O taină şi un dor

„Senzaţia ce am trăit-o pe Neva îi spun viziune“ — scria Dostoievski. Travaliul acesta perceptiv e valabil şi în cazul lui G. M. Cantacuzino. S-ar părea că toate impresiile, senzaţiile trăite în preajma acelor „puncte geodezice“, cum numeşte el vestigiile şi monumentele vechi ale artei româneşti, se convertesc într-o imagine globală, într-o viziune unitară asupra acestui spaţiu spiritual, asupra esenţei şi specificităţii lui atât în ceea ce are concret, cât şi impalpabil. Căci, dincolo de reprezentările imediate, el simte ceva în natura, în peisajul românesc care nu se poate defini cu exactitate, ci intui, un inefabil la care se dovedeşte receptiv nu atât cugetul, cât sensibilitatea omului şi, într-un grad sporit, aceea a artistului, în elementele constitutive ale peisajului, ale naturii noastre, el desluşeşte astfel simbolice corespondenţe cu însuşi destinul artei şi spiritualităţii noastre. Silueta cumpenelor ce se profilează pe cerul incendiat de rugul asfinţiturilor îi sugerează parcă „depărtările în care se pierd obârșiile artei noastre“. Revelaţia acestui inefabil pe care îl degajă peisajul românesc în anumite anotimpuri sau ceasuri ale zilei, G. M. Cantacuzino o va realiza de la fereastra unui tren, la începutul uneia din lungile sale călătorii în străinătate. Senzaţia descrisă ne aminteşte tot de un episod proustian, de acea intensă fericire spirituală trăită de naratorul din A la rechercke du temps perdu în curtea palatului Guermantes-ilor unde, în contactul cu pietrele neregulate ale pavajului, îşi regăseşte brusc propria fiinţă intuind, odată cu farmecul unor fragmente de viaţă sustrase timpului, însuşi misterul creaţiei, secretul măreţiei artei adevărate. O umilă movilă cu un pâlc de nuci zărită aproape de Strehaia, între Craiova şi Filiaşi, de la fereastra unui tren ce-l ducea într-un calm început de toamnă spre îndepărtate ţări, avea să-i sugereze lui G. M. Cantacuzino, asemenea miraculoasei madeleine, toată mireasma, toată prospeţimea şi frumuseţea inefabilă a naturii româneşti. în faţa acelei privelişti el se simte invadat de „dorul acela de a simţi ţara cu elementele sale mai caracteristice, adică spaţiul şi lumina şi acel ceva nehotărât în linii“ (Lumina românească — conferinţă, 21 ianuarie 1937). Şi aşa cum în structura ansamblului de la Văcăreşti putuse desluşi „testamentul artei tradiţionale“, tot astfel acest peisaj îi va revela o imagine sintetică a ţării, „o spiritualitate românească dincolo de forme răspândite în imponderabilele timpului, cu variaţiile sale de densităţi şi în misterul luminii, o spiritualitate care ar cuprinde toate formele trecutului şi ale viitorului“.

Această spiritualitate de dincolo de forme pe care i-o sugerează peisajul românesc nu se confundă însă cu pitorescul exterior, etnografic al locurilor şi, cu atât mai puţin, cu o abstracţiune metafizică. Ca şi monumentele pe care le adăpostesc, cu care timpul le-a contopit într-o indestructibilă osmoză, peisajele ţării pe care le străbate — bunăoară cele trei văi : a Oltului, a Jiului, a Prutului, despre care ne-a lăsat neasemuite pagini de poezie — îşi dezvăluie semnificaţia în milenara lor convieţuire cu poporul. În această nestăvilită voinţă a omului de a-şi modela peisajul prin acţiunea sa constructivă, permanentă asupra pământului, vede G. M. Cantacuzino exercitându-se marea artă a poporului în procesul căreia „omul e cucerit de această natură, cucerind-o totodată“. Geneza sufletului unei regiuni şi, pe un plan mai vast, urzirea destinului unui neam sânt astfel de neconceput în afara acestei colaborări dintre om şi natură în cadrul căreia „împletind, țesând, săpând, cioplind, trăgând brazda, împodobind mereu tot ce atinge, omul caută din generaţie în generaţie mărturisirea năzuinţelor sale“ (Lumina românească). Şi acest suflet al locurilor i se dezvăluie nu numai în preajma vestigiilor şi cetăţilor voievodale întâlnite, văzute uneori ca nişte bizare întruchipări antropomorfe asemenea clopotniţei din Martin-ville din universul proustian (Cornetul îi apare bunăoară ca „o sentinelă cu coif şi zale, ca un sutaş, străjer la hotarele ţării, cetate mânăstirească călare pe o movilă ca un călăreţ gata de atac“), dar şi în fluiditatea şi continua devenire a elementelor naturii. Cu un impresionant simţ vizionar, G. M. Cantacuzino va evoca Oltul ca pe un personaj fabulos, care moare lin în apele ce curg spre mare, renăscând mereu în îndepărtatele sale izvoare…