Pe drumurile Orientului

Pentru formaţia spirituală a lui G.M. Cantacuzino, o experienţă tot atât de importantă ca şi aceea prilejuită de arta europeană avea să o marcheze contactul, în multe privinţe revelator, cu lumea şi arta Orientului — pasionant itinerar pe care îl va evoca în volumul Pătrar de veghe. Cu această experienţă se va produce trecerea de la o fază de contemplaţie a formelor la o viziune de adâncime, orientată cu precădere asupra esenţei, a spiritualităţii pe care o dezvăluie opera de artă : „Căutând prea mult documente, scăpăm adesea din vedere esenţialul.

Privind cu nesaţ forma nu simţeam cu nesaţ spiritualitatea unui obiect“. Ceea ce anticipase difuz încă în vara lui 1921 când, în singurătatea de la Mogoşoaia, reclădea bolţile prăbuşite ale vechiului palat domnesc, va căpăta acum consistenţa unui adevăr, pe care i-l va revela în toată plenitudinea arta Orientului, zdruncinându-i încrederea în „vechiul mit al veşniciei, pe care-l învăţarăm de la maeştrii clasicismului“. La Isfahan „în oraşul domurilor albastre, în acea cetate asediată de moarte, care cu fiecare vânt de nisip pierde o grădină“, ca dealtfel în întreaga Persie sefevidă, va deprinde acest nou înţeles al veşniciei pe care îl va desluşi nu în ceea ce durează, căci până la urmă nici un monument oricât de grandios, nici o materie oricât de rezistentă nu scapă nevătămate de uzura timpului, ci „în ceea ce reîncepe“, într-o continuă reîmprospătare a formelor şi „într-o continuă reîncepere a temelor“.

În mod poate paradoxal, sentimentul dezolării şi al evanescenţei îl va cuprinde tocmai acolo unde omul a pus mai multă ambiţie şi orgoliu în strădania sa de a înfrunta cu orice preţ timpul. Şi poate că nicăieri nu îi vor răsuna mai fatidic cuvintele Ecleziastului ca în faţa dreptunghiului ce se conturează printre nisipuri pe care s-a aflat odinioară mândra cetate a Babilonului, ca pe movila de la Susa, ca în cetăţile transformate în somptuoase ruine de la Petra, Palmyra sau Persepolis, ca în faţa atâtor străvechi şi celebre sanctuare năpădite de ierburi sau acoperite de dunele deşertului, sanctuare ce au reprezentat cândva adevărate centre ale unor înfloritoare culturi şi civilizaţii. Melancolia pe care o va încerca în faţa acestor imagini ale năruirii va ceda tot mai mult locul unei vii curiozităţi, unei desfătări spirituale pe măsură ce privirea îi este atrasă tot mai mult de universul fascinant al formelor arhitecturale pe care fiecare coloană sau fronton, arc de triumf sau cupolă i-l dezvăluie. Profilată pe un cer de cobalt, gigantica coloană de la Baalbek îi va apărea astfel ca o „premisă de templu supravieţuind templului, ca o povaţă a templelor viitoare“. Ceea ce la început fusese un scandal al fiinţei, o cutremurare în faţa deşertăciunii, a trudei umane, se va transforma treptat în bucurie şi încredere în perenitatea creaţiei, a acelui spirit al formelor care poate fi identificat într-o coloană sau capitel, într-o aeriană cupolă sau umilă oală de lut. Revelatoare în acest sens ca şi pentru aportul Orientului la dezvoltarea artelor nu i se va părea gigantica arhitectură ahemenidă, văzută mai degrabă ca un moment de stagnare în evoluţia spiritului oriental, ci acele arte spiritualizate şi uşoare care atestă în gradul cel mai înalt expresivitatea, rafinamentul şi acea ireductibilă notă de feminitate atât de fundamental specifică acestei civilizaţii care, pe plan constructiv, a reuşit să realizeze monumentalul cu mijloace simple şi să se impună, nu mai puţin, printr-un tulburător simţ al cromaticii. Marile virtuţi ale artei Orientului el le va desluşi în bolţile uşoare sau în vasele de lut decorate cu multă fantezie, cu o vervă cromatică împinsă până la a sugera muzicalitatea formelor, în stofele şi covoarele „ţesute pe războiul răbdării, colorate cu nuanţele celei mai frumoase închipuiri“, în giuvaerurile de preţ şi filigranele de aur, în acele neasemuite grădini devenite ele însele adevărate opere de artă. El va înţelege astfel că nu se poate vorbi de inferioritatea unei arte invocându-se fragilitatea materiei în care aceasta îşi află expresia, că permanenta circulaţie a temelor, a motivelor, a formelor atestă legătura profundă a arhitecturii cu celelalte arte, unitatea lor spirituală : „Arta arhitectului nu este adesea decât una şi aceeaşi cu a olarului, tradusă la scara jocului superior al luminilor şi al umbrelor ; smalţul unei ceşti şi cel de pe domurile împărăteşti au fost arse la un singur foc ; covoarele nu traduc în linii colorate din belşug cu ibisuri, columne,' ape şi copaci încărcaţi de păsări ori fructe, decât visul grădinarilor deşertului“ (Pătrar de veghe).

