutei lor vieţi tocmai acolo unde s-au pierdut cu desăvârșire : în liniştea solemnă a tristelor ţintirimuri.

… Când, într-o geroasă dimineaţă de noiembrie, după zadarnice peripluri în jurul aceleiaşi parcele de pământ, lăsam în urmă aleile cimitirului „Eternitatea“ din Iaşi, eram mulţumit de a nu fi împlinit scopul acelui itinerar matinal. Locul unde se afla mormântul lui G.M. Cantacuzino continua să rămână pentru mine o nedezlegată enigmă. Duceam însă imaginea stranie a unui oraş liliputan, alb, calcinat de ger, cu copaci văruiţi şi morminte îngrijite, cu alei riguros rânduite pe care, după zborul lor rebel, frunzele îngălbenite erau adunate în grămezile umede de bruma care se transforma în aburi impalpabili, sub razele palide ale unui soare vlăguit. In contrast cu acea privelişte domestic funerară îmi stăruia în memorie o altă imagine — întâlnită într-o carte a sa, de neuitat : Pătrar de veghe — pe care i-o sugerase acel Orient fabulos în care viaţa şi moartea, locuinţele celor vii şi ale celor dispăruţi de milenii se amestecau într-un tot inextricabil. Acea stranie devălmăşie îi apăruse ca o primă deosebire între lumea Orientului şi cea occidentală ce „nu îngăduie ruina şi părăsirea, unde totul este precizat, viaţa e atât de voită, de excesivă, încât moartea apare ca o întrerupere de curent“, o lume aşadar deosebit de metodică în a departaja cu stricteţe viaţa şi moartea. In faţa oraşelor „cu domuri de aur şi minarete de smalţ“ înconjurate de venerabile morminte, a somptuoaselor ruina ce au fost cândva ilustre cetăţi şi temple, a dezolantelor movile de pământ peste care rătăceau turme de capre, cămile şi beduini, iar în adâncuri zăceau încă, neexplorate, urmele unor mari civilizaţii din zorii istoriei umanităţii, acest romantic călător şi mare iubitor de artă avea să exulte : „Aicea toate-s în tot !“ Uimită, spontană exclamaţie pe care nu şi-o va fi reţinut poate nici în faţa miniaturalului cimitir de ţară de la Fundenii Doamnei „cu mormintele strânse unele lângă altele, atât de strânse încât nici un colţ de sub pământ nu era nelocuit de câte un neam de morţi, pe această țărână bogată în oseminte şi acoperită de iarba uitării“.

Dar şi acolo, oricât de neaşteptată şi de şocantă la prima vedere, lumea Orientului era mirific prezentă cu toată strălucirea, impetuoasa şi solara ei sete de viaţă, de fast, în tulburătoarea broderie a ornamentelor, a decoraţiilor ce împodobeau faţadele celebrului lăcaş. Aceeaşi lume sau, mai bine zis, acelaşi univers al formelor plastice îl redescoperise de-atâtea ori în iscusita broderie a Trei Ierarhilor, în cerdacul de la Comana sau pe terasa palatului Ghika din Colentina, de unde priveliştea ce i se înfăţişa avea ceva din „mirajul unui Palmyr legendar“.

