Trecutul ne urmăreşte ca o mireasmă

Pentru G. M. Cantacuzino trecutul spiritual al poporului nostru nu este o categorie abstractă, ci o realitate istoriceşte determinată, de care suntem indisolubil legaţi : „Nu eşti român de astăzi încolo, ci produs al acestui trecut, oricare ţi-ar fi râvnele de viitor“. Ceea ce uimeşte în scrisul său cu atâta consecvenţă orientat către valorificarea zestrei noastre artistice, a moştenirii spirituale, a secularelor vestigii ale artei româneşti ca şi ale celor universale este absenţa unei atitudini romantic paseiste, expresie a unei viziuni vetust muzeale sau desuet şi retrograd doctrinale, ca în cazul unor curente precum sămănătorismul şi gândirismul. în entuziasta dar, nu mai puţin, substanţiala cronică cu care întâmpina în 1932 apariţia volumului Arcade, firide şi lespezi, Mihail Sebastian intuise exact aceste calităţi ale lui G. M. Cantacuzino în ce priveşte evaluarea tradiţiei şi abordarea trecutului nostru spiritual, subliniind valoarea acestei concepţii în contrast cu aceea, retrograd paseistă, a unora dintre doctrinarii şi apologeţii gândiriști ai autohtonismului :

„Dl. Nichifor Crainic şi toţi cei care au jucat şi joacă pe cartea «autohtoniei» ar trebui să citească cel puţin capitolul închinat mânăstirii Văcăreşti şi cel închinat bisericii Stavropoleos. Se vădeşte acolo un spirit modern în directă legătură cu tradiţia, dar curagios, liber, critic şi esenţialmente contimporan. […] Dl. Cantacuzino se dovedeşte continuu inspirat de elementele folclorice, iniţiale, puternice ale artei româneşti şi efortul d-sale de a le formula critic, întrece cu mult orice declaraţie platonică de naţionalism. Nu ştiu câți reprezentanţi profesionişti ai acestui spirit […] a/a încercat vreodată o asemenea nobilă muncă. Simţi în toate aceste pagini ochiul sigur al meşteşugarului şi al artistului, al omului care a lucrat pe şantier şi al omului care a umblat prin lume“.

În contrast cu ideile postulate în epocă de anumite curente de orientare paseist-romantică şi scutită de orice retorică doctrinară,această concepţie atât de coerentă şi de bine articulată asupra trecutului şi tradiţiei noastre este guvernată de un spirit lucid şi pătrunzător. Convingerile şi, implicit, distanţarea sa de asemenea poziţii rigide sânt răspicat afirmate :

„Dar pe cât este în putinţa noastră să păzim un trecut, în afară chiar de orice preocupare sentimentală, în afară chiar de orice romantism istoric sau naţional, este bine sâ-l facem pentru a avea puncte geometrice la cari conştiinţa să-şi stabilească realitatea“ (Mănăstirea Brâncoveni).

Văzut nu ca un „catalog de modele uşor de copiat“, ci ca un element de control al posibilităţilor creatoare, trecutul are astfel pentru omul prezent nu numai o valoare etică, dar şi una modelatoare şi stimulatoare :

„Nu sunt pentru atitudinile retrospective, dar cred că priveliştile punctate de operele trecutului sunt locuri prielnice în care gândul se simte în securitate pentru a visa viitorul“ (Izvoare şi popasuri).

Şi din moment ce fiecare operă de artă conţine în ea „legile propriei sale reuşite“, amintindu-ne mereu că cei care au făcut-o „aveau fruntea îndreptată spre viitor“, trecutul capătă mai degrabă „valoarea unui îndemn decât a unui exemplu pur“.

În planul artei, trecutul şi, respectiv, tradiţia înseamnă bogăţie de forme şi de motive, înrâuriri bine asimilate, o vastă sinteză de elemente convergente : „Sunt cincisprezece secole cari separă capela funerară din Ravenna a Galei Placidia de biserica bucureşteană, şi cu toate acestea tradiţia s-a menţinut vie, se simte vibrând sub ecoul bolţilor, mici în dimensiune şi mari în proporţie, a edificiului românesc“ (Biserica Stavropoleos).

