Ucenici ai erei constructive în care trăim...

Ecou îndepărtat al unei cugetări a lui Novalis care nu recunoştea decât un singur templu în univers — corpul omului — adagiul lui' G. M. Cantacuzino : „şi acest corp a căutat să redea materiei imanenta lui armonie“ va fi sunat ca o sfâșietoare litanie în acea noapte sepulcral de calmă, exasperant de feerică şi interminabilă cum s-a gravat în conştiinţa multora acel funest 4 martie. Edificii cărora omul le imprimase „imanenta lui armonie“ se prefăcuseră într-un singur, tragic minut, în negre şi monstruoase mormane de dărâmături ce se profilau ca nişte apocaliptice tumulusuri, năruind sub ele atâtea „temple însufleţite“.

În acea noapte agonică în care o lună stranie, învăluită de o aură stacojie, celebra parcă din înalturi tulburătoarea frumuseţe a universului, a unei naturi ce-şi recăpătase subit calmul şi strălucirea enigmatică după ce se dezlănţuise din tenebrele adâncurilor împotriva vieţii, nu a fost poate nicicând mai irepresibilă dorinţa omului de a nu tolera informul şi haosul materiei, de a o remodela iarăşi după legile armoniei, făcând-o să cânte, de a-i imprima acele nobile simetrii şi pure euritmii… „Arhitectura creatoare de oraşe noi este izbânda rațiunii şi a luminii“ — scria G. M. Cantacuzino într-un articol semnificativ intitulat Oraşele româneşti de mâine. După toate momentele de erupţie, de domnie devastatoare a forţelor oarbe ale naturii sau ale conflagraţiilor, arhitectura a fost arta cea mai direct chemată să contribuie la afirmarea acestui primat al raţiunii, al luminii. Cuvintele lui G. M. Cantacuzino sună şi acum, peste timp, ca un mobilizator îndemn, afirmând înalta concepţie etică a arhitectului care înţelesese ca pe o supremă îndatorire a omului acea „îndârjire de a lucra cu pasiune la lucruri cari sunt pieritoare, de a lucra la ele ştiind că sunt pieritoare, că va veni o zi când vor fi distruse şi uitate, de a pune în ele tot ce sufletul are mai bun şi mai scump“. Şi cu toate aceste vitregii, renăscând din propriile sale mormane, arhitectura a izbutit nu numai să supravieţuiască, să dăinuie ca artă, dar şi să capete un rol tot mai important în viaţa societăţilor umane. G. M. Cantacuzino nu exagera defel atunci când îşi exprima convingerea profundă că „cea mai sinceră cronică a unei epoci e cronica clădită“.

Această îndârjire, acest nobil ideal de a construi l-au călăuzit de-a lungul întregii sale vieţi şi, ori de câte ori împrejurările i-au fost prielnice, i s-a devotat cu toată pasiunea şi priceperea. Când ţara nu îşi vindecase încă rănile cauzate de distrugerile ultimului război, în 1947, el publica volumul atât de sugestiv intitulat Despre o estetică a reconstrucţiei în care aborda metodic, cu mare competenţă, problemele acute privind dezvoltarea urbanistică a ţării. El însuşi se dorea un astfel de arhitect al reconstrucţiei. întreaga sa structură şi formaţie spirituală, gândire, operă ni-l recomandă însă ca pe un arhitect în accepţia majoră, superioară a termenului.

Atât prin felul în care şi-a conceput şi exercitat meseria, cât şi prin modul în care a, cugetat asupra ei, privind-o în strânsă corelaţie cu celelalte arte, dar şi în perspectiva unui vast orizont al istoriei culturii şi civilizaţiilor, al evoluţiei spirituale a umanităţii, el rămâne, inconfundabil, Arhitectul.

Fervoarea ideilor, altitudinea zonelor la care se ridica gândul său ne îndreptăţesc să recunoaştem în această mare personalitate a culturii noastre acel tip de arhitect vizionar, aşa cum îl imaginase G. Călinescu în două din romanele sale. Ca şi Ioanide, a lucrat şi a meditat cu tot atâta pasiune la renaşterea arhitecturală a oraşelor ţării sale, la înzestrarea lor cu monumente reprezentative pentru conştiinţa naţională şi spiritualitatea poporului său. Asemenea unui principe al spiritului şi al unei noi Renaşteri, asemenea unui Palladio al timpurilor moderne, visa şi el la împodobirea ţării, a capitalei cu construcţii impunătoare, cu opere statuare sau picturale care să devină un bun al poporului, exprimându-i sufletul şi virtuţile creatoare.