Şi dacă zadarnic încercam să recunosc în decorul acela artificial, şlefuit de atâtea râvne pioase ce se străduiesc să înlăture zilnic „iarba uitării“ şi să dea un lustru şi un relief morţii, spaţiul în care, cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, tot într-o zi de noiembrie, se consumase ultimul act al zbuciumatei treceri prin lume a unuia dintre cei mai pasionaţi şi înzestraţi iubitori, cunoscători şi interpreţi ai trecutului nostru spiritual, el însuşi ctitor cu o rară vocaţie de valori plastice, arhitecturale sau picturale, am înţeles în schimb de ce îşi alesese laşul ca ultim liman. Cu atmosfera lui de reculegere şi de intimitate, laşul îi apăruse poate ca un fel de mare a Sargaselor către care, ca o anghilă istovită de atâtea furtuni, se îndreptase într-un prematur amurg de viaţă. Dar şi aceşti ultimi ani ai săi aveau să fie cu atât mai mult pilduitori pentru o activitate creatoare desfăşurată fără preget, la parametrii maximei tensiuni spirituale şi dăruiri. Fără să-şi bănuiască atât de apropiat sfârșitul, G. M. Cantacuzino îşi consacrase toată energia şi priceperea operei de restaurare şi înfrumuseţare arhitectonică a străvechiului oraş, de care se simţea, sufleteşte, atât de ataşat. Rândurile pe care, în chiar anul morţii, avea să i le adreseze lui Oscar Han sânt, în acest sens, tulburătoare : „Eu lucrez cu înverşunare şi încerc a pune un surâs latin pe faţa gravă a acestui vechi oraş. îmi permit a vă trimite un fragment din ansamblul arhitectural pe care-l ridic la capătul terasei naturale a laşului în faţa văii Bahluiului. Construiesc două corpuri similare dintre care cel din fotografie e singur terminat. In spaţiul dintre aceste corpuri simetric dispuse se vor dezvolta scări, fântâni şi terase care vor sui spre Catedrală şi vor forma cu acest monument un vast ansamblu. Vă spun toate acestea ca să aflaţi că nu m-am dat la fund şi că lucrez cu îndârjire. Peisajul de aici mă încântă şi mereu mă îndeamnă să pictez, ceea ce fac metodic“.

Evocându-i un întreg trecut istoric şi spiritual, dar şi un spaţiu-matrice de care îşi ştia legate multe amintiri şi impresii ale tinereţii, laşul avusese pentru G. M. Cantacuzino nu numai o valoare culturală, artistică, ci şi una afectivă. Ca şi tatăl său, G. M. Cantacuzino va vădi un interes deosebit pentru imaginea unui Iaşi de demult, strălucitor şi fastuos prin palatele şi vestigiile sale, prin impunătoarele sale ctitorii domneşti. El va încerca să reconstituie această imagine din mărturiile unor vestiţi călători din veacurile trecute, ale unor spirite renumite precum prinţul de Ligne. Depănându-și cu nostalgie firul amintirilor într-o carte plină de farmec, în care situaţiile şi impresiile de viaţă, tablourile de epocă şi portretele morale schiţate cu talentul unui veritabil memorialist îşi păstrează şi astăzi culoarea şi puterea de sugestie, tatăl său — N. B. Cantacuzino — se arătase şi el de atâtea ori ispitit să refacă din istorisirile părinţilor „la gura sobei, pe când sufla afară crivăţul“, din paginile unor iluştri vizitatori, ca prinţul de Ligne, sau din propriile sale amintiri ale unei îndepărtate copilării şi tinereţi, imaginea surâzător idilică a unui Iaşi de dinaintea Unirii, cu beizadele şi doamne „ce aveau un fel de a se juca cu mătăniile, care ascundea o întreagă convorbire cu amanţii lor“, cu o aristocraţie deprinsă cu o viaţă tihnită şi ritualuri mondene, un fel de Karlsbad moldav, animat de rumoarea unor vesele serate, de intrigi sentimentale şi episoade melodramatice sau de romanticele promenade la Copou în „trăsurile înşirate una lângă alta, între care se încrucişau conversaţiile în sunetul muzicii militare“.

Fin observator al obiceiurilor şi moravurilor aristocraţiei de atunci, N. B. Cantacuzino era sensibil la o imagine mai degrabă pitoresc mondenă a Iaşilor de odinioară. Ceea ce reţinea el din memoriile prinţului de Ligne ca şi ale altor călători de demult erau îndeosebi impresii asupra vieţii de luxură a înaltei societăţi, asupra fastului palatelor şi eleganţei high-life-ului ieşean. Spre deosebire de tatăl său, G. M. Cantacuzino va vedea în pasajele referitoare la fizionomia Iaşilor din scrierile prinţului de Ligne un document „asupra artei noastre de atunci“, considerând acest oraş ca singurul din ţară „în care trecutul cel mai îndepărtat al istoriei noastre este legat printr-un lanţ continuu cu ziua de astăzi“. Cucerit de acest trecut, el îl va căuta nu în ipostaze facile, efemere, ci sub „speciae aeternitas“.