Departe de a se confunda cu o „stea fixă“, cu o formulă magică, aplicabilă oricum, oricând şi în orice chip, departe de a fi un fel de panaceu spiritual sau o „regulă de viaţă“, tradiţia îi apare ca o „adâncă nelinişte“, ca un corectiv ce tinde „să menţie spiritul în armonie“, în opinia lui G. M. Cantacuzino adevărata însuşire a tradiţiei presupune cu necesitate exercitarea spiritului critic : „Cunoaşterea formelor dezvoltă spiritul critic. Iar spiritul critic şi echilibrul care se naşte din el este tradiţia însăşi. Tradiţie în primul rând înseamnă cunoaştere şi spirit de discernământ“ (Introducere la studiul arhitecturii).

Repudiind „maimuţăriile apocrife“, „ideile preconcepute“, „regionalismul mărunt“, autorul va arăta cât de păgubitoare se poate dovedi pentru evoluţia şi destinul unei culturi supralicitarea specificului în dauna universalului, ignorându-se marile valori ale artei. El va face în acest sens o distincţie clară între veritabila tradiţie şi aceea empirică, favorabilă diletantismelor, necontrolată de spiritul critic, — „tradiţie“ care eşuează în cel mai plat arhaism.

Puterea de creaţie şi originalitatea unei culturi el le vede afirmându-se nu prin aglomerarea de motive sau elemente specifice, ci în spiritul în care ele sunt întrebuinţate în funcţie de legile artei şi în măsura în care acestea sânt adecvate temei sau subiectului respectiv. Virulent pamflet contra inerţiei culturale şi spirituale, articolul Despre stilul românesc este totodată şi un patetic elogiu adus marelui nostru tezaur artistic, culturii şi spiritualităţii româneşti.

Combătând ravagiile „semănătorismului romantic şi demagog“ care a făcut din Bisericuţa din Răzoare „cea mai reprezentativă expresie spirituală a trecutului românesc“, G. M. Cantacuzino arată cât de sterile şi inoperante pentru dezvoltarea artei noastre se pot dovedi încercările de copiere, de reproducere mecanică a unor forme ale artei trecutului făcute în numele păstrării purităţii unui stil autohton : „Trebuie să ieşim din cadrul monahal şi contemplativ care nu mai corespunde acţiunii moderne“. Spirit evlavios în forul său lăuntric, — atitudine ce se va răsfrânge sporadic şi în unele pasaje din scrierile sale, tributare în rare cazuri unor astfel de accente, G. M. Cantacuzino era nu mai puţin o conştiinţă artistică a timpului său. Din perspectiva exigenţelor epocii moderne el recunoaşte că „bisericile sunt un trecut închis“, dezvăluind totodată inconsistenţa şi anacronismul unor încercări de a cantona arta „în cripta cu miros de tămâie a bizantinismului minor şi balcanizat“.

În violent contrast cu armonia şi frumuseţea monumentelor artei noastre vechi i se înfăţişează „anemia şi mediocritatea stilului bisericesc de azi“. Considerând apoteoza brâncovenească ca momentul de încheiere a evoluţiei artei bisericeşti, el polemizează cu acele opace îndemnuri de reîntoarcere a pictorilor şi arhitecţilor la modelele artei bizantine, arătând că aceasta „n-a dat civilizaţiei române moderne teme valabile, ci ornamente uzate“.

Înțelegând „complexitatea societăţii de astăzi care a depăşit hotarele patriarhale“, G. M. Cantacuzino arăta cât de desuete şi disonante sunt în perspectiva timpului asemenea denaturări ale specificului nostru spiritual : „Nu e vorba să luăm ornamentele mormintelor pentru a le pune pe chenarul ferestrelor din care trebuie privit viitorul“. Adevărata specificitate şi unitate a culturii şi civilizaţiei noastre el le vede astfel izvorând „nu din motive programatice, dar din însăşi adâncimea şi autenticitatea sufletului românesc“.