Ca şi Al. Odobescu, va pleda şi el pentru ideea afirmării specificului naţional în arhitectura românească, — idee care îşi aflase deja o adecvată expresie practică, atât în planul viziunii, cât şi în ce priveşte folosirea unor materiale şi tehnici tradiţionale, în lucrările unor mari arhitecţi de la sfârșitul secolului trecut şi din primele decenii ale veacului nostru : Ion Mincu, Petre Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Cristofi Cerchez. Recunoaştem în exemplul acesta de probitate profesională, în consecvenţa şi profunzimea gândirii sale, în înflăcărarea şi seriozitatea cu care a imaginat şi dezbătut probleme ce vizau realizarea în ţara noastră a unui vast program de construcţii sociale, atitudinea civică a unui mare artist, solidar cu destinul spiritual al neamului său, dornic să-l vadă propăşind pe calea frumosului, făurind tot mai multe opere demne de patrimoniul universal al umanităţii. Clasicismul concepţiei sale arhitecturale era unul de substanţă, neavând nimic comun cu imitarea servilă a stilului grecesc sau roman.

Aşa cum o arată dealtfel multe din construcţiile sale, în conceperea unor edificii G. M. Cantacuzino avea în vedere atât funcţionalitatea lor, cât şi realizarea unei armonii şi echilibru, a unei rigori şi frumuseţi plastice atât la nivelul ansamblului, cât şi în ce priveşte detaliile: „Mi se plângeau camarazii ostaşi, — avea să scrie în acest sens Camil Petrescu — că arhitectul lor nu mai termină acea capodoperă care e Bellona pe malul mării. «Uite, vine, priveşte de la distanţă, se apropie, examinează iar, şi pe urmă schimbă o terasă.» Ei păreau exasperaţi de această întârziere, dar eu îmi aminteam de întâmplarea celui care exasperase de asemeni pe stareţ că nu mai termina Cina cea de taină, schimbând mereu.Dealtfel, nu vi se pare de proporţii imaginea acestui creator care pune pe loc un balcon sau o fereastră la un palat cum pictorul pune cu penelul o tuşe de alb sau alta de albastru pe pânză ?“ Orientarea, spiritul acesta clasicist nu veneau însă defel în contradicţie cu urbanismul şi arhitectura modernă. Şi nici nu erau singulare.

La baza concepţiei unor mari creaţii ale unor personalităţi de seamă ale arhitecturii contemporane precum Gropius, Mies van der Rohe, Pier Luigi Nervi etc. vom regăsi acest spirit clasic prezent prin calităţi de substanţă : rigoare, sobrietate, armonie a proporţiilor şi claritate a formelor. Dealtfel, redescoperirea tradiţiei vechi şi reactualizarea unor forme clasice în arhitectura modernă vor sta la baza unui adevărat curent neoclasicist — neoformalismul sau neo-palladianismul cum a fost denumit — ale cărui principale realizări pot fi întâlnite atât în Europa, cât şi în America.

Concepţia sa clasicistă nu l-a împiedicat însă pe G. M. Cantacuzino să dovedească o vie receptivitate faţă de tendinţele majore care preocupau gândirea arhitecturală modernă. El era totodată conştient că, în condiţiile unei revoluţii tehnice şi industrializări tot mai accelerate şi odată cu creşterea vertiginoasă a populaţiei în centrele urbane, se impunea cu necesitate manifestarea unui spirit nou de abordare a problemelor arhitecturale astfel încât, descoperind şi aplicând noi soluţii constructive, arhitectura să răspundă mai eficace exigenţelor sociale, imperativelor civilizaţiei moderne.

Fără a vedea o insolubilă dihotomie sau o totală opoziţie între arhitectură şi urbanism, el a pledat pentru o conlucrare între aceste activităţi de al căror specific considera că trebuie să se ţină seama. Recunoscând însemnătatea funcţiei sociale şi economice ce revine arhitecturii, el o privea însă mai mult ca pe o artă decât ca pe o ştiinţă aplicată, iar pe arhitect nu ca pe un simplu tehnician, ci ca pe un artist plastic care vede şi simte spaţial, ca pe un „păstrător al armoniei“, „maestru al plasticei“ şi „ordonator de volume“.