Pentru G.M. Cantacuzino contactul cu vestigiile străvechilor civilizaţii orientale va semnifica nu numai un popas la cele mai îndepărtate izvoare ale artei, dar şi o experienţă-limită care îi va extinde orizonturile cunoaşterii, învăţîndu-l să privească şi să aprecieze într-o lumină nouă valorile şi arta propriei sale ţări. Secretul permanentei prospeţimi şi tinereţi spirituale a acestei arte i se va dezvălui pe deplin la Isfahan. „Nimeni n-a fost chinuit aici de gândul veşniciei“, va rosti el, cucerit de toată acea „duioşie pentru viaţă, pentru tot ce viaţa are mai scump : cerul, florile, culorile, apa, păsările“ ce îi apare ca ţelul suprem al acestei arte atât de străină de orice vană ambiţie de nemurire dar, în schimb, atât de organic legată de existenţa omului. Orientul îi va înfăţişa aşadar o artă în cel mai înalt grad pătrunsă de marea lecţie a naturii, de miracolul eternei sale renaşteri şi frumuseţi şi, tocmai de aceea, veşnic reîntinerită, păstrându-și nealterate farmecul şi puterea de seducţie. O dată mai mult cunoaşterea acestor comori ale fanteziei şi gândirii artistice îi va resuscita interesul pentru arta noastră populară în care va distinge aceeaşi „duioşie pentru viaţă“ şi aceeaşi indiferenţă faţă de veşnicie, — artă care ştie şi ea că veşnicia creaţiei ca şi frumuseţea eternă a naturii este un lanţ infinit de reînceperi, o necurmată succesiune de cicluri şi de repetate apoteoze. Capătă astfel un tot mai adânc temei convingerea ce sintetizează sensul major al acestei experienţe de cunoaştere, anume că „e poate ultima expresie a civilizaţiei, aceea de a nu se preocupa mereu de veşnicie şi de a face cu atenţie şi drag cel mai umil şi simplu lucru, de parcă ar trebui să dureze mereu“. Ea explică interesul atât de viu pe care G. M. Cantacuzino avea să-l arate străvechilor arte casnice ţărăneşti (ceramică, ţesături şi scoarţe populare etc.), cât şi arhitecturii spaţiilor verzi.

Dar nu numai artele aşa-zise „minore“, ci şi unele construcţii arhitecturale ale Orientului îi vor apărea străine de orice ostentaţie, de ambiţia deşartă a unei supravieţuiri cu orice preţ. Prin preocuparea pentru culoare, materie şi forme, arta arhitectului trădează legături profunde cu aceea a olarului : „Domurile, albastre ori verzi, cu dungi negre, albe şi galbene, nu sunt decât vase persane răsturnate“.

Observator atent al fascinantului univers al artei orientale, autorul va fi nu o dată surprins să constate de-a lungul acestui itinerar nu numai geografic, ci în primul rând spiritual, — itinerar desfăşurat într-un spaţiu mărginit de Mediterana, Marea Roşie, Golful Persic şi Caspica — unele asemănări ale acestor forme cu altele ce aparţin plasticii arhitecturale româneşti. Mazanderanul, bunăoară, pare a-i confirma o mai veche ipoteză : „Am avut impresia că locuinţa românească face parte dintr-o familie de forme asiatice. Acest lucru mi-a fost confirmat de-a lungul întregii mele călătorii. Aicea găsesc chiar aceleaşi forme cu aceleaşi metode de construcţie, aceleaşi materiale, acelaşi plan“. Explicabile atât prin „hazardul unor similitudini“, cât şi prin existenţa „rămăşiţelor unor curente pre ori protoistorice, reîmprospătate mai târziu de puhoiul năvălirilor“, asemenea echivalenţe ale arhitecturii şi plasticii noastre tradiţionale cu lumea arabă şi persană îl conduc pe autor la concluzia că în ce priveşte arta românească tradiţională „aportul oriental a fost întotdeauna mai mare decât cel occidental şi toată sensibilitatea plasticei noastre decurge mult mai mult din spiritualitatea orientală, decât din oricare alta“ (Pătrar de veghe).

Departe de a diminua în vreun fel originalitatea artei noastre, asemenea afinităţi şi paralelisme nu fac decât să ateste legăturile sau corespondenţele sale fertile cu alte curente spirituale ale umanităţii. „N-am privit niciodată România ca o lume izolată, producţie a unei generaţii spontanee“, — mărturiseşte undeva autorul, încredinţat că nu elementele, motivele în sine, ci spiritul unei concepţii definesc o artă, clasează o arhitectură.

Semnificativă pentru cunoaşterea unor culturi şi spiritualităţi milenare, experienţa aceasta de cunoaştere îl va ajuta pe G.M. Cantacuzino să redescopere în toată amploarea valorile majore ale artei noastre tradiţionale. Cunoscând mai bine această lume, acest univers al formelor artistice, propria sa viziune asupra spiritualităţii româneşti se va îmbogăţi şi adânci tot mai mult. Ceea ce îşi închipuise că va fi însemnat pentru Goethe contactul cu Italia, va fi valabil şi pentru sine, după fiecare experienţă de cunoaştere a altor lumi şi civilizaţii : „Dar Goethe nu pleca în exil. El se întorcea în patria lui bogat de tot ce văzuse, cunoscuse, simţise şi învăţase, bogat de toate operele pe cari le purta în el şi cari se proiectau de pe acum pe zările imense ale închipuirii sale“. („Un amator de artă : Goethe.)