În călătoriile mele asiatice am descoperit Dobrogea...

Dacă pentru Goethe călătoria în Italia avea să reprezinte o experienţă unică şi irepetabilă, în cazul lui G.M. Cantacuzino contactul cu lumea Orientului va fi unul mai de durată şi mai statornic prin frecvenţa revenirilor, a reparcurgerii şi extinderii itinerariilor. Cu fiecare nouă reîntoarcere el va căpăta însă tot mai mult convingerea că acest univers prezintă surprinzătoare corespondenţe cu unul din spaţiile noastre de străveche civilizaţie.

Într-o înserare de toamnă, la Mangalia, în tăcerea grea a acelei tainice grădini pe care o închipuie cimitirul turcesc, contrariat de ineditul priveliştii, el se va întreba : „Unde sunt ? Care e acest colţ părăsit de ţară în care armonia greacă, graţia persană şi pacea romană s-au întâlnit ?“ întorcându-se prin Dobrogea dintr-o călătorie întreprinsă în Asia occidentală el va avea prilejul să-şi vadă confirmată acea intuiţie de demult pe care o avusese în faţa policandrului din paraclisul grădinii.

Nu numai că drumurile şi universul de forme plastice ale artei orientale îşi aflau neaşteptate prelungiri în spaţiul nostru, dar peisajul însuşi i-l reamintea, în chip neaşteptat, pe acela străbătut în peregrinările sale. în ambianţa calcinatelor faleze dobrogene va căuta zadarnic semnele unei schimbări radicale de lume, de continent : „Pământul, oamenii, cerul, culorile, zarea, sunetele, parfumurile erau aceleaşi. Bagdad, Şiraz, Isfahan, dimineţile din Mossul, serile din Hama, toate îşi aveau un oareşicare ecou, o echivalenţă fie cât de modestă cu ceea ce se desfăşura în faţa privirii mele. Asia rămânea prezentă pretutindeni cu nepătrunsele sale visuri.“ Tot atât de elocventă i se va părea şi experienţa în sens invers. În Siria, Transiordania, Palestina va putea constata „echivalenţe spirituale cu acest vechi pământ românesc, care e aşezat în coasta ţării noastre ca o punte ce ne leagă cu Răsăritul“ (Pe drumurile Orientului).

Având o însemnătate covârșitoare, nu numai sentimentală, dar în primul rând culturală, Dobrogea i se înfăţişează astfel ca „unul din colţurile cele mai originale ale Europei“, şi nu mai puţin ca un sacru panteon al „sufletelor unor vremuri duse, cari fac parte integrantă din spiritualitatea românească“. Evocând personalitatea lui Pârvan, a aceluia care a descoperit şi readus la lumină vestigiile unor antice civilizaţii ce au înflorit odinioară în acest spaţiu, G. M. Cantacuzino are în vedere în primul rând marele merit al acestuia de a fi sesizat „cât de departe se înfig în cel mai imemorial trecut rădăcinile vii ale neamului românesc“. Ca şi Pârvan, ca un Hașdeu şi Iorga, ca un Blaga, Călinescu sau Mircea Eliade, G. M. Cantacuzino a vădit şi el un interes pătrunzător pentru acest trecut, pentru acele străvechi vestigii ale culturii şi civilizaţiei româneşti care „au făcut parte vie din procesul nostru de formaţie, parte vie din adâncurile sufletului nostru colectiv, pe care ne putem bizui pentru a înţelege, pentru a pătrunde, pentru a cunoaşte ce am fost ieri, pentru a şti ce vrem mâine“.

Aidoma movilei de la Susa, spaţiul dobrogean îi apărea revelator pentru înţelegerea civilizaţiilor ce s-au dezvoltat pe pământul nostru, în timpul cărora s-a plămădit fiinţa noastră spirituală. în aceste preţioase mărturii ale unui contact profund şi modelator cu lumea elină, iar mai apoi cu cea romană şi bizantină, autorul va distinge elemente de bază, fundamentale ale fizionomiei noastre spirituale, ale îndepărtatului proces de formare al artei şi culturii româneşti. Vechile cetăţi Histria, Tomis, Callatis, de pe malurile Pontului Euxin îi vor apărea astfel semnificative nu atât prin pitorescul lor arheologic, cât prin faptul de a putea cunoaşte prin ele atât obârșiile trecutului nostru spiritual, cât şi „chemarea noastră către viitor“.