G. M. Cantacuzino făcea în acelaşi timp o delimitare clară între arhitect şi urbanist, preocupările ultimului constând în organizarea socială şi stabilirea planului de dezvoltare al unui oraş, în edificarea lui din punct de vedere social. „Sfătuitor“ al urbaniştilor, arhitectul „exprimă plastic“ năzuinţele lor. (Amateorism şi urbanism, Simetria, nr. II, 1940.) Convins că nu există o incompatibilitate între valorile clasicei şi cele moderne, G. M. Cantacuzino a ţinut să-şi precizeze poziţia în cadrul orientărilor şi tendinţelor ce se făceau simţite în arhitectura timpului : „Sunt tradiţionaliştii, moderniştii şi ceilalţi. în categoria din urmă se situează acei arhitecţi cari cred că este necesar de găsit un echilibru pe bazele disciplinelor clasice, fără a nesocoti întru nimic nici una din temele moderne şi fără a întoarce spatele tradiţiei“. Aderenţa sa la cea de a treia categorie, la „ceilalţi“ este, fireşte, sub-înţeleasă. Pledând pentru o conciliere a metodelor noi cu cele tradiţionale, G. M. Cantacuzino nu subestima influenţa spiritului modern asupra arhitecturii contemporane. în condiţiile unei tot mai mari complexităţi a vieţii sociale şi intensificării progresului tehnic, G. M. Cantacuzino a înţeles însemnătatea sporită care revenea arhitecturilor colective, faptul că rezolvarea problemelor urbanistice la noi era nu numai o chestiune urgentă, dar şi posibilă de soluţionat prin folosirea unor noi tehnici constructive, prin introducerea unor noi forme de expresie arhitecturală, prin adoptarea unor noi viziuni plastic-spaţiale în conceperea unor programe complexe.

Cu toată vehemenţa cu care a dezaprobat formula locuinţei-maşină a lui Le Corbusier, denunțând monotonia şi uniformitatea unei astfel de concepţii, capabilă, după el, a produce „coşmarul mașinii de locuit şi a locuinţei-maşină valabilă la Ecuator şi la Polul Nord“, G. M. Cantacuzino nu a identificat funcţionalismul cu modernismul facil, ci a văzut în el o metodă care putea duce la aflarea unor noi forme de expresie arhitecturală : „Epoca noastră aparţine stilului funcţional şi disciplinei constructive“. (Despre o estetică a reconstrucţiei.) Şi, de asemenea, cu toate temerile sale, în bună parte legitime, faţă de stihia maşinismului, faţă de proliferarea lui anarhică în civilizaţia tehnică, el nu a ignorat acele „izvoare noi de frumuseţe şi de artă care se ivesc din sânul chiar al tehnicii moderne“.

Cauzele şi sensul mutaţiilor sensibile care se produc pe plan arhitectural în epocă sunt sesizate cu fineţe, fără regrete şi melancolii paseiste : „Dacă arhitectura individuala e în declin, cea socială a luat un avânt încă nevăzut până azi. Pe urmă, marile lucrări publice cari au făcut mândria atâtor alte civilizaţii sunt mai mult ca oricând la ordinea zilei… şi cu mijloace gigantice“.

Ceea ce surprinde totuşi în ansamblul operei eseistice a acestui observator atent al tendinţelor ce se manifestau în arhitectura timpului său e absenţa comentariilor asupra unor mari personalităţi de arhitecţi contemporani lui, asupra unor importante şcoli şi curente. Lipsesc din comentariile sale nu numai referirile la numele unor mari arhitecţi ai acestui veac precum Gropius, Mies van der Rohe, Wright, Behrens etc., etc., dar şi la o serie de stiluri şi şcoli care se impuneau sau, unele dintre ele, continuă şi astăzi să aibă încă reprezentanţi prestigioşi în arhitectura şi urbanistica modernă : expresionismul, cubismul, şcoala de la Bauhaus, futurismul etc.

Tabloul, în realitate de o mult mai mare diversitate stilistică din arhitectura epocii, riscă să pară astfel sărăcit. Faptul este totuşi explicabil, autorul neintenționând realizarea unei istorii vii a arhitecturii şi urbanismului contemporan, a tendinţelor stilistice din arhitectura epocii. El a căutat mai degrabă să mediteze şi să-şi formuleze opiniile asupra unor probleme şi alternative de importanţă majoră ce angajau în cel mai înalt grad destinul şi orientarea arhitecturii în prima jumătate a acestui veac. Preconizând o arhitectură adaptată la nevoile sociale, funcţionalismul se impusese ca o tendinţă majoră care acorda o mare atenţie legilor utilităţii materiale.