În numeroasele sale studii consacrate unora dintre cele mai durabile manifestări ale spiritului creator românesc, realizărilor depline dobândite de arta noastră în cuprinsul unor epoci de cultură bine definite în care au fost înfăptuite valori plastice şi arhitecturale de o uimitoare expresivitate şi originalitate, G. M. Cantacuzino va căuta să reconstituie acest trecut, dar nu cu optica arhitectului de profesie sau cu aceea a istoricului de artă, a arheologului sau a filozofului culturii, ci cu pasiunea unui mare cunoscător şi iubitor de artă, cu vocaţia şi pregătirea unui spirit plurivalent şi, nu mai puţin, cu sensibilitatea unui mare artist şi poet, îndrăgostit de forme şi armonii imperisabile. Trecutul pentru el va însemna, înainte de toate, demers creator de forme şi frumuseţi inalterabile, identificabile în structura unei cupole sau a unui pridvor, a unui ansamblu monumental, dar şi în filigranul unui vitraliu, în dantelăria unui ornament, într-o broderie sau scoarţă populară. în preocuparea sa statornică de a înţelege acest trecut, laşul îi apărea, aşadar, pentru spaţiul românesc, ca un microcosm, ca un univers în care vedea prezente şi sintetizate coordonate fundamentale ale specificului artei noastre vechi şi, în ultimă instanţă, ale însăşi spiritualităţii româneşti.

În vasta panoramă a geografiei spirituale româneşti ale cărei cote de relief îl vor preocupa în permanenţă, laşul se detaşează ca o efigie înalt semnificativă, ca un spaţiu predilect nu numai prin valoarea sa istorică şi culturală majoră, dar şi prin aceea sentimentală. Dacă oraşul lui Ştefan cel Mare şi al lui Petru Rareş — Suceava — i se înfăţişase ca „cea mai curată întruchipare a râvnelor noastre ezoterice şi hiperboreene“, cetatea lui Vasile Lupu îi apărea ca o „structură latină a gândului românesc“, perpetuând „frumuseţea unui mare decor şi demnitatea unui mare trecut“.

„Alchimia subtilă a farmecului ieşean“ el o simţise odinioară alcătuindu-se „din lumina blândă care învăluie totul din umbre, din praful sărăciei, din jalea uitării, din ecoul amintirilor, din miresmele aduse de vânt…“ Printr-un paralelism sugestiv, G. M. Cantacuzino tălmăcise într-o pagină memorabilă tot acel indicibil farmec al laşului: „La Iaşi dorul şi miresmele te copleşesc. Suceava e ca o statuie, sau mai bine zis ca un trofeu, laşul ca o grădină părăsită cu bazinuri uscate şi trepte acoperite de muşchi, cu lespezi de morminte printre tufe de lilieci. Suceava e semnul energiei şi al jertfei, Iașul al poeziei şi al dorului înăbuşit şi straniu care circulă pe uliţi strâmbe te îmbată în mirosul unor grădini bogate în buruieni, te apucă prin cimitire părăsite…“

…Destinul a vrut ca într-o zi de noiembrie, sub una din aceste lespezi de morminte să-şi depene dorul întru eternitate şi G. M. Cantacuzino — dorul său după o ţară pe care a iubit-o cu atâta nobilă pasiune şi dăruire, ale cărei comori spirituale ne-a făcut, prin scrisul său, să le redescoperim într-o nouă lumină, mai vii, mai pline de înţelesuri, mai fascinante, mai demne de a sta alături de cele mai alese valori ale umanităţii, ţară pe care ca arhitect a împodobit-o cu construcţii ce stau alături de cele mai de seamă realizări ale plasticii noastre arhitecturale şi al cărei trecut spiritual şi bogată tradiţie le-a intuit în toată profunzimea lor…