În acel sfert de veac...

Dacă în plastica arhitecturală din timpul lui Ştefan cel Mare autorul volumelor Izvoare şi popasuri şi Arcade, firide şi lespezi vede „ideograma unei vitejii“, „frumuseţea unui chip cu ochi închişi şi buzele lipite care niciodată n-o să mai grăiască pentru a-şi spune taina“, o artă aşadar aproape emblematică, simbolică şi definitiv încheiată, aceea din vremea scurtei şi strălucitoarei domnii a lui Constantin Brâncoveanu — domnie atât de fecundă pentru viitorul artei noastre tradiţionale — îi apare nu numai eliberată de forme arhaizante, de geometrismul anchilozat al unui ermetism religios, dar şi mai apropiată de viaţă. Nu întâmplător în această perioadă va căpăta un puternic impuls arhitectura civilă, edificiile de la Potlogi, Hurez, Mogoşoaia impunându-se prin desăvârșita lor proporţie şi armonie ca adevărate izbânzi ale stilului brâncovenesc a cărui frumuseţe şi prospeţime vor fi pentru G. M. Cantacuzino un permanent prilej de desfătare : „Libertatea acestui stil, înfăţişarea lui aeriană, surâzătoare şi mândră, se deosebeşte de toate operele mai vechi ale artei noastre, cu caracterul lor introspectiv“. Proporţiile acestui stil avea să le recunoască şi în alte ctitorii, precum vechiul han al lui Manuc, sau mănăstirea Comana, în vastul ansamblu monastic de la Văcăreşti, considerat drept cea mai de seamă construcţie arhitecturală din veacul al XVIII-lea, edificat de Nicolae Mavrocordat — domn în care, spre deosebire de Iorga ce îl numise „cărturarul acestei Renaşteri eleno-bizantine“, G. M. Cantacuzino vedea „pe rivalul periculos şi bănuitor“ al Brâncoveanului, pe Exaporitul care urzea cabale la Constantinopol.

Paginile sale consacrate acestor monumente şi vestigii ale arhitecturii vechi româneşti sânt dintre cele mai dense şi mai pasionante din câte s-au scris. în afară de „specialistul consacrat“, Perpessicius recunoştea cu îndreptăţire în aceste pagini pe „liricul monumentelor noastre arhitecturale“. într-adevăr, această fervoare lirică constituie nota intrinsecă a comentariilor sale, oricât de „nepoetică“ ar părea tema abordată. Odată cu impresiile asupra unui subiect, autorul ne transmite ecoul pe care acesta l-a avut asupra propriei sale sensibilităţi. Ceea ce cucereşte în aceste comentarii este stilul lor aproape colocvial, scutit de acel ton al dizertaţiei savante, pedant sau didactic sistematizate. Autorul ştie să realizeze acel climat adecvat, simpatetic, făcîndu-l astfel pe cititor să participe la propriile sale experienţe şi bucurii spirituale.

Itinerariile parcurse se înfăţişează ca tot atâtea iniţieri în universul fascinant al Artei, al formelor plastice, autorul dovedindu-se un strălucit pedagog al gândirii şi sensibilităţii artistice. Ceea ce deosebeşte comentariile sale de ale altor interpreţi e capacitatea rară a autorului de a privi monumentele atât ca elemente dominante ale unui anumit peisaj, cât şi ca expresii ale unei anumite spiritualităţi, în raport cu tot ceea ce ele semnifică pe plan artistic. Străbătând valea Oltului, la Cozia, G. M. Cantacuzino va ţine să îşi prevină în acest sens cititorul asupra felului său cu totul personal de a privi şi de a-şi comunica impresiile : „Nu vom ceti vechile inscripţii slavone, nu vom măsura proporţiile cu ochiul precis al arhitectului, nu vom analiza ornamentele şi construcţia cu recea chibzuinţă a unui arheolog“ (Valea Oltului). În locul acelor riguroase şi informative excursuri didactice cu care un ghid turistic bine alcătuit poate uneori rivaliza, autorul va prefera să comunice cititorului un întreg complex de emoţii, de impresii şi senzaţii trăite în contactul cu aceste vestigii, cu tot acel cadru de viaţă care le înconjoară „Pictura de sub bolţi, lumina din afară, zgomotul apelor, freamătul codrilor, nebuna profilare a norilor pe cerul adânc, mormântul acesta străjuit de atâtea amintiri ne-a vrăjit“ (Valea Oltului).

Monumentul respectiv capătă o valoare reprezentativă pentru un anumit spaţiu spiritual. Ansamblul monastic de la Văcăreşti nu i se va înfăţişa doar ca o simplă ctitorie domnească, ci ca „un veritabil testament“ al artei vechi româneşti. Ceea ce simte el în faţa acestor venerabile mărturii ale râvnei de frumos a poporului nostru, în faţa acestor izbânzi ale spiritului şi artei româneşti este, înainte de toate, o mare emoţie spirituală pe care paginile sale reuşesc să ne-o transmită intactă peste vreme.