Faţă de acest utilitarism care i s-a părut nu o dată excesiv, unilateral şi, îndeosebi, faţă de unele idei teoretice ale exponenţilor principali ai acestei şcoli, G. M. Cantacuzino a ţinut să ia atitudine, să se distanţeze, fără a respinge însă ca metodă valabilă funcţionalismul. El va combate atât pe arhitecţii care nu reuşesc „să depăşească strictul util, neputându-se înălţa până la frumuseţe“, cât şi anomaliile unui urbanism frenetic şi formalist, expresie a unui modernism grăbit.

Dincolo însă de angajările sale teoretice în dezbaterea unor probleme generale ale arhitecturii timpului său, G. M. Cantacuzino a fost permanent preocupat de acele aspecte poate mai particulare, dar mult mai esenţiale pentru el, mult mai absorbante, privind dezvoltarea arhitecturii şi edificarea urbanismului în patria sa. Fizionomia arhitecturală a Bucureştiului şi laşului, în genere a oraşelor de provincie româneşti, arhitectura spaţiilor verzi, a drumurilor ţării sunt temele predilecte pe care le abordează cu multă înţelegere şi pasiune, într-un stil de o poetică vibraţie şi înaltă elevaţie spirituală atât în volumul Despre o estetică a reconstrucţiei, cât şi într-o serie de articole, studii şi conferinţe al căror titlu vorbeşte de la sine : O capitală, De la sat la capitală, Oraşele româneşti de mâine, Oraşele la mare şi la Dunăre etc. Atitudinea sa constructiv critică faţă de eclectismul peisajului arhitectonic interbelic, îndeosebi faţă de configuraţia arhitectonică destul de eteroclită a capitalei, concordă nu numai cu aceea a unor reputaţi colegi de breaslă, dar şi cu a unor proeminenţi cărturari şi oameni de cultură pe care nu i-au lăsat indiferenţi destinul oraşelor româneşti.

Deconcertat de imaginea Bucureştiului acelei epoci care contraria prin „eterogenitatea construcţiilor, lipsa în general de gust arhitectonic, distribuirea proastă a spaţiilor, lipsa monumentelor vaste, în blocuri mari de piatră, a pieţelor perfect definite, a obeliscurilor, a columnelor, a fântânilor“, G. Călinescu pleda cu înflăcărare pentru conceperea unui oraş „ca locuinţă publică“, pentru înzestrarea capitalei cu monumente care să insufle omului atât prin aspectul lor funcţional, cât şi estetic „o autentică emoţie socială“. Lui G. M. Cantacuzino, Bucureştiul interbelic i se înfăţişează în frapantele sale contraste arhitectonice ca „o lume de surprize şi de taine“, un punct geodezic nu mai puţin important pe plan afectiv ca şi laşul.

Pasionat iscoditor al acestor taine, el a ştiut nu numai să-i descopere comorile arhitectonice de artă veche românească, dar şi să le tălmăcească frumuseţea în paginile unor cărţi de o mare vibraţie poetică precum Arcade, firide şi lespezi sau Izvoare şi popasuri. în ciuda nobilelor osteneli ale unor pionieri în arta de a construi, aspectul de bric-â-brac, amestecul de forme şi stiluri neasimilate temeinic, pitorescul strident, vizibil şi în stucaturile greoaie şi bombastice ale unor clădiri îi ofereau imaginea unei metropole improvizate care, pe plan administrativ, trădau, în opinia sa, absenţa unei viziuni globale, sistematice, a unui plan unitar de construcţii. Faptul era explicabil dacă se avea în vedere „lipsa de program a industriilor“, egoismul patronilor şi pasivitatea statului de atunci faţă de dezvoltarea urbanistică a oraşelor ţării, precum şi domnia bunului plac al celor înstăriţi, gustul îndoielnic al burgheziei pentru „vile mexicane sau case de un academism formal“.

