Izbânda moldovenească

Poate nedumeri în cazul unui demers orientat cu atâta pasiune către desluşirea unor constante ale spiritualităţii noastre interesul am putea spune prioritar acordat evoluţiei în timp a plasticii arhitecturale româneşti. Faptul pare totuşi lesne explicabil dacă luăm în considerare formaţia propriu-zisă a autorului. Dar nu în primul rând ca specialist în materie de arhitectură ţine să ne vorbească el. Dintr-o bogată experienţă, G. M. Cantacuzino şi-a însuşit adevărul că „cea mai sinceră cronică a unei epoci e cronica clădită, adică totalitatea monumentelor unor vremuri, totalitate din care se exprimă însuşirile unui suflet colectiv“. în această cronică clădită atât de expusă intemperiilor vremii, seismelor istoriei, distrugerilor de tot felul, el va vedea aşadar un document important, semnificativ pentru înţelegerea identităţii spirituale, a psihologiei şi sufletului unui neam. Unele din filele acestei cronici îi vor atrage cu deosebire luarea-aminte, descifrând în ele profilul unor mari epoci creatoare.

În evoluţia artei româneşti, G. M. Cantacuzino distinge astfel două mari cicluri : cel moldovenesc, marcat de perioada domniilor lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş, iar, mai apoi, de aceea a lui Vasile Lupu, şi cel brâncovenesc, din Muntenia. Infirmând acea prejudecată, acreditată uneori chiar de autor, anume că momentelor de mare înflorire a artei nu le-ar corespunde perioade sociale pe măsură, strălucita epocă a lui Ştefan cel Mare va fi, nu mai puţin, una a dezvoltării fără precedent a artei arhitecturale. Mai aproape prin armonia şi perfecţiunea lor de lecţiile Bizanţului şi ale începutului Renaşterii, amintind câteodată chiar de unele edificii de mai mici dimensiuni ale lui Bramante, arhitecturale înălţate de Ştefan cel Mare sânt preferate fastuoaselor şi zveltelor ctitorii acoperite cu fresce ale lui Petru Rareş.

„Izbânda moldovenească“ e văzută tot în cadrul acestei vaste sinteze în care influenţele altor culturi şi civilizaţii sânt asimilate de imaginaţia plastică autohtonă, afirmată încă din timpul lui Alexandru cel Bun. Comparând aceşti „doi poli ai sufletului românesc“, cum consideră a se fi profilat în trecutul nostru istoric epoca lui Ştefan cel Mare şi cea a lui Constantin Brâncoveanu, autorul constată originalitatea şi puternica individualitate expresivă a două stiluri arhitecturale distincte, de o mare elevaţie plastică iar, într-un plan mai vast, mutaţiile sensibile intervenite în evoluţia artei noastre arhitecturale : „Dacă, cu aproape trei secole în urmă, Constantin Brâncoveanu trebuia să ajungă la formele cele mai bogate ale plasticei noastre arhitecturale şi ornamentale, Ştefan cel Mare trebuia, în ermetismul unei formule desăvârşite, să exprime cea mai nobilă înfăţişare a voinţei noastre“.

Mult mai apropiat însă de stilul brâncovenesc i se va înfăţişa arhitectura din vremea acelui semeţ şi autoritar protector al artei şi al creştinătăţii, Vasile Lupu, domnitor a cărui figură, văzută în tonuri somptuoase, pare desprinsă parcă dintr-o pânză de Rembrandt : „Cu mâini încărcate de rubine şi de smaragde, îmbrăcat in brocarde grele şi mintea apăsată de gânduri împărăteşti, Vasile Lupu a dat ctitoriilor sale acea senzuală expresie de iubire pentru bogăţiile şi minunatele deşertăciuni afurisite de Ecleziast“.

În broderia fină a unor ornamente de sorginte orientală, încrustate în structura semeaţă, autentic românească a Trei Ierarhilor, în ordonanţa bogată a impunătorilor pilaştri cu căpiţele corintice ce pardosesc zidurile Goliei al cărei turn în severa lui verticalitate îi sugerează un bastion florentin, G. M. Cantacuzino desluşeşte un alt stil şi o altă sensibilitate, pecetea unei alte voinţi în care, pentru prima dată la noi, se întrevede „preocuparea frumuseţii pentru frumuseţe şi a artei ca scop ultim“.