Conştient că reedificarea oraşelor constituie o mare problemă socială, irezolvabilă fără „un act de voinţă, gândit unitar şi susţinut colectiv“, G. M. Cantacuzino pledase pentru asumarea de către stat a organizării, finanţării şi coordonării acestei vaste acţiuni edilitare, pentru o veritabilă asanare şi profilaxie a centrelor urbane, renunțându-se la tot ce este caduc, meschin şi urât, pentru o organizare raţională din punct de vedere arhitectural şi urbanistic a acestor oraşe. Ca şi Ioanide, personajul călinescian, îşi imagina şi el un Bucureşti impunător, înzestrat cu construcţii monumentale, un mare centru civic, cu străzi şi pieţe bine configurate, o capitală care să treacă de la starea de oraş patriarhal, la aceea de veritabilă metropolă — „imagine a tot ce este permanent şi esenţial în România“.

îndreptăţirea şi urgenţa acestei mari acţiuni de edificare modernă a capitalei potrivit unui plan unitar şi unei concepţii urbanistice bine articulată i se impuneau de la sine : „Bucureştiul este obrazul ţării şi trebuie îngrijit ca atare“. Şi această acţiune el o vedea posibilă pe plan arhitectural în afara opţiunii între un stil sau altul, prin asimilarea, în funcţie de spiritul şi specificul nostru naţional, a unor metode şi tendinţe viabile, înaintate din arhitectura modernă.

Ca şi Ioanide se străduise, atâta cât timpul i-a îngăduit-o, să dovedească realismul unor atari viziuni, concepând o serie de construcţii care, alături de acelea ale altor mari arhitecţi dintre cele două războaie mondiale (Petre Antonescu, Horia Creangă, Haralambie Georgescu, Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Ion Davidescu, Grigore Ionescu, Richard Bordenache, G. Simota etc.) s-au înscris ca repere prestigioase în peisajul urbanistic al capitalei de astăzi. Într-o lume în care capriciul celor bogaţi prevala asupra imperativelor Cetăţii, interogaţia dramatică a lui G. M. Cantacuzino — „va veni la noi acea forţă creatoare, organizatoare de oraşe ?“ era sortită să plutească în vagul incertitudinii şi irealizării. Ca şi cum o astfel de previziune ar fi fost prea hazardată, îndepărtând-o ca pe un seducător miraj, el imagina pentru început un cadru mai rezonabil de lucru : „Poate că n-a venit încă momentul să clădim, dar a sosit fără discuţie clipa de începere a cercetării acestei probleme“.

Repudiind uniformitatea, monotonia, într-un cuvânt : urâtul, atât în manifestările sale pompos vetuste, cât şi caricatural moderne, G. M. Cantacuzino s-a impus ca unul din marii precursori ai arhitecturii noi din ţara noastră iar, în planul mai vast al istoriei culturii, alături de personalităţi ca Odobescu, Pârvan, Iorga, Blaga, Călinescu etc., ca unul din spiritele cele mai profund preocupate să pună în valoare moştenirea artistică a neamului său. Cunoscându-i valorile în esenţialitatea lor, el a fost conştient de înaltul potenţial creator al acestui popor şi încrezător în universalitatea mesajului său spiritual. Pentru el România nu a fost un „bulevard al istoriei“, al tuturor influenţelor, ci un spaţiu spiritual demn de toată atenţia şi veneraţia, o realitate palpabilă pe care, în decursul zbuciumatei sale istorii, au înzestrat-o cu noi comori ale spiritului cei care, fiind alături de popor, i-au insuflat curajul şi stimulat energiile creatoare. Acestui nobil efort i s-a consacrat şi G. M. Cantacuzino. Viaţa, activitatea şi opera sa sunt expresia acestei exemplare atitudini de dăruire, de adâncă solidaritate cu destinul culturii poporului său. Scriitori dintre cei mai de seamă, precum Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, G. Călinescu, Perpessicius etc., nu şi-au precupeţit cuvintele pentru a le aprecia la justa valoare. Şi nu există un mai meritat şi mai impresionant elogiu ca acela pe care avea să i-l aducă unul dintre cei mai statornici admiratori ai săi — Tudor Arghezi — în finalul cronicii din 1931 : „Dar încântă în faptul muncii şi rezultatelor pictorului şi arhitectului Gheorghe M. Cantacuzino, încântă şi măguleşte şi altceva : prezenţa activă, cu mintea, cu braţele, a unui Cantacuzino, păianjenul unui blazon, din care a scoborât pe firul lui, în şantierul eforturilor şi speranţelor